|
Datoria de a nu uita
unde te-ai născut
Impresii si pareri personale in FORUM
Convorbire cu Hermann Schuster, preşedintele St. Gerhards-Werk
Liviu Vălenaş: - Stimate D-le Schuster, pentru început, câteva date
despre dvs.
Hermann Schuster: - M-am născut în 1937 în România, în comuna
Poiana Miculii din Bucovina de Sud, nu departe de Gura Humorului. După
pactul Ribbentrop-Molotov, în urma unui acord dintre guvernele României şi
Germaniei, am emigrat cu familia mea în ş940 în Germania, mai întâi ne-am
stabilit în Silezia şi ulterior în Bavaria. După terminarea studiilor
superioare am fost, timp de ş4 ani, primar al unei localităţi bavareze, o
experienţă care mi-a folosit foarte mult ulterior. Apoi am fost ales
deputat în parlamentul Bavariei Înalte
(Oberbayern), unde 12 ani am deţinut funcţia de preşedinte. În fine, de 6
ani de zile sunt preşedinte la organizaţia caritativă a Bisericii
Romano-Catolice, Sankt Gerhards-Werk, unde, pot să spun cu toată
sinceritatea, fac o muncă care mă pasionează teribil.
L.V.: - Am ajuns tocmai la subiectul care ne interesează: ce este Sankt
Gerhards-Werk?
H.S.: - În 2002 am sărbătorit jumătate de secol de existenţă. Organizaţia
a fost înfiinţată la puţini ani după terminarea celui de Al Doilea Război
Mondial de către saşii dunăreni, adică cei care au venit în Germania din
Banatul istoric, care în prezent este împărţit de România, Serbia şi
Ungaria. Sant Gerhard-Werk a fost creată pentru a oferi pe de o parte
ajutor acestor oameni, iar pe de altă parte, pentru a le prezerva
identitatea culturală, la care saşii dunăreni, trebuie să vă spun deosebit
de clar, ţin foarte mult. Avem o datorie faţă de istoria Banatului,
datorie pe care mi-o asum acum şi eu, în calitate de preşedinte în
exerciţiu a acestei organizaţii.
Dezrădăcinarea şvabilor dunăreni,. din motivele istorice acum
binecunoscute, a fost oricum am lua-o, o tragedie. Organizaţia noastră
poartă numele primul episcop romano-catolic, Sfântul Gerhardt, care a
trăit acum aproape o mie de ani la Cenad, lângă Timişoara de astăzi.
Rămânând în registru istoric, pentru cei care nu ştiu, şvabii au fost
colonizaţi de împărăteasa Maria Teresa, după izgonirea turcilor de
armatele imperiale, fapt ce s-a întâmplat la începutul sec. al XVIII-lea.
Au fost colonizaţi pe terenuri mlăştinoase, unde nu mai locuise nimeni
până atunci, iar prin desecări, construcţii de canale şi un sistem complex
de diguri, şvabii au creat această perlă care este Banatul.
L.V.: - Câţi şvabi dunăreni trăiesc acum în Germania?
H.S.: - În jur de 1,8 milioane de oameni, din care numai o parte provin
din actuala Românie (aşa zişii "şvabi bănăţeni").
L.V.: - Prăbuşirea în 1989 a regimurilor comuniste din Ungaria şi România,
iar în 1991 dezmembrarea Iugoslaviei, a influenţat într-un fel destinul
şvabilor dunăreni?
H.S.: - Sigur că da! În primul rând acum există posibilitatea unor
contacte directe, necenzurate sau obstrucţionate de autorităţi, cu cei
care au rămas în ţinuturile de origine ale şvabilor dunăreni sau cu
românii, maghiarii şi sârbii din aceste locuri, cu care de altfel şvabii
dunăreni s-au înţeles foarte bine în decursul unei istorii frământate.
Vreau să spun acum ceva foarte important: la numai 14 zile după ce a fost
deschisă frontiera României, după Revoluţia din decembrie 1989, un convoi
de camioane al Sant Gerhardt-Werk-ului a ajuns la Timişoara, transportând
ajutoare de primă necesitate, în special alimente şi medicamente pentru
oraşul martir. Oraş de care şvabii se simt atât de ataşaţi. Iar de atunci,
până în ziua de astăzi, 100 camioane de mare tonaj au transportat ajutoare
la Timişoara din partea noastră şi suntem decişi să continuăm această
acţiune de binefacere. Suntem hotărâţi să ajutăm pe mai departe
Timişoara, România în general. Ajutăm, conform poruncii Mântuitorului, pe
tot aproapele nostrum, indiferent de confesiune sau de naţionalitate,
chiar dacă în ultimul timp autorităţile româneşti ne fac tot felul de
mizerii. Ca să fiu corect, nu numai nouă. Şi altora.
L.V.: ??!
H.S.: - Mă refer la şicanele la care suntem supuşi la frontieră. Ni se fac
controale ca şi cum am fi nişte mafioţi periculoşi (?!), ba mai mult, se
încearcă să ni se pună vamă pe ajutoarele pe care noi le distribuim
gratuit în România. Dar astea sunt detalii mai puţin importante,
importantă este decizia noastră fermă să continuăm ce am început în
primele zile ale lunii ianuarie 1990. Cele 100 camioane au transportat mii
de tone de ajutoare, inclusiv îmbrăcăminte şi aparatură medicală modernă.
Mă refer numai la ajutoarele pentru România, cele trimise în Ungaria şi
Serbia sunt un alt capitol. Acesta, dacă vă interesează, îl putem discuta
într-un alt interviu.
L.V.: - Există un viitor pentru şvabii dunăreni, acum, după căderea
comunismului, în ţările lor de origine, în România de pildă?
H.S.: - Da, este o întrebare... Nu pot să dau un răspuns precis, numai
Dumnezeu poate să vă răspundă. Cei din vechea generaţie, care sunt atât de
ataşaţi de pământul unde s-au născut, unde au crescut, au învăţat şi au
muncit, sunt acum oameni bătrâni, care nu mai au forţa să o ia din nou de
la zero, sau mă rog, aproape de la zero. Cei din tânara generaţie, din
care marea majoritate s-au născut aici, în Germania Federală, sunt acum
perfect integraţi în statul german, nu mai au un interes particular
deosebit să se stabilească în ţările de origine ale părinţilor lor.
Organizaţia Sankt Gerhards-Werk, cum v-am mai spus, a avut iniţial ca
obiect principal de activitate integrarea şvabilor dunăreni în RFG, iar
acum ar fi absurd să milităm pentru
reintegrarea lor în Serbia, Ungaria şi România. Dar asta nu înseamnă că
şvabii dunăreni nu se interesează de ţările de unde provin. Din contră.
Noi încurajăm orice proiect de colaborare pe care saşii noştri îl au în
vedere în ţările de unde provin. Este chiar posibil, ca un oarecare număr,
desigur nu prea mare, să revină în Banat de pildă, pentru a prelua şi a
dezvolta fostele ferme agricole pe care le-au avut, dar asta neînsemnând
renunţarea la paşaportul german. O eventuală integrare a României în
Uniunea Europeană ar ajuta mult în acest sens, însă, din păcate,
integrarea nu depinde de noi. Depinde de alţii, care însă nu au făcut prea
multe în acest sens...
L.V.: - De unde provin fondurile organizaţiei Sank Gerhardt-Werk?
H.S.: - Provin din mai multe surse. În primul rând membrii ai Sankt
Gerhards-Werk trebuie să contribuie din buzunarul lor propriu la bugetul
organizaţiei. Avem de altfel membri foarte activi. În al doilea rând
primim bani de la Biserica Romano-Catolică, prin episcopatul german. În al
treilea rând primim bani şi de la stat, însă aceştia sunt puţini şi daţi
cu zgârcenie. În fine, mai primem diverse donaţii. Eu, ca preşedinte al
organizaţiei, nu am nici un fel de salariu, mi se deconteazîă doar, pe
baza unor chitanţe riguroase, cheltuielile pe care le am. Trebuie să fim
însă foarte atenţi la cheltuieli. Vă dau un singur exemplu, regret doar că
e personal: ca să ne întâlnim şi să facem acest interviu, am venit la
Nürnberg cu cel mai ieftin tren posibil, un personal la clasa a II-a.
Trebuie să economisim banii, pentru că altfel nu putem trimite ajutoare în
România. Iar acest lucru ar trebui să-l înţeleagă şi autorităţile
româneşti, să realizeze că noi, cei care activăm în Sankt Gerhards-Werk,
nu suntem milionari. Eu fac tot ce fac din sentimentul datoriei
creştineşti, ca bun romano-catolic practicant şi o fac, de ce să nu o
spun, şi din plăcere. Îmi place această muncă, e şi o destindere pentru
mine.
Liviu Vălenaş
|
