|
“ Cu un glonte în ceafă” îşi şoca
publicaţia Spiegel de curând publicul. Atras de un asfel de titlu
dramatic, cititorul putea afla amănunte despre cariera criminală a unui
tânar rus. Ajuns aici în Germania, Eugen N. a devenit în scurt timp şeful
unei grupări internaţionale criminale, care are deja şapte oameni pe
conştiinţă, dacă se poate vorbi de vreo conştiinţă în acest caz. Eugen N.
a şocat autorităţile prin lipsa de scrupule dovedită şi energia criminală
dezlănţuită la vârsta de 20 de ani, când alţii abia întâlnesc prima
iubire.
Tânărul rus nu este o excepţie, ca el sunt mulţi, cu un trecut şi prezent
mai mult sau mai puţin dramatic şi cu un viitor dedicat “drumului strâmb”.
Anul de cumpănă din istoria Europei, 1989, a deschis multora, larg,
porţile înspre libertate. Numai că transferul de bunuri, oameni şi
informaţie între ţările Europei a facilitat şi strecurarea, “mărfurilor
negre”, circulaţia drogurilor între graniţe, a deschis portiţa din spate a
mafiei internaţionale spre o piaţă nouă: copiii comunismului, adolescenţii
perioadelor de interdicţie, tinerii aflaţi după “ perdeaua de fier”,
flamânzi de nou, avizi de senzaţii tari. Pentru că nu scrie pe fruntea
nimănui “bun” sau “rău” au ajuns destule elemente criminale din est în El
Dorado-ul mafiei – Occidentul. Urmările nu se lasă mult aşteptate.
A te numi străin în Germania, mai exact “Ausländer“, denotă un mare curaj
civil. Cuvântul în sine nu defineşte o injurie, nimic altceva decât pe
acel reprezentant al altei naţii, aflat pe teritoriu străin, o stare
absolut normală în zilele noastre. Şi totuşi prin repetiţie, prin uzare şi
mai ales “abuz” s-a transformat un cuvânt banal într-unul “delicat”. A
spune în ziua de azi cuiva în faţă “Ausländer” denotă lipsă de respect,
dacă nu chiar jignire. De ce? Strănii pe care îi primeam pe vremuri cu
braţele deschise în România, aveau statutul unor semizei, în nici un caz a
unor marginalizaţi ai societăţii.
Cu toate acestea nu erau altceva decât nişte “Ausländer”, aşa cum suntem
mulţi dintre noi aici în Germania. Că poate ne numim Aussiedler, ca să
îndulcim realitatea, pentru un număr însemnat de autohtoni suntem tot
străini: acei straini care vin ca sa le ia locurile de muncă, care acceptă
salarii mai mici, sunt resemnaţi şi docili şi pe deasupra bine calificaţi,
asta în cel mai bun caz. Suntem consideraţi uneori şi acei asociali care
încasează ajutorul social, pensiile generaţilor trecute, veniţi de la sapă
de lemn ca sa dezechilibreze sistemul social al Germaniei. Oricum am fi,
suntem acei români care jefuiesc automate de bani, alţii ca noi sunt acei
polonezi care fură de când învaţă să meargă în două picioare, acei turci,
bosnieci, sârbi, italieni, acei ruşi, mai ales acei ruşi, care trăiesc pe
picior mare în Germania, care sunt despăgubiţi pe spatele nemţilor cu mii
de euro, care au Audi şi Mercedes la poartă şi-şi permit să fie cazuri
sociale. Astfel de clişee s-au ancorat an după an în minţile oamenilor şi
mass- media nu face altceva decât să le adâncească. Ne-am învăţat să găsim
săptămânal în publicaţiile germane poze compromiţătoare cu copii vagabonzi
şi drogaţi din estul Europei, atacuri ale mafiei ruse, trafic de droguri,
crime şi furturi şi totuşi nu ne lasă rece tragediile din jurul nostru,
dar nici nu ne eliberează minţile de prejudecăţi . Sigur că la fel de
multe sunt şi actele criminale săvârşite de nemţi, dar acest lucru nu pare
a atârna cu aceeaşi greutate în balanţa acuzaţiilor. Şi unde se dă o luptă
din start nedreaptă, ne bucurăm când putem pasa cioara vopsită altui grup
etnic. Când mai primeşte câte un rus o bulină neagră parcă răsuflăm
uşuraţi că nu suntem iarăşi, noi românii de vină. Nu ştiu dacă facem chiar
şi haz de necaz dar măcar ne adaptăm proverbului: “ Dacă moare capra mea
lasă să moară şi a vecinului!”
Integrarea străinilor în Germania – de multe ori doar o lozincă.
Eforturile depuse de instituţiile de stat germane pentru integrare- un
cuvânt care ar putea fi desemnat drept cuvântul deceniului- par a fi doar
parţial fructificate. Prin punerea în funcţiune a aşa numitelor “
Wohnheime” au fost izolaţi membrii unei comunităţi faţă de restul
populaţiei. Băştinaşii au învăţat repede cum se ocolesc « cartierele » de
turci sau ruşi, la şcoală copiii străinilor sunt marginalizaţi, ţinta
atacurilor verbale şi fizice, nu rareori cu urmări fatale. Proiectele
iniţiate de stat prin intermediul Serviciilor de migratie, în special
pentru tineri şi femei, reuşesc doar în mică parte să acopere necesităţile
şi au încă nevoie de angajament voluntar din cauza resurselor financiare
limitate. Cadrele didactice care se angajează în astfel de proiecte sunt
greu de găsit şi mentalitea celor din Est nu uşurează cu nimic munca
acestora, fiind ca un zid despărţitor, greu de escaladat. Chiar şi în
cazul în care copii străinilor reuşesc să se integreze şi să-şi însuşească
limba la perfecţie, să evite marile ispite şi să se înscrie în rândurile
populaţiei ” normale” , nu să alunece pe drumul drogurilor, furturilor,
crimelor sau a prostituţiei, procentul celor care nu reuşesc este
îngrijorător de mare. Familia îşi pierde treptat rolul de protecţie.
Elementul “gaşcă” preia rolul primordial în viaţa adolescentului şi
acţiunile acesteia sunt din cele mai imprevizibile. De la mici
infracţiuni, acţiuni riscante, până la fraude uriaşe, sau chiar crimă,
paleta activităţilor preferate de anumite găşti este foarte largă.
Discrepanţele sociale sunt evidente, străinii îngroaşă în Germania pătura
celor de jos nu a milionarilor, copiii acestora îşi caută recunoaşterea
printre “cei de aceeaşi teapă”, care împărtăşesc o experienţă similară
lor, nu printre băştinaşi. Părinţii îşi concentrează deseori toată atenţia
spre un loc de muncă, asigurarea bazei materiale, imaginându-şi că
siguranţa odraslelor este oarecum asigurată de sistemul şcolar în
Germania. Femeile sunt în general victimele numărul unu ale încercărilor
eşuate de integrare. Crescute într-un mediu tradiţional, clasic şi îngust
în concepţii, ele se sacrifică pentru familie, rămân acasă, se izolează,
nu învaţă limba, pe când soţii sunt obligaţi de situaţie să accepte munci
grele, ore suplimentare, prost retruibuite. Prăpastia dintre copil şi
părinte se măreşte. Limba germană este şi ea un duşman. “Aussiedlerii” îşi
imaginează că o vorbesc la perfecţie, dar constată că germana lor este
antică, iar Germania nu este neapărat acel ”acasă” pe care sperau să-l
regăsească. Dacă în ţara de baştină erau numiţi nemţi, aici ei sunt numiţi
de către nemţi: români, polonezi, ruşi. Copiii străinilor stăpânesc în
general limba germană după scurt timp, părinţii rămân de căruţă. Dacă o
învaţă, tot nu reuşesc s-o vorbească corect, accentul trădează ţara de
provenienţă, pentru care mulţi tineri se ruşinează. De ce să fii înjurat
drept ” rusul acela” când tu vorbeşti deja fără accent, poate ai crescut
aici, nu-ţi mai aminteşi multe despre ţara lui Jelzin?
Germania a fost şi mai este pentru mulţi un fel de Arcă a lui Noe, paiul
de salvare din condiţii mult mai cumplite decât le-am avut noi vreodată în
România, începând cu persecuţia minorităţii germane de către regimul
comunist în Rusia şi până la războaiele etnice din fosta Jugoslavie.
Declinul economic din ultimii ani, încercările eşuate de reforme, politica
dezastruoasă ne face să ne întrebăm pe bună dreptate: până când? Ar fi
simplu să tragem toţi, indiferent de apartenenţă etnică, politică sau
religioasă în aceeaşi direcţie, acum că tot suntem aici, să nu scufundăm
prin revolte şi prejudecăţi corabia salvatoare. Nu lipseşte nici
entuziasmul, nici spiritul de iniţiativă, nici măcar regulile după care ar
trebui să acţionăm nu ne sunt necunoscute, nici nouă nici celor de la
conducere. Formula nu lipseşte dar punerea ei în aplicare pare imposibil
de realizat. Că o fi vorba de un român, un rus, un Eugen, o Evă sau un
Adam, până ne mai dă un şarpe târcoale să ne ispitească cu mărul
discordiei, n-avem mari şanse să ajungem la un liman, poate doar la alte
discuţii şi titluri de senzaţie în presă.
Simona Anomis
|
