MEDITAŢIE

A IERTA ŞI A CERE IERTARE

Cezarina Adamescu, Agero

         Isus Cristos în Rugăciunea Domnească  subliniază un aspect decisiv în relaţia omului cu Dumnezeu şi în relaţia omului cu ceilalţi semeni ai săi. Este vorba, desigur, despre puterea, bunăvoinţa, disponibilitatea de a ierta greşelile, fărădelegile, erorile, neatenţiile, omisiunile, ofensele pe care ţi le aduce aproapele, pentru ca la rândul tău să poţi fi iertat de către Tatăl Ceresc. Pentru că, dacă nu ierţi, nu vei avea parte de iertare. Este şi aceasta o Regulă de Aur a creştinismului după aceea: „Cu măsura cu care măsori, cu aceea ţi se va măsura.”

         Cu alte cuvinte: „nu face altuia ceea ce nu doreşti să ţi se facă ţie însuţi”.

         Cuvinte înscrise în Legea de aur a Iubirii de semeni, dată pe Muntele Fericirilor de către Domnul Iertării şi al Iubirii.

         Dacă în relaţia noastră cu Dumnezeu, obişnuim să pretindem, să cerem cu insistenţă, să implorăm ca Dumnezeu, la timpul potrivit, să ne ierte, să uite ofensele pe care  le-am adus Maiestăţii Sale Divine de-a lungul vieţii noastre, voit sau nevoit, din neatenţie sau cu bună ştiinţă, acest lucru ne obligă în conştiinţă să fim tot la fel de îngăduitori cu aproapele nostru, iertându-l, uitând, trecând cu vederea tot ceea ce acesta ne-a făcut.

         Acest lucru constituie însă o piatră de încercare pentru fiece om, chiar şi în  acela de bună credinţă. Majoritatea se exprimă astfel: „Te iert dar nu pot să uit.”

         Ce fel de iertare mai este şi aceasta în care îţi aduci aminte de fiecare amănunt, de fiecare cirtă din ofensa pe care ţi-a adus-o cândva, o persoană? Când îţi revin în memorie cu precizie milimetrică toate vorbele, faptele, privirile rele aruncate făţiş sau peste umăr, de către cineva în care ai avut încredere, pe care, poate, l-ai iubit, care ţi-a înşelat  încrederea, care te-a trădat mişeleşte. Trădarea doare cu atât mai mult, cu cât este înfăptuită de cineva drag, cineva de aproape.

         Dar oare, pe Isus, cine L-a trădat? Nu unul dintre ucenicii Săi, care stătuse timp de trei ani lângă Învăţătorul său, care-L cunoştea foarte bine?

         De unde a fost alungat Isus dacă nu din Nazaretul copilăriei şi al adolescenţei sale, acolo unde îl cunoştea toată lumea ca fiind „fiul tâmplarului?”

         Nazarinenii s-au încăpăţânat în învârtoşarea inimilor lor să nu-L recunoască pe Învăţătorul şi profetul care trăise aproape de ei, la câţiva paşi, lângă casa lor, a cărui familie era recunoscută drept una dintre cele mai credincioase şi mai pioase. O familie foarte muncitoare, devotată, iubitoare de aproapele, foarte prevenitoare cu nevoile celor din jur. Să ne amintim de Nunta din Cana, când Maica Fecioară intervine în favoarea mirilor, cerându-I lui Isus să îi ajute pe miri în procurarea vinului, deşi timpul Său nu sosise încă.

         Şi cine, mai târziu se va lepăda de Isus de trei ori încă, dacă nu Petru, bărbatul care-L recunoscuse drept „Fiul  Dumnezeului Celui  Viu, cel care are cuvintele vieţii veşnice?”

         Momentele de slăbiciune, căderile, trădările sunt explicabile în viaţa unui om care s-a născut cu rana păcatului strămoşesc. Însă în faţa căinţei, Cristos iartă orice păcat.

         El a iertat-o şi pe femeia adulteră din Biblie, pe care iudeii voiau s-o omoare cu pietre. Cu condiţia să nu mai păcătuiască.

         În ultimii ani, Fecioara, în diferite locuri ale lumii, ne îndeamnă la iertare şi împăcare, condiţii de bază ale convertirii noastre, ale înaintării pe calea perfecţiunii creştine.

         Părintele Slavko Barbaric,  din Bosnia Herţegovina, - ţinutul călcat de tălpile sfinte ale Maicii Domnului încă din anul 1981, într-una din meditaţiile sale, a spus pelerinilor:

         „Ştiţi cum se pierde pacea? Se pierde atunci când începem să vedem un singur aspect al unei persoane, un aspect care nu ne place, fără a ţine cont de persoana respectivă, în ansamblul ei. Atunci vedem doar acel aspect, iar spiritul critic pune stăpânire pe noi. Uităm toate celelalte aspecte.

         Focalizându-ne în felul acesta pe ceea ce ne deranjează, devenim orbi, chiar dacă acel defect, sau limită, sau păcat este real...Pierdem din vedere toată frumuseţea vieţii acelei persoane: ce a făcut, ce a dăruit, ce a suferit, etc. Şi intrăm atunci într-o viziune asupra celuilalt total greşită şi devenim prizonieri ai acestei false viziuni. Pierdem recunoştinţa, dar fără această recunoştinţă, nu putem avea pacea, căci recunoştinţa este cea care pregăteşte venirea păcii.”

(Vezi: „Jurnalul Sorei Emmanuel, Medjugorje. Anii ’90. Triumful Inimii” Editura Adoremus, 1998).

         Este cunoscut că oamenii ne pot deveni antipatici datorită unei trăsături de caracter sau a unei împrejurări nefavorabile în care i-am văzut. Dacă am manifesta mai multă răbdare şi mai multă atenţie faţă de semenul nostru, aceste aspecte ar putea fi înlăturate şi ar ieşi la iveală esenţa pură a ceea ce ne-a apropiat de acea persoană.

         Să nu lăsăm ca patimile – iadul din noi – să triumfe în viaţa noastră şi să nu rămânem ancoraţi într-o stare potrivnică, dacă am avut nefericirea să cădem în ea.

         Eliberaţi de întreg bagajul de gânduri şi sentimente potrivnice faţă de aproapele nostru, să ne ridicăm în plină Lumină, călăuziţi de astrul care ne tutelează vieţile.

         Depăşind acest prag, acest obstacol care se interpune în calea iertării noastre din partea Tatălui, adică iertându-i pe toţi  cei  ce ne-au provocat un rău oarecare sau pe cei pe care nu-i iubim îndeajuns, să mergem mai departe cu perfecţiunea şi imitatea creştină şi să facem noi pasul hotărâtor: acela de a ne cere iertare faţă de cei cărora le-am greşit.  Mai mult, adâncindu-ne în Milostivirea Divină, să ne cerem iertare şi faţă de cei cărora nu le-am greşit, ci, dimpotrivă, ei au greşit în faţa noastră, fie pentru că i-am adus noi în starea de a greşi, fie că nu ne-au cunoscut bine, fie dintr-un alt motiv.

         Trecând peste orgoliul propriu, peste mândria personală, peste toate acele sentimente lumeşti  care ne-ar îndemna să amânăm o astfel de faptă, am urcat încă o treaptă spre Înaltul de Cer, acolo unde Tatăl Iertării şi al Îndurării ne aşteaptă, zâmbindu-ne, ca să ne acorde iertarea.

         Să ne amintim ceea ce spune Evanghelia: dacă te duci cu darul tău la altar şi îţi aduci aminte că fratele tău are ceva cu tine, lasă darul tău acolo şi mergi la fratele tău şi cere-ţi iertare, apoi vino înapoi să-ţi depui darul.

         Un exerciţiu şi mai înalt, şi mai sublim pe calea desăvârşirii creştine este, nu numai de a-l ierta pe aproapele care ţi-a greşit, dar şi acela de a te ruga pentru el, cu toată inima, cu tot sufletul, aşa cum te-ai ruga pentru binele propriu.

         Să luăm aminte de la Isus Cristos, care şi-a iertat călăii, pe cruce, implorându-L pe Dumnezeu Tatăl: „Iartă-i Doamne, căci nu ştiu ce fac!”

         Aidoma Lui, Sfântul Ştefan, în timp ce murea lovit cu pietre, se ruga lui Dumnezeu cu aceleaşi cuvinte, să-i ierte Dumnezeu pe cei care-l ucid.

         Aceasta se înfăptuieşte cel mai greu, pentru că omul, îndeobşte, este tentat să nu uite greşelile altora. El uită numai propriile sale greşeli, pe care le alungă din minte pentru că îi displac. Dar greşelile altuia nu le uită.

         Dar dacă Dumenezeu ne-ar spune la Marea Judecată: „Te-am iertat, dar nu pot uita de câte ori m-ai jingit cu gândul, cuvântul, cu fapta şi cu omisiunea. Nu pot uita de câte ori m-ai lăsat singur şi te-ai grăbit să te întâlneşti cu altcineva. Nu pot uita de câte ori te-am aşteptat la Sfânta Liturghie duminica şi tu ai întârziat şi n-ai venit la întâlnirea cu mine, de câte ori ai lipsit de la Ora de Adoraţie euharistică, deşi eu stăteam pe altar şi te aşteptam. Nu pot uita de câte ori mi-ai promis că o să te rogi împreună cu mine şi  cu Maica mea şi a voastră, că o să posteşti, că o să te laşi de viciul care încă te stăpâneşte. Nu pot uita nimic din tot ceea ce ai făcut în lumea pe care ţi-am dat-o”.

         Însă Dumnezeu este un Dumnezeu uitător şi mult iertător, un Dumnezeu care ne iartă de 70 de ori câte 7, adică la infinit, cu condiţia să ne pară rău de ceea ce am făcut. Cu condiţia, fără doar şi poate, să-l iertăm şi noi pe aproapele nostru. Dar  nu să-l iertăm de formă, pe deasupra, păstrând în adânc întreaga lui vină, ci să-l iertăm, aşa cum ne iartă Dumnezeu, din toată Inima Sa Preasfântă, ştergând cu buretele tot ce ne-a întinat, curăţindu-ne de lepra păcatului, făcându-ne albi şi neprihăniţi în iubire. „Şi ca zăpada mă vei albi” – sună un verset din Psalmul 50.

         Stropindu-ne cu isopul curăţitor şi spălându-ne în apa Botezului, Isus ne-a acordat privilegiul de a ne face aidoma Lui, fără prihană strămoşească, aidoma Maicii Sale, cea care a fost fără pată.

         Să ne păstrăm această haină albă şi cu o inimă nouă şi curată, zidită de Dumnezeu în noi, să intrăm în Bucuria Învierii, în Bucuria mântuirii veşlnice, acolo unde domnesc pacea şi iertarea în chip desăvârşit.

         Aşa să ne ajute Dumnezeu!

       CEZARINA ADAMESCU, Agero

       Vinerea Neagră, 2010

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com