|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
|
Academicianul Alexandru Duţu şi spiritul lui Condillac Dr. Titus Filipas Impresii si pareri personale in FORUM
Paul Langevin (1872-1946) era un fizician celebru, provenind dintr-o familie muncitorească, mama lui fusese martoră îndurerată la împuşcarea communarzilor, şi putem bănui că poveştile mamei sale i-au determinat în mare măsură atitudinea politică. Paul Langevin a fost savantul francez care l-a invitat pe Albert Einstein să conferenţieze în Franţa după primul război mondial, tot el a facilitat plecarea lui George Gamow din Uniunea Sovietică. Iar Henri Wallon (1879-1962) era un pedagog şi psiholog francez mergând pe linie "senzualistă", adică în siajul gândirii lui Condillac, fiind specialist în psihologia copilului. El scrie „De l'acte ŕ la pensée” (Flammarion, Paris, 1942), cel mai consistent text de psihologie din secolul XX, extrem de greu de tradus, şi poate încă mai greu de „digerat” intelectual. Într-o emisiune de televiziune, un inimos istoric român de astăzi se arăta indignat pentru faptul că, la facultatea militară unde învatase, profesorii veniţi de la Universitatea din Bucureşti îl obligau să înveţe „psihologia copilului mic”! Din moment ce etologul Konrad Lorentz, laureat al premiului Nobel, extrăgea concluzii asupra comportării oamenilor în războaie din studiul comportării bobocilor de gâscă sălbatică, nu văd de ce ar fi inutilă studierea „psihologiei copilului mic” de către un viitor ofiţer. Capitolul principal în ‘Psihologia copilului’ este ‘Personalitatea copilului’, ce tratează despre felurile în care infantul îşi face alegerile. În prima parte din "Mémoires de guerre", generalul Charles de Gaulle scria că în lupta efectivă contează extraordinar de mult felul în care combatantul îşi selectează prompt acţiunile, când orice sursă de ordin cazon superior a fost pierdută. Acest ‘modus operandi’ al alegerilor personale în diverse situaţii din ambianţă se formează încă la vârsta copilăriei, rămânând stabil toată viaţa. Din cauza aceasta este importantă studierea ‘Psihologiei copilului’ pentru un viitor ofiţer. Cu atât mai mult este necesară înţelegerea "Psihologiei copilului" în secolul XXI. Accentul exagerat pus la noi pe 'Şcoala de la Păltiniş', adică triada "Pleşu, Liiceanu, Noica", a obliterat din cultura română influenţa lui Alexandru Duţu, un cărturar român la fel de important ca şi Constantin Noica. Pentru Gabriel Liiceanu, această desconsiderare a textelor într-o Limbă Română perfectă, ce aparţin lui Alexandru Duţu, l-a condus spre afirmaţii extreme. Citez din "Uşa interzisă": "După ce am scris 200 de pagini despre limită mi s-a părut că am aflat "ce este viaţa". Ba mai rău: l-am descoperit pe Dumnezeu la capătul unei demonstraţii, ca "sursă a libertăţii noastre". Mă chinuisem, ce-i drept, să înţeleg, dar lucrul dăduse roade: dintr-un pas ajunsesem la capătul drumului". Din păcate, textul domnului Gabriel Liiceanu este contagios. Găsesc pe un forum electronic (sau pe un weblog?) în limba română un ecou la frazările sale: "Despre cum visez/ Publicat de Deea Syra la 19/02/2005. [...] Liiceanu m-a învăţat, în “Despre limită”, că eu mă compun dintr-un “eu primit” şi un “eu construit”. Tot el spune că înainte de a-mi da formă sau de a da formă la tot ce mă înconjoară, pot-sau pot să nu fiu- în acord cu setul de limite primit şi pot să-mi construiesc viaţa în armonie sau în intim dezacord cu tot ce mi s-a dat." Doamne, ce ni s-a dat? întreb eu. Mărturisesc că nu ştiu, de aceea mă grăbesc să parcurg în fuga lecturii eseul “Despre limită”. Şi găsesc în lucrarea filosofului Liiceanu nişte fraze ce mă îndeamnă la suicid: "Determinaţiile cu care orice fiinţă umană porneşte la drum şi care fac parte din zestrea ei, ca „limite“ pe care nu ea le-a ales, dar dinlăuntrul cărora se înalţă şi se exersează propria noastră putinţă de alegere, au fost numite „fondul intim străin“. Noi existăm ca fiinţe libere în măsura în care rămînem să „atîrnăm“, să depindem de tot ceea ce vine de dinaintea alegerii noastre şi care în felul acesta, fără să ne aparţină propriu zis, ne constituie în chipul cel mai intim". Cu alte cuvinte domnul Gabriel Liiceanu îmi spune ca eu sînt o insectă, adica sînt complet determinat de „fondul intim străin“, sînt complet determinat de un 'set de valori' primite, şi nu pot să mă construiesc pe mine însumi decât plecând de la acel set. În contextul lumii de azi, trebuie să ascult mereu de o normare externă ce nu poate fi altfel decat una "politiceşte corectă". Cu alte cuvinte, setul de valori corecte este impus lumii de azi de un 'popor dominator'. Întrucât noi, românii, nu sîntem un 'popor dominator', este clar că „atârnăm” –zice Gabriel Liiceanu--, de ‚străini’ (este vreun cuvânt mai potrivit?). Ceva mă trimite să recitesc „Doina” lui Mihai Eminescu, de unde reţin: „Şi străinul te tot paşte/De nu te mai poţi cunoaşte”. Adică nu mai poţi cunoaşte ‚setul de valori’ al propriului tău popor, ci trebuie să adopţi setul valorilor ‚poporului dominator’. Se subînţelege că atât eu, cât şi orice om căruia i se impun prin educaţie 'valorile politiceşte corecte', va munci toată viaţa, chiar fără să ştie, întru sporirea puterii 'poporului dominator', pentru că exact aşa ceva se întâmplă atunci când respecţi şi urmezi valorile sale. Părinţii americani sunt primii care s-au conformat, şi îşi execută copiii, împuşcându-le creierii cu artileria chimică a medicamentelor inventate pentru a fi „politiceşte corecţi”. Am văzut pe canalul TV Discovery emisiuni unde apar părinţi inconştienţi ce declară: "Copilul meu este normal. Îns[ vreau ca el s[ fie perfect integrat în viaţa societală şi să exceleze". Iar pentru aceasta îşi dopează copiii cu droguri ce influenţează "pozitiv" metabolismul serotoninei. Numele drogurilor pe româneşte este: "medicamente antidepresive". Orice copil visător, eventual un copil "melancolic" cum a fost un Blaise Pascal infantil care desena cercuri, este obligat de părintele lui american să ingurgiteze cantităţi de medicamente SSRI (Selective Serotonin Reuptake Inhibitors). Or, este un fapt medical recunoscut la ora actuală, că aceste droguri produc modificări în morfologia creierului. Unii dintre copii vor excela poate la capitolul ‘integrare societală’. Dar vor mai fi şi încăpăţînaţi ce se vor sinucide după alungarea din melancolia lor prin medicaţia ciclonică prescrisă de medic.
Nu ştiam în mod concret până la mărturia acelui istoric român, --deşi, cumva, bănuiam--, cât de mult respectau profesorii de la Universitatea din Bucureşti textele lui Henri Wallon despre „psihologia copilului mic” traduse de academicianul Alexandru Duţu. Găsim numele acestui mare intelectual român, însărcinat de comuniştii naţionalişti cu traducerea pedagogiei lui Wallon, surprinzător, într-o pagină din "Jurnalul fericirii" ţinut de marele cărturar Nicolae Steinhardt (tatăl său a fost coleg de facultate cu Albert Einstein!): "Ianuarie 1955/Orele 14. Telefon al părintelui Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rău? Vreo boală? /- Sunt eu om să mă adresez (traducerea franceză: suis-je homme ŕ ?) unui avocat în caz de boală? Îl aud surâzând la celălalt capăt al firului. În odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multă de tot, numai crema şi elita. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mănăstirii Slatina, călugăr de origine ţărănească şi cu reputaţii de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar acesta pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare gestul acesta de firească smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3. Dacă cel ce stă la picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decât Gamaliel. Părintele Cleopa, destul de tânăr, simplu, vorbitor înlesnit, cu privire blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă, dar şi cu vădită atenţie, reflectând îndelung. Codin Mironescu [Alexandru Mironescu], Todiraşcu [Ştefan Todiraşcu], Pillat [Dinu Pillat], Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu [Vasile Voiculescu], Alexandru Duţu, muţti tineri cu ochii aprigi şi calzi ascultă răpiţi şi se cunoaşte că au parte de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim. [Paul Simionescu], Virg. Cd. [Virgil Cândea] şi alţii studiază teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da, ăştia n-ar pleca întristaţi de la Domnul." În lucrarea sa din 1982, “Literatura comparată şi istoria mentalităţilor” (Editura Univers, Bucuresti), academicianul Alexandru Duţu nota că el este autorul traducerii acelui text ‘senzualist’ de excepţie: « … la Congresul de Ştiinţe istorice de la Bucureşti, din 1980, istoricii francezi au oferit participanţilor un bilanţ al cercetărilor din 1965 încoace, în care i se consacră un capitol istoriei mentalităţilor nu în partea dedicată istoriei medievale sau moderne, ci în partea consacrată lumii contemporane, precizându-se că « nimic nu interzice studiul mentalităţilor contemporane, mai ales sub latura lor colectivă. (amintim aici că o lucrare fundamentală a lui Henri Wallon a apărut în traducerea noastră, în 1964.) ».
Opera psihanalitică a lui Sigmund Freud producea în cultura secolului XX dihotomia majoră între ‚fiducial’ şi ‚falic’. Henri Wallon şi Jacques Lacan preferă să rămâna pe drumul fiducial, pavat cu 'legile fatale'. Psihologia „senzualistă” a lui Henri Wallon era, pentru comuniştii naţionalişti români, o alternativă palatabilă şi convenientă la psihanaliza occidentală. Supărătoare în primul rând pentru că psihanaliza se construieşte ca un discurs despre discursul „pacientului”. Jacques Lacan spunea chiar că nu există „l’Inconscient”-- „Inconştientul” ca stare de fapt, în exteriorul acestei analize. Asertare de mare profunzime, ce îl atrage pe Henri Wallon către un anumit grad de reconsiderare pozitivă a psihanalizei; totuşi pentru el Condillac va rămâne totdeauna infinit mai important decât Sigmund Freud. Henri Wallon disociază din Inconştient numai sursele de armonie pentru individul uman, într-un text ce aminteşte pagini din „Logica rezonanţei” a lui Ştefan Odobleja: „Ritmurile scandează activitatea noastră psihică, marchează momentul propice unei diversiuni fortuite, unei asociaţii oportune, unui ocol necesar, unei schimbări a punctului de vedere, unei abordări noi a obiectului de către spirit... Ritmurile difera de la un individ la altul. Ele difera de asemenea cu varsta. Copilul are alte ritmuri decât adultul. El este de asemenea mult mai supus acestor ritmuri. Ritmurile sunt una dintre cauzele ce îl sustrag acţiunii obiectului, favorizând distracţiile sale. În activitatea sa, influenţele succesive au predominanţă asupra scopurilor.... În oricare moment, activitatea senzorială sau mentală trebuie să realizeze echilibrul între incitaţiile organice interne, şi cele exterioare, obiective.” Însăşi apariţia cărţii comunistului francez Henri Wallon într-o vitrină pariziană la 1942 era ceva neobişnuit. Cartea lui fusese favorizată de autorităţile germane de ocupaţie pentru că germanii cunoşteau opoziţia sa la ideile lui Sigmund Freud, şi pentru că vroiau să arate ostentativ cu acea expoziţie de cărţi noi: „Iată, aceasta e calea demnă de urmat!”. Peste două decenii, marcată de ritmuri ascunse, la fel de neobisnuită a fost alegerea traducătorului cărţii lui Henri Wallon de către comuniştii naţionalişti români. Cărturarul selectat într-un mod special de comuniştii români care deţineau deja puterea efectivă în România, învingându-i, –temporar, doar până în decembrie 1989--, pe comuniştii internationalişti instalaţi la 1944 de tancurile sovietice, provenea din cercurile de laici care studiau la modul cel mai temeinic cu putinţă teologia ortodoxă, însa nu pentru a o combate, ci pentru a crede în ea. Pe pagina de titlu a cărţii lui Wallon este precizat în mod expres: „Lucrarea a apărut sub îngrijirea prof.dr. Stanciu Stoian, membru corespondent al Academiei R.P.R.” Înainte de venirea comuniştilor la putere, Stanciu Stoian fusese învăţător, avea chiar o carte publicată în seria „Cunoştinţe folositoare” despre învăţătorul Ion Creangă. Seria „Cunoştinţe folositoare” era editată în spiritul ideologic primar, oferind texte foarte utile pentru îndoctrinarea ‚dăscălimii’ în direcţia apărării intereselor pur româneşti. Dacă privim la ea „politiceşte corect”, trebuie să spunem că era o îndoctrinare de tip legionar. Dupa venirea comuniştilor în fruntea ţării, Stanciu Stoian se ocupă simultan de Pedagogie şi de ‚Culte’. Se pot spune oricât de multe lucruri foarte rele şi negative despre activitatea de atunci a lui Stanciu Stoian, însă alegerea pe care a făcut-o pentru a fi tradusă cartea lui Henri Wallon a fost providenţial de pozitivă. Traducerea lui Alexandru Duţu este un text de psihologie pe româneşte frumos, dificil, tulburător. Aş spune că ea se încadrează perfect în spiritul seriei „Cunoştinţe folositoare”. Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că naţionaliştii comunişti români au favorizat şi chiar încurajat reflecţia, dar nu depindea totul numai de ei!
Dr. Titus Filipas
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
|
Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia. Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei. |
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
redactarea şi Revistei Agero :
Lucian
Hetco
|
