Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

ADEVĂRURI DEFORMATE

Să nu ne jucăm cu istoria!

Ion Măldărescu, Agero

Despre evenimentele care s-au derulat în perioada celei de-a doua conflagraţii mondiale s-a scris mult şi se va mai scrie. Anii care au urmat după încheierea celui mai mare conflict militar din istoria omenirii, nu au permis încă istoricilor să ridice voalul care mai acoperă multe din secretele acestei perioade tumultuoase, taine foarte bine ascunse de cei care conduc lumea. Cele mai mari arhive, unde sunt depozitate cantităţi imense de informaţii, nu sunt accesibile cercetătorilor istoriei şi cu atât mai puţin, marelui public. Unele dintre documentele arhuivate   s-ar putea să modifice, radical, relevanţa şi natura  lor, prin imaginea, uneori deformată, dar construită cu grijă, premeditat, de mai marii lumii. Accesul la aceste informaţii va fi posibil abia peste duoăzeci, treizeci sau chiar cincizeci  de ani.

Am participat, ca invitat, la o manifestare culturală, unde a fost prezentată cartea intitulală ambiţios  OPERAŢIILE ARMATEI ROMÂNE ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, semnată de un fost ofiţer al armatei române Apreciind  că o lucrare care tratează tema menţionată merită citită şi după caz, analizată cu multă atenţie, am dorit să o obţin, cu convingerea că voi găsi informaţii interesante, precise şi prezentate cu  „rigoarea specific militară, cu sobrietate, poate cu expresii aride”, după cum declară însuşi autorul în prefaţa lucrării. Din păcate, departe de a fi „un clişeu fidel al câmpului de bătaie, pe care sângele încă nu s-a uscat...” am constatat, cu dezamăgire, că inexactităţi şi regretabile confuzii curg din abundenţă, chiar din primele pagini. Precizez că am deschis cartea fără nici cea mai vagă intenţie de a „vâna” greşeli, dar este absurd să te prefaci că nu observi multitudinea şi uneori gravitatea lor, sau limbajul utilizat pe parcursul orelor de „învâţământ politic” predat în mod obligatoriu în anii postbelici militarilor din România. Cartea conţine un melanj nu tocmai inspirat de citate şi comentarii extrase din diverse alte lucrări, apărute de-a lungul timpului, împănate cu impresii personale ale autorului ori ale unor participanţi la luptele din Est sau din Vest. Echilibrul deosebit de fragil, mai precis dezechilibrul modului în care sunt tratate cele două perioade ale acţiunilor militare româneşti derutează pe oricine, oricâtă bunăvoinţă ar dovedi: perioadei de trei ani, dintre 22 iunie 1941 şi 23 august 1944, îi sunt atribuite şaizeci şi două de pagini, în schimb pentru următoarele nouă luni, adică din august 1944 şi până în mai 1945, descrierea cursului războiului se desfăşoară pe parcursul a o sută patruzeci de pagini. Dacă pentru episoade importante şi interesante ale războiului cum sunt : luptele duse de armata română pentru eliberarea Basarabiei, luptele de la Odesa, din Crimeea sau de la Harkov autorul rezervă câte una-două pagini, plutonierului Rusu din Dobruşa, pe care îl descrie de parcă ar fi comandat atacul asupra Odesei, îi alocă mai bine de şase pagini; ceva mai multe sunt rezervate luptelor de la Stalingrad şi ofensivei sovietice.

Importantul episod de la 23 august 1944 se derulează pe parcursul a cincisprezece rânduri, şi acelea scrise fără nici un fel de obiectivitate, ba aş putea afirmam chiar cu un subiectivism absolut inadecvat pentru o astfel de lucrare: „Majestatea Sa Regele Mihai I, ajutat de câţiva sfetnici înţelepţi şi patrioţi, a întors destinele patriei noastre...” „Organismul viu de forţă executivă al întorsăturii istorice salvatoare...”, „Fără voinţa regală şi fără execuţia armatei, Patria nu ar fi putut fi degajată din strânsoarea de fier a puterii militare germane...” şi ... cam atât. Din păcate, dacă tot s-a abătut de la scopul declarat al lucrarii, titlul ei fiind mai mult decât edificator, despre toate acestea autorul nu scrie un cuvânt, cum de altfel nu  aminteşte nici despre condiţiile de armistiţiu, cerute de Mareşalul Antonescu, de consecinţele nefaste ale armistiţiului unilateral declarat de acelaşi suveran necopt, de cei 170.000 de militari români luaţi prizonieri de Armata Roşie, în perioada 23 august -12 septembrie 1944, urmare a ordinului mareşalului sovietic Malinovski.

Acesta, interzisese trupelor sovietice să accepte orice tratative cu unităţile militare româneşti care, după Proclamaţia Regelui Mihai, au fost  puse în imposibilitatea de a se apăra,  în mod paradoxal, avându-i inamici  în acel moment  atît pe sovietici, cât şi pe foştii aliaţi, germanii. Mulţi dintre ostaşii români care au luat calea prizonieratului în acele zile  şi care s-au adăugat celor 147.000 capturaţi de sovietici în urma luptelor din Est, au pierit în tundra Siberiană, în minele din Donbas ori cine ştie, pe undeva prin vastele întinderi ale Uniunii Sovietice. Sunt aspecte pe care autorul „uită” să le aducă în faţa cititorului sau... şi mai rău, le ignoră. Acum, când cunoaştem derularea evenimentelor ce au urmat, ultimele cuvinte din faimoasa  Proclamaţie a Regelui Mihai către ţară, din seara zilei de 23 august 1944, capătă pe lângă cele reale, dezastruoase, şi conotaţii hilare: „...Cu deplină încredere în viitorul neamului românesc, păşind pe drumul înfăptuirii de mâine a unei Românii libere, puternice şi fericite...”

Nimeni nu poate nega că, în urma actului de trădare naţională comis de fostul suveran al României, la 23 august 1944, „arginţii Iudei” s-au transformat în cel mai înalt ordin militar sovietic, Ordinul VICTORIA, alăturat celor două avioane dăruite de Stalin, Regelui Mihai. După 60 de ani de la încheierea războiului, Preşedintele Federaţiei Ruse i-a mai conferit aceluiaşi personaj o medalie, de această dată, invitându-l chiar la Moscova, iar fostul suveran s-a declarat onorat de acordarea acestei distincţii. Afirmaţia că prin actul de la 23 august 1944, România a scurtat durata războiului cu şase luni, care este astăzi atribuită unor publicaţii franceze, britanice, americane, sau mai ştiu eu căror personaje, aparţine de fapt generalului-colonel german Hans Friessner, care, într-o discuţie din august 1944 cu Mareşalul Ion Antonescu, a estimat că prin poziţionarea trupelor pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, forţele româno-germane vor putea stăvili ofensiva sovietică până în luna februarie a anului următor, adică, o jumătate de an... Cert este că actul de la 23 august 1944 a constituit o surpriză, un cadou neaşteptat şi gratuit  pentru „aliaţi”. Soarta României fusese deja pecetluită de către „cei trei mari”, cu peste un an în urmă, la Casablanca, iar România a fost nedreptăţită, deşi sacrificiile ei au fost imense, iar urmările ocupaţiei sovietice, catastrofale. Dintre confuziile sistematice constatate pe aproape întreg cuprinsul cărţii, OPERAŢIUNILE ARMATEI ROMÂNE ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL aş menţiona faptul că autorul nu este decis asupra apartenenţei forţelor germane - le numeşte ba fasciste, ba hitleriste, ba naziste (de altfel nu este singurul care comite astfel de inexactităţi). Este necesară precizarea că trupele erau pur şi simplu germane. Eventual, se poate aminti de o Germanie nazistă, nu fascistă, cum de altfel nici militarii unguri nu erau fascişti, ci în cel mai bun caz, horthyşti. Aceeaşi eroare o comite autorul şi atunci când afirmă: „...organizaţia fascistă Liga apărării naţional-creştine” a lui A. C. Cuza. Trebuie precizat că în România nu au trăit fascişti, a existat Mişcarea legionară care era cu totul altceva; în alt loc, autorul referindu-se la opoziţia politică a vremii, se exprimă: „...grupuri democratice, patriotice şi antifasciste...”, fără însă a le numi (limbajul de la „lecţiile de învăţământ politic” substituie şi aici stilul sobru şi precis, care se impune într-o carte cu pretenţii de lucrare-document). Aceeaşi exprimare este utilizată şi în descrierea atitudinii militarilor români pe timpul luptelor din masivul muntos Matra: „Soldaţii, gradaţii, subofiţerii şi ofiţerii îşi exprimau dorinţa aprigă de a lovi necruţător pe duşman, de a dovedi hotărâre şi vitejie în lupta contra fascismului”... De fiecare dată, forţată de legile aspre ale războiului şi de conjunctura istoriei, Armata Română a fost obligată să trecă dincolo de  Nistru, dar şi dincolo de graniţa de vest a ţării.

Observ cu uimire şi mâhnire că după de şase decenii şi jumătate de la încetarea celui de-al doilea război mondial, după aproape douăzeci de ani de la încheierea „oficială”, nu în fapt, a „războiului rece”,  teama de a spune adevărul persistă. Va fi necesar să treacă generaţii pentru a fi învinsă, dar cine ştie?... Închei aceste rânduri reamintindu-vă că printre marile defecte ale conducătorilor noştri (dar nu numai ale lor) şi mai cu seamă de după 1989, LIPSA DEMNITĂŢII NAŢIONALE au constatat-o nu numai românii, ci şi cei din afară. Tocmai situaţia geo-strategică a României, pe care actualii noştri politicieni o afişează ca pe o reclamă ieftină, ne-a cauzat, de-a lungul secolelor, mari griji şi necazuri. Am fost şi suntem o ţară mică, la discreţia marilor puteri şi aflată, cum spunea marele Nicolae Iorga: „... la răscrucea furtunilor care bat aici, din veac în veac şi vor bate întotdeauna în acest loc de ispititor belşug şi de trecerea oştilor. Copil al Romei pierdut în pustiul veşnic înnoit al barbarilor. Aşa de puţini între aşa de mulţi. Cu fraţii la celălalt capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile”...                                                                                               

 Ion Măldărescu, Agero

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com