PROLEGOMENE LA CEI TREI „IONI” MISTICI AI LUI ADRIAN BOTEZ

SAU DESPRE LOJA IOHANICĂ ROMÂNEASCĂ

ADRIAN BOTEZ, Loja Iohanică Românească

Pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui ION Creangă,

ION Luca Caragiale, ION Slavici

Editura Rafet, 2006

            Teatru în teatru, film în film, pictură-n pictură, analiza analizei, pe cine-ar interesa un astfel de studiu, întocmit de subsemnata, asupra prestigioasei opere hermeneutice a lui Adrian Botez?

            Printr-o îndreptăţită sfială, pe care doar eu pot să mi-o explic şi adeseori, nici chiar eu însămi, am ezitat să intru intempestiv în intimitatea cărţii sus amintite, cu gândul  - doar -  de a-mi nota câteva impresii ca să nu uit, căci, vai, tare mai uităm de o vreme încoace, reperele fundamentale care ne-au marcat formaţiunea spirituală – convinsă a priori  că n-o să fiu vrednică de harul de a descifra în toate subtilele şi tainicele ei înţelesuri, această prodigioasă lucrare.

Mă intimidau grozav titlul incitant, consistenţa (584 p!), densitatea lucrării, cu trimiteri multiple către note de subsol, cu o bibliografie impresionantă, ca şi aspectul  şi rotunjimea întregului. Mi şi mi părea o impietate să stric, fie şi cu un cuvânt inoportun acest rotund.

            Însă, har Cerului, inutile s-au dovedit spaimele, temerile, îndoielile mele, avute ab initio.

            Încă de la Preliminarii. a – Cuvânt către cititor: Despre singurul furt binecuvântat de Dumnezeu…, am avut o revelaţie: aceea a unei lucrări parcă scrise  cu deget de Duh infuzat,  o deschidere totală, aidoma deschiderii Cerului  azuriu, în zilele fără pic de scamă, pentru a primi Lumina Taborică. Şi eu mă vedeam (supremă demnitate!) la poale de munte, cu faţa prăbuşită la pământ, muşcând ţărâna şi firul de iarbă, neîndrăznind să privesc, de teama orbirii,  Chipul transfigurat sublim, luminos al Cuvântului, înveşmântat în haină albă ca de omăt. Şi-mi astupam urechile dinadins, precum Ulise legat de catarg să nu aud sunetul sirenelor şi cântecul nimfei Circe, să nu aud muzica aceea angelică şi glasul vibrant din adâncul de sus, desemnându-L drept Fiu prea iubit, întru care am bineplăcut”.

            Şi în timpul negrăit de scurt al acestei epifanii, pacea luntrică planând în chip de columbă şi poposind pe umărul infinit al Logosului revelat, şi cei doi martori veterotestamentari, încadrându-L perfect, înveşmântaţi şi ei în Lumină, Ilie şi Moise şi corturile pe care Petru, Iacob şi Ioan – ucenicul cel preaiubit de Mântuitor – şi le-ar fi putut ridica acolo, la poalele Muntelui Tabor, pentru cele trei persoane celeste care se arătau în plină splendoare şi putere a harului, pentru că, spusese Petru: „Ce bine ne este nouă aici!”.

            Apoi, Înălţarea acelora pe nori şi ucenicii prăbuşiţi în adorare smerită lăsând în urmă nespusă pace şi bucurie lăuntrică.

            Ziceam: Încă din prima pagină a Preliminariilor… s-a revelat plămada de Duh existentă între copertele cărţii.

            O, o, o,  departe de  a fi o persoană mistică, am uneori intuiţii uluitoare chiar şi pentru mine. Dar, mă bucur, mă bucur, mă bucur, să ţin  în braţe acest Prunc de Cuvânt, ca şi când l-aş alăpta pe Însuşi Duhul Frumosului şi al Miraculosului, ca şi când L-aş alăpta pe Însuşi Mesia, pogorât în chiar Armonia aceasta Cosmică pe care omul se străduieşte s-o strice.

            Fiindcă, mă avertizează autorul încă din pagina întâi, ca o motivaţie a demersului său:

            „1 – dacă tot am avut graţia acestui moment de intimitate cu Dumnezeu, prin RÂSUL CURAT -  de ce n-am consolida, acest Râs, într-o construcţie eternă, într-o constelaţie miraculoasă şi superbă? De ce n-am tenta, în mod prometeic, să coborâm, din ceruri pe pământ, pe verticala unei nesmintite coloane de Templu Cosmic, umbrele divine care se agitau, în spatele cortinei cereşti, pe când noi, oamenii, pe Pământ -     RÂDEAM? Să facem o potecă statornică, bătătorită, între comorile cereşti, oculte – şi proiecţiile lor pământeşti, vădite ca sentimente, concepte, etc? Haideţi să ne cucerim dreptul de a accede la rădăcina cerească a Râsului – la Arheii Râsului Demiurgic!”

            Şi de aici,  ce parfum, ce banchet de culori, delicii spirituale dintre cele mai elevate! E ca şi când aş fi intrat într-o pădure fermecată, unde copacii, iarba, animalele, păsările vorbesc, chiar şi cerul trimite semnale sonore oculte ori epifanii  descifrate doar de cei ce ştiu să citească în stele ori în semnele veacului.

            Autorul atenţionează încă de la prima frază a Preliminariilor…: „Această carte, ce-o ai sub ochi, cititorule - nu vrea să ţi-l fure pe Marele Vrăjitor, care te-a introdus, pe când tu erai copil, în minunatul castel al Magiei Albe a Râsului: RÂSUL DEMIURGIC – indus, magic, de entitatea spirituală cu numele ION CREANGĂ            .

            Şi cel care scrie aceste rânduri n-a făcut excepţie de la Cultul Marelui Vrăjitor – căci era şi este (subsemnatul) un om oarecare, deci normal: a râs – a râs cu lacrimi de rouă şi cu inimă bună, căci şi el a fost copil, odată… Ar fi o crimă morală incalificabilă să ne negăm, prin uitare ţâfnoasă, singura stare existenţială BUNĂ, din punct de vedere spiritual: COPILĂRIA.

            Şi atunci, de ce să se scrie o carte despre cum am râs noi, cândva – purificator, cathartic? Cumva, oare, pentru a ne explica Râsul?(…) Râsul curat, ca şi Plânsul curat, au origine divină, deci, sunt INEXPLICABILE. Şi trebuie să fie şi să rămână,deci, intangibile.”

            După care face o expunere de motive a demersului său hermeneutic prin măruntaiele Amintirilor şi Poveştilor lui Creangă, după ce ne relevă că:

            „2- Prima tentativă de a „fura” Arheii Râsului din Cer a îndrăznit-o, în  legătură cu opera lui Ion Creangă – VASILE LOVINESCU. Un spirit de mare înălţime, un INIŢIAT (aici, autorul explică într-o notă de subsol  că: „Are iniţiere alawită, obţinută în Elveţia (Basel), la sugestia lui Rene Guenon şi prin Titus Burkhardt şi Frithjof Schuon („nu e vorba de o iniţiere la Islam, cum greşit s-ar putea crede, ci de integrarea într-o organizaţie esoterică universală – sufism – încă vie şi efectivă” – precizează grupul de iniţiaţi guenonieni-lovinescieni, Roxana Cristian, Florin Mihăescu, Dan Stanca, în notele bio-bibliografice, la studiul lui V.L. Steaua fără nume).”

            Şi, recunoaşte autorul: „Cel care scrie această carte e conştient că, în lupta dublă, cu Arheii Râsului, care nu se lasă furaţi, ca nişte simple găini domestice – şi cu  moştenirea de acţiune magică  a unui înalt iniţiat – oricând pateu fi înfrânt şi dat pierzării. Dar a lăsa iarăşi, nescrise şi nedescifrate (măcar în intenţie) hieroglife ale OMULUI şi ale NEAMULUI ROMÂNESC – „iaste inimii durere”… „Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă” – chiar dacă,, pentru mulţi, ea va  apărea ca zadarnică şi nu de seamă.”

            Adrian Botez vrea să văduvească de sensuri Amintirile… Poveştile, întreagă biografia fascinantă şi neasemuit de bogată a „povestaşului” humuleştean. Este o adâncire în  sinele celuilalt şi o dedublare de duh, pe care şi-o asumă cu demnitate şi cu umor egalabil, poate cu cel al hâtrului învăţător moldovean şi pentru faptul că aceştia doi au aceeaşi sorginte moldovenească (şi poate nu întâmplător, Adrian Botez este născut la Gura Humorului – nume predestinat!)

            Cu un statut de exemplaritate stă modelul său moldovean, trăitor în alt veac, dar cu care-şi află comuniuni de spirit, tradiţie şi limbaj: „Ion Creangă NU POATE să spună altfel de lucruri, decât ESENŢIALE!!! El şi Aminul-Eminescu – această funcţie o au; iar Aminul-Emiescu, în calitatea sa de şef al lojei iniţiatice în Tradiţie (precum vom demonstra mai jos, cu ajutorul preţios al lui V. Lovinescu), are voie să-şi spună-pronunţe clar-ezoteric, acest adevăr – şi o spune, atunci când mărturiseşte funcţia de Candelă a Lumii, pe care o are Neamul Românilor. Da, tocmai în Amintiri  căci viaţa simbolurilor, dacă nu vă e cu supărare – tocmai în copilărie funcţionează de minune! – de credem în Făt Frumos şi în  Moş Crăciun – iar, apoi, uităm şi ucidem în noi Făt-Frumosul şi Crăciunul… Adică, luaţi de valul mercantilismului- „realismului” (fals) al lumii acesteia – uităm-ucidem cea ai profundă parte a Fiinţei Noastre

- cea cosmico-divină, prin care am putea să ne împărtăşim cu/ din Dumnezeu…”

            Şi explicaţia imediată a acestei întreprinderi temerare: „Noi, scribul acestei scrieri de faţă, considerăm   că nimic din ce se încearcă pentru re-împăcarea omului cu Dumnezeu – nu este zadarnic ori demn de dispreţ. Şi vom căuta, în cititori, forţe complice pentru această întreprindere, în fond, profund religioasă şi creştină.

            Iată, cititorule, că, de fapt, stând în faţa paginilor acestei cărţi, eşti, fără să ştii, complice la un furt. Dar ce furt! Nu-i de colea: un furt din „ograda solară” a lui Dumnezeu – ori din Grădina cu Mere de Aur a Hesperidelor… Te vei încumeta, oare, cititorule, să devii „răufăcător”, dimpreună cu scriitorul? Adică, mai exact, eşti, oare, pregătit sufleteşte pentru cea mai grozavă spargere din cosmos: aceea a Porţilor Infernului Ignoranţei?!”

            Atâta savoare în frază,  extraordinară succesiune asociativă de imagini, cu înclinaţie spre esoteric, atâtea răsfrângeri de sine-n cuvânt şi mai cu seamă în Verbul dinamic, caustic, penetrant în sufletul cititorului, vrednic doar de marii clasici…

            Şi, continuă Adrian Botez ca să îndulcească sentimentul de culpă, cu o pledoarie pro domo: „Astfel de „răufăcători” nu sunt condamnaţi  la chinurile veşnice ale Gheenei (care, d fapt,  Mama Geea, a tuturor oamenilor, din Adam purceşi) – ci, dimpotrivă, trăiesc sub veşnica binecuvântare divină. Căci Dumnezeu se bucură să fie bine  căutat şi corect găsit de către om – Omul, pe care, de-o istorie întreagă, Dumnezeu îl aşteaptă să revină în Paradis. Dumnezeu aşteaptă MAXIMA FERICIRE de a fi „jefuit” conştient, de ceea ce a dăruit inconştienţei lui Adam Protogonos. Şi inconştienţa a ocultat darul. Omul uită, mereu şi tragic, că este mereu, neîntrerupt, în Paradis! Nu poate fi DECÂT în Paradis: „Crezi, oare, că întâiul Adam a izbutit, în Paradis, să distrugă măcar o singură floare, măcar un singur fir de iarbă? (…) Crezi, oare, că divinitatea ar putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în  Paradis? (s.a.) – întreabă, retoric, genialul orb J.L. Borges, prin gura lui Paracelsus” (Jorge Luis Borges, Cartea de nisip (Roza lui Paracelsus), Univers, Buc, 1983, p. 345).       

            Cu smerenia celei total neiniţiate în tainele propuse de autor, în oferta sa hermeneutică, pertinentă, dar cu aceeaşi curiozitate a epistemologiei, împrumutând „uneltele” („sculele”) de „Meseriaş al Marelui  Furt de Tine Însuţi, de propria-ţi Nemurire,”  cu „forţele numite: suflet, spirit, credinţă, inteligenţă, intuiţie, imaginaţie, clarviziune, bună-credinţă, etc”, la invitaţia lui Adrian Botez, am purces cu paşi neauziţi la „Sfânta Lucrare a RĂPIRII SINELUI (…) DIVIN, - în sintonie cu „entitatea spirituală cu numele Ion Creangă”.

            Relevând „căderea lumii din Vârsta Întunecată” (Kali Yuga), până la cel mai de jos capăt al Osiei Lumii – cădere care aduce după ea, toate inconvenientele orbirii spirituale, scufundării în materialismul, egoismul şi pragmatismul cele mai sinistre” -  Adrian Botez ne avertizează despre „Pericolul prin „ştiinţe”/ vs/ şansa soteriologică prin ŞTIINŢĂ” – autorul spune:

„Oamenii de acum nu mai cred în spiritualitate – ci în tehnicitate, nu mai cred în aerul tare al Olimpului, Sinaiului, Taborului, Golgotei – nu mai cred în pura şi ameţitoarea pneuma,  în ether-aitheros,  în băutura eilor (ambrozie şi nectar, soma, amarita, hydromel etc.) – ci în mlaştina bolborositoare, pestilenţială – dar fascinantă, în maleficul ei ultim – a Materiei Brute-Prakrti. Şi nici măcar în aspectul ei iniţial, de Mamă Pasivă, ce se pregăteşte să-l primească pe Făt-Frumosul-Demiurg (Spiritul-Purusha) – ci n aspectul ei putrid, de ultimă fază a descompunerii – nu doar inutil, sterp – dar şi otrăvitor.”

              Savoare, suculenţă, miresme de mir, într-o carte de hermeneutică? Şi iată că se poate, pentru că, pe lângă structurarea acribică şi densitatea subiectului, sunt inserţionate în real, precum fărâmele de cuminecătură în potirul euharistic, „părticele” din gândurile, din fiinţa autorului, care se implică afectiv şi efectiv în actul creaţiei.

             Într-un gest suprem şi conştient de scuturare de scamele şi cenuşa prezentului, Adrian Botez ne poartă în realul-virtual al lumii tehnocrate, super şi năucitor avansate, vai!  Dar atât de lipsită de sensibilitatea şi parfumul (vetust?) al valorilor trecutului, rămase doar pe retina nostalgică a inimii (sau nici atât! Sau nici atât?).

            „Şi această omenire sclavă maşinilor, această omenire ajunsă în culmea lenei de a fiinţa REAL – această omenire pe cale de a fi îngheţată de o paralizie spirituală totală – îşi exhibă maşinuţele de tot felul (expresii ale impotenţei şi sterilităţii spirituale tot mai totale), cu o mândrie neroadă, inconştientă. Căci tocmai „vânzarea sufletului” către MAŞINI („high tech”!) este una dintre dovezile majore ale vidării spirituale, ale haosului axiologic şi vital, ale amplificării zonei de entropie spirituală, în care a intrat omenirea. În loc să se consolideze pe dinăuntru, pentru a fi capabilă să înţeleagă şi să determine ea însăşi Minunile Învierii, la care a făcut-o părtaşă Hristos-Dumnezeu, acum 2000 de ani – ea, omenirea paraplegică se complace în a-şi exhiba fragilitatea sterilă, în a-şi admira neputinţa spirituală, disipată în monştri de fier negru şi în ecranele, fulgerând luciferic, din zona siliciului – ale calculatoarelor, branşate la Molohul Central, la perversul ucigaş de personalitate, vampirul care extrage din minţi ultima picătură de orientare spre Adevărul Sacru: Monstrul Caracatiform, Tentacular – INTERNETUL”.

            „Mais ou sont les neiges d’antant?!” – se întreabă Adrian Botez – aşa cum s-a întrebat odinioară vestitul vagabond al poeziei, trubadurul iubirii, Francois Villon.

            Iată:  „Superbele Idei Platoniciene zac, leşinate, agonizante, în sinistrele cuşti de fier ale „tehnologiei înalte” („high tech”). E jalnic, neliniştitor – şi dezvoltă (sau ar trebui să dezvolte) în noi un imens sentiment de culpabilitate şi insecuritate spirituală. Pe Hristos îl răstignim, zilnic, pe crucea fascinaţiei faţă de propriile noastre cârje spirituale înjositoare, de propriile noastre ticăloase dezertări spirituale, atentate împotriva Spiritului: dezertăm în armata arogantă şi stupidă, vicleană, alienantă prin continua  stare de minciună – armata MOLOHULUI DE AUR, a falselor valori – întrucât se trimite la virtualităţi: băncile, banii -  şi iarăşi computerele – devin zeii noştri, ridică ficţiunea egoistă, brutală, lacomă, sanguinară – la rang de Divinitate Atotputernică. De fapt, Atotanihilare (din punct de vedere spiritual).”

            Citindu-l, ascultându-l, însuşindu-l pe Adrian Botez, în intimitatea gândurilor Domniei sale, nu pot să nu mă gândesc la glasul lui Ioan Botezătorul propovăduind în pustiu. Cu toţii ştim aceste adevăruri, dar ne folosim  de binefacerile acestei înalte tehnologii, nu întotdeauna în chip ziditor. Însă, câţi au curajul să le rostească, să le  afirme cu voce de stentor, aşa precum o face acest autor de excepţie? Parcă îţi vine să spui: Duhul Sfânt vorbeşte prin gura lui, la fel cum altădată, vorbea prin gura profeţilor.

            „Pragmatismul – susţine Adrian Botez – este, în mod esenţial, caracterizat prin indiferenţă faţă de adevăr.”

            Subscriem.

            Iată ce idee formidabilă – axiomă perfectă: „Umanitatea şi-a înjosit corpul astral (corpul sentimentelor) şi şi-a pervertit inteligenţa, pentru a înjosi ŞTIINŢA – în „ştiinţele” derizorii, strict pragmatice. În fapt, nimic nu e ştiinţă – în afară de ŞTIINŢA SACRĂ” ( s.n.).     

            Şi aici, autorul ne avertizează că suntem în faţa următoarei primejdii: „Ne luciferizăm de dragul lui Lucifer. Trăim în Imperiul Marii Umbre a Sfârşitului – iar glasul amăgitor al Anticristului devine tot mai seducător – iar noi, tot mai vulnerabili în faţa acestei seducţii malefice.”

            Şi aceasta, pentru că ne-am uitat sau ne facem că uităm reperele sacre: „Cine mai ascultă azi glasul firav, de aur şi cristal diamantin, al basmelor? Am asurzit cu toţii, se pare. Cine mai crede şi  mai vede, extaziat, minunea firului de iarbă, a rourei, a mirabilelor insecte şi stele, a zborului  fluturilor-îngeri, păsărilor-îngeri? Am orbit -  şi, ca orbii lui Bruegel, ne  tragem unii pe alţii, în groapa pierzaniei spirituale. Cum glăsuieşte şi Evanghelia după Matei (Biblia, Institutul Biblic şi de misiune al B.O.R., Buc., 1944, p.1117): Orb pe orb de va povăţui, amândoi vor cădea în groapă.”     

            În faţa acestei crize spirituale, a orbirii sufleteşti, cu ochii închişi în opacitate (ochiul nostru vede în mod orb!) – este nevoie de ochiul intim, cel special, care să descopere adevărul, limpede, neînceţoşat, despuiat de văluri.

            Autorul adresează îndemnul: „Priviţi singurele structuri valabile, dotate cu forţe soteriologice concentrate: miturile trecutului, ca realitate reiterată ciclic, spre originalitatea energetică – ca recuperare (soteriologică) a adevăratei vârste de aur – pentru spiritualitatea umanităţii terestre.”                  

            Cartea Domnului Adrian Botez este o adevărată sărbătoare a spiritului învingător asupra materiei. Şi cine se apleacă asupra ei cu  luare aminte, va afla bogăţii neasemuite.

            În continuare autorul oferă postulate morale, citându-l pe Rene Guenon (Domnia cantităţii  şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc., 1995, p.194), dar nu sub forma unor directive, ori imperative, ci mai degrabă sfaturi despre ceea ce nu trebuie să facem pentru a ne salva sufletul de pervertire: „Nu permiteţi răsturnarea simbolurilor (…) – căci vă răpiţi singura şansă de mântuire, eliberare spirituală. Nu lăsaţi „adversarul” satanic să pună stăpânire „pe locurile care au fost sediile unor străvechi centre spirituale”(…) Nu-l lăsaţi pe „vrăjmaş” să transforme totul în pulbere atomică.”         

            O abordare atât de  originală a universului Poveştilor şi Amintirilor lui Ion Creangă, e de natură, cel puţin să ne incite curiozitatea, dacă nu să ne adâncim în tainele oculte ale creaţiei sale, de care, poate nici humuleşteanul nu era pe deplin conştient. Dar, motivează Adrian Botez: „Am citat atât de copios din G. Guenon, Marele Iniţiat (iniţiat în sufism – dar, de fapt, iniţiat în Unica Ştiinţă Sacră) – în  speranţa că se vor afla cel puţin câteva spirite receptive, câţiva cititori convinşi (sau care vor accepta să fie convinşi) să părăsească atitudinea, malefică, de scepticism  - şi să ne urmeze, prin labirintul simbolurilor Ştiinţei Sacre, spre  lumina mântuitoare. Căci ce altceva sunt Amintirile din copilărie, ale lui Ion Creangă – decât un  superb pleonasm pentru ANAMNEZĂ – pentru ceea ce sufismul islamic numeşte DHIKR (…)=AMINTIREA VERBULUI DIVIN ÎNTEMEIETOR (DEMIURGIC), Incantaţie a  Verbului Divin?”         

            În orice caz, provocarea fiind lansată, am încercat să mă cufund, împreună cu gândul autorului, în acel tărâm mirific, precum Alice în Ţara Minunilor, gustând din desfătările limbii moldoveneşti, atât de  mierii şi fascinante. Fiindcă îmi stăruia în auz, chemarea tainică a autorului acestei prestigioase lucrări: „Să încercăm, cutezători şi harnici cititori, să ne reintegrăm demersului iniţiatic, real, pentru a simţi, în  final, transfigurarea propriei noastre fiinţe. Căci acesta este scopul cu care a scris Maestrul Spiritual ION CREANGĂ       cartea sa iniţiatică: pentru obţinerea rezonanţei cu „stările superioare ale fiinţei şi cu Divinitatea însăşi.” Pentru obţinerea unui traseu, identic cu ceea ce numea Iisus Hristos „Calea, Adevărul şi Viaţa”. La finalul parcurgerii acestui traseu, va trebui să simţim că ne-am autodepăşit, auto-sacrificial, fiinţa umană trecută, şi că suntem în preajma a ceea ce sufiţii numesc hudur – prezenţa reală a divinităţii.                       

            Fructul copt, căzut de-a lungul osiei lumii, se va reinstaura ca Fruct Verde, Fructul de Smarald (sau Creanga da Aur), în Vârful Copacului Cosmic.”

            Mărturisesc, cu mâna pe suflet că înainte de  a citi această carte, nu aveam nici un fel de apetenţă pentru aceste simboluri pe care nu le înţelegeam. Şi ceea ce nu înţelegi, eşti tentat să nu accepţi.   Dar am luat totul ca pe o aventură, ca o  expediţie formidabilă în realul-virtual, să pot dobândi noi sensuri ale creaţiei acestor trei mari magicieni ai cuvântului. 

            În cea de a trei parte a Preliminariilor, Adrian Botez face referire la Geografia sacră şi delimitarea de ignoranţii sacerdoţiului.

            Şi aici, sunt necesare unele precizări, că dacă nu există deschiderea necesară, ochii, oricât de larg deschişi s-ar afla, tot orbi rămân. Cu alte cuvinte, doar unei categorii de iniţiaţi îi este dat să descifreze sensul, miezul, mustul Cuvântului Sacru. Şi aici autorul ilustrează cu parabola comorii care are un destinatar bine determinat, iar celorlalţi le rămâne ascunsă.

            „Se spune că atunci când o comoară este căutată de cineva căruia, pentru un motiv oarecare, nu-i este destinată, aurul şi pietrele preţioase se schimbă pentru el în cărbune şi pietriş vulgar; amatorii moderni de săpături ar putea să tragă foloase dintr-o astfel de <legendă>.”

            Autorul semnalează existenţa unei <geografii sacre>  sau tradiţionale şi, de asemenea a unui „simbolism geografic ca şi un simbolism istoric, şi ceea ce le dă semnificaţia lor profundă este valoarea simbolică a lucrurilor, pentru că prin aceasta se stabileşte corespondenţa lor cu realităţi de ordin superior; dar, pentru a determina  în mod efectiv această corespondenţă, trebuie să fii în stare, într-un fel sau altul, să percepi în  lucrurile însele reflexul acestor realităţi.”

            În strădania de a-l situa pe Ion Creangă într-o zonă spirituală terestră, Adrian Botez, citându-l pe R. Guenon, afirmă că: „Ion Creangă ar trebui, cu necesitate, să se înscrie în zona buddhistă sau hinduistă – pentru a „merita” să fie luat în  discuţie. În mod sigur există astfel de elemente de spiritualitate în opera lui Creangă– căci spiritul românesc nu se poate sustrage (şi ar fi absurd să presupunem aşa ceva) foarte relei axe tradiţional-spirituale indo-europene. Şi totuşi, nici nu putem trece cu uşurinţă peste nuanţele româneşti,  care fac mai viu şi mai atractiv peisajul lungului itinerar spiritual, de la Oceanul Indian, până la Oceanul Atlantic.”

            Cât priveşte noţiunea de geografie sacră, autorul are următoarea explicaţie:

            „Bethlehem  se traduce şi ESTE, efectiv: Casa Pâinii (Vieţii) – înainte cu mult (istoriceşte) de intrarea, în Templul Fiinţei, a Pâinii-Hristos. Tot aşa, Pipirig (intrat sub incidenţa dhikr-ului-anamneză, Amintirile  lui Ion Creangă) este Pyrhos-Cetatea Focului (şi Cetatea Îngerilor-Păsări, prin repetarea incantatorie a silabei pi) – înainte de epifania lui David-cel-Trimis-şi-Bun. Şi chiar înainte de anamneza-AMINTIRE  a lui Adam Protogonos de către Regele Ioan al Crengii de Smarald (In, fiul Smarandei-Smaraldei Creangă).mIar Humuleştii nu pot fi decât Prakrti, arsă de Pyrhos-Purusha – dând  boţul de humă arsă,  pe Adam Protogonos-Cel Roşu. Sfera Roşie a Luceafărului (Venusian)”.

            Prea multe înţelesuri oculte! Abia prididesc.  Şi totuşi…Să facem primii paşi spre o cât de mică iniţiere.

            De aici, necesitatea pentru critic, în accepţiunea lui Adrian Botez, atât de înduhovnicit în verbul   humuleşteanului, de a oficia în chip sacral şi cultic, sacerdotal, textul ca pe un text liturgic, al operei genialului Ion Creangă: „Critic pentru sacerdoţi? Aşa ceva nu există şi nu poate exista. Cel mult hermeneut - - urmându-l pe zeu în refacerea podurilor dintre lumi (de aici, şi numele de pontifex). Iar hermeneutul sacerdoţilor trebuie, în mod obligatoriu, să fie, el însuşi,  sacerdot. Sau, măcar, să aibă habar de actul sacerdotal şi de consecinţele acestuia, în plan cosmic şi uman.

            Singurul hermeneut, iniţiat  n actul sacerdotal al operei lui Ion Creangă – rămâne şi va rămâne, pentru posteritate-eternitate, Vasile Lovinescu. Totdeauna, hermeneuţii operei lui Ion Creangă vor trebui să spună: „apud Vasile Lovinescu”. Măcar din când în când – şi măcar ca temelie pentru investigaţii mai rafinate, mai apropiate, mai familiare cu fulgerele rodnice şi periculoase care înconjoară zona de investigare-„reanimre” a VERBULUI SACRAL.”

            Intrând în Capitolul I – Anistoria literaturii şi metafizica personalităţii: LOJA IOHANICĂ ROMÂNEASCĂ, Adrian Botez începe cu  frază axiomatică: „Nu există istorie – ci există Dumnezeul Unic. ”El ne face părtaşi la istoria milenară a omenirii, prelungită prin noi înşine care, la rândul nostru reprezentăm istoria prezentă şi pe cea viitoare.

            Consideraţii extrem de interesante face Adrian Botez în subcapitolul: b-Anistoria actului artistic. „Să nu uităm că orice cultură a fost, mai întâi, CULT – şi orice act artistic  trăieşte prin suspendarea timpului istoric. Deci, ACTUL ARTISTIC este, măcar ca percepţie instinctivă (înafara voinţei, a conceptualităţii  umane), anistoric,  ataşat de MODELUL DIVIN-FIINŢIAL. Arta este ultima modalitate instinctuală umană.”

            Şi, continuând aceeaşi idee: „NU EXISTĂ EVOLUŢIE, CI MODELARITATE: actul artistic, ca şi cel religios, se conformează în jurul unui MODEL SPIRITUAL-DEMIURGIC – faţă de care dezvoltă clarificări, apropieri, depărtări – sau, în cazurile cele mai fericite (mai apropiate de  MODELUL DIVIN al Creaţiei Unice): REVELAŢII.

            Apoi autorul aduce precizări despre cultura naţională a fiecărui popor şi despre izvorul acestei culturi: „Fiecare cultură naţională există datorită SPIRITULUI NAŢIONAL, acea structură spirituală inefabilă, şi, totuşi, extrem de pertinentă, care imprimă, din interior către exterior, dinspre Arhanghelul Neamului spre oamenii-Neam –caracteristicile de simţire, gândire, comportament, etc.” 

            Adrian Botez exprimă sintetic păreri despre spiritele naţionale aşa-zis „difuze” şi, în consecinţă, oferă exemple de culturi: franceză, rusă, americană, care-şi revendică identitatea culturală, uneori reuşind, de cele mai multe ori, nu.

Îndreptându-se, în chip firesc, către spiritualitatea românească, Adrian Botez afirmă: „IV- Dar cu spiritualitatea românească ce se întâmplă, în anistoria ei artistică? Au românii un CENTRU MODELAR – sau nu au? Neamul care nu are Centru Modelar dispare din însuşi Proiectul Cosmic. Or, EMINESCU afirmă (şi nu doar el!) că românii au o misiune mistică, de la Traian-taumaturgul încoace: „Trebuie să  fim un  strat de  cultură la gurile Dunărei – aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţărei româneşti, trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.a.) fraţii noştri de prin toate ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (Misiunea noastră ca stat, în ziarul Timpul, din 2 nov. 1879).”

              Autorul aici îşi expune punctul de vedere asupra structurilor existenţial-spirituale româneşti: „Afirmaţia noastră este clară şi concisă: „Hristosul românilor, Artistul-Hristos Modelar s-a întrupat – şi este EMINESCU. În jurul lui se zbat, mai departe sau mai aproape, ecourile faţă de Revelaţia-Model – care ecouri confirmă (se supun) sau infirmă (refuzând, luciferic, supunerea) Modelul(ui) Divin Revelat. Prin apariţia lui Eminescu-Revelaţia, literatura română a încetat să fie difuză şi istorică: evenimentele-fiinţe spirituale potenţiale (în adormire-aşteptarea Hristosului) se rotesc în jurul EVENIMENTULUI UNIC.  Trebuie, însă, să conştientizăm necesitatea de RITUAL-PENTRU-EMINESCU (mai exact, noi, neamul-elita, ca existenţă ritualică, ca întoarcere a fiinţei la originaritate. Se raportează la El, se conformează sau deformează, în raport cu EL-EMINESCU.”

               Apoi, Adrian Botez simte nevoia să puncteze: „Şi, pentru a nu scăpa din vedere nimic din alternanţele simbolic-spirituale ale mitului fiinţial românesc, adăugăm (cf. Adrian Botez, art. Anistoria literaturii române, în rev. Salonul Literar, Focşani, iunie-oct. 1998): „De fapt, modelul GETO-DACIC s-a întrupat în  Modelul Divin Românesc: MIORIŢA  şi EMINESCU, din punct de vedere spiritual, s-au contopit: Modelul Divin al Cuvântului şi cu cel al Hieroglifei. Când MIORIŢA tace, grăieşte Hieroglifa-Eminescu – când tace Hieroglifa, simţim cum saltă în  noi (NOI=elita spirituală a Neamului) expresia ritualului geto-dacic (condensat în MIORIŢA). Elită spirituală înseamnă SPIRITE TREZE – elita spirituală nu trebuie să fie neapărat intelectuală. (…)Elita  spirituală poate reforma temporalitatea: succesiunea uitării poate fi reorganizată în ritualul Eminesco-Centric, Spirutualo-Centric. Orice gest şi cuvânt al nostru poate fi <reglat>, prin smerenie şi anonimizare a noastră, în funcţie de modelul cristico-eminescian – care face mai lesne de vizualizat spiritul-modelul pe care l-a subliniat,  după ce l-a dublat, în eternitate: modelul DACIA – modelul sacru.”

           Şi, o afirmaţie şocantă, provocatoare: „…Este imperios necesar să se desfiinţeze istoria literaturii române: să se desfiinţeze treptele uitării –şi să se vizualizeze  cercurile concentrice ale Spiritului Naţional, în jurul Centrului-Revelaţie-Eminescu (…) Eminescu este acest Centru Interior-Golgotă, este vizualizarea în cuvinte simultane-vibraţie cosmică-demiurgică (fiindcă acesta este darul GENIULUI, să re-creeze simultaneitatea de vibraţie verticală, a cuvintelor orizontale, prin redarea forţei interioare  Cuvântului: acest fenomen e perceput ca <forţă de seducţie> - de fapt, este forţa de TRANSFIGURARE, întru divin, a Cuvântului) a Arhanghelului-Spirit-Naţional.

            Remarcabilă ideea: „darul Geniului, să re-creeze simultaneitatea de vibraţie verticală a cuvintelor orizontale”.                        

            În secvenţa a III-a, „c-Loja Iohanică Românească şi metafizica personalităţii, Adrian Botez avansează idei la fel de incitante: „Marile Spirite, pentru noi, capătă ceva din propria noastră neputinţă de fixare şi concentrare. (…) În concluzie, Marile Spirite sunt, prin esenţa lor, CRISTICE – întrucât preiau asupra lor nişte forme ontologic-spirituale nespecifice lor; karma, traseele divergente, centrifuge (parţial) – toate acestea fiind similare păcatelor umanităţii, pe care le-a luat asupra sa Hristos. Marile Spirite, deci, în imanenţa şi transcendenţa lor (concomitente), au înscrisă DIMENSIUNEA SOTERIOLOGICĂ. Această lume există – şi există cu şansă de regresie sacră, în „copilărie”-Paradis – datorită prezenţei divine efective, prin epifania Marilor Spirite.

            Următorul capitol este dedicat  tânărului „apostol-ucenic imberb, Ioan, care, la Cina cea de Taină, stătea cu capul pe pieptul lui Hristos. De aici şi denumirea de IOAN AL INIMII.

             Autorul  expune în continuare teoria Sfântului Graal, avansând ideea lui V. Lovinescu din Mitul sfâşiat care „vorbeşte despre faptul că Iosif din Arimateea, în drumul său de ducere a Potirului Graal în Ţara Verde (Ţara Smaraldului) – Irlanda, la druizi, s-a oprit la jumătatea drumului dintre Ierusalim şi Ţara Irlandei-Smarald – făcând popas în Ţara Sarasului. Or, interpretează Adrian Botez, Ţara Sarasului este Nordul României (Maramureşul şi Nordul Moldovei), întrucât Dragoş Întemeietorul este „comite de Saras”. La fel, deci, şi paredrul său – vărul Bogdan, co-întemeietor al Moldovei. (Cf. Romanele Mesei Rotunde, Univers, 1976, p.81: Povestea Sfântului Graal: Saras).   

              Sub percepţia acestor realităţi, Adrian Botez fixează cadrul specific: Moldova-Împărăţia Verde – pentru stabilirea Sfântului Graal.

               În subcapitolul 2- Metatron şi Mikael-Hristos,  autorul, pornind de la „dublul sens al numelui de IOAN: hanan, în ebraică,  ce  are în acelaşi timp sensul bunăvoinţă – şi cel de laudă. Rezultă că „Jahanan= a-îndurarea lui Dumnezeu, dar şi lauda lui Dumnezeu”,  specifică: „Primul sens ni-l dă pe Sfântul IOAN BOTEZĂTORUL, iar al doilea sens – pe Sfântul IOAN EVANGHELISTUL. Îndurarea=descendentă , lauda=ascendentă.”  Şi aici vine cub un argument covârşitor în asocierea numelor lui EMINESCU şi CREANGĂ, cu chipul lui IANUS BIFRONS (Cel cu Două Feţe). „Mai e nevoie, oare, acum, după ce am adus aceste informaţii suplimentare, să mai subliniem chipul de IANUS BIFRONS, alcătuit de EMINESCU şi CREANGĂ? Să mai reamintim, doar, că Ion Creangă zice (Cf. Ion Creangă, Opere, vol. I, Minerva, Bucureşti, 1970, p.200) despre sine că este IMBERBUL (caracteristică a lui IOAN AL INIMII-Evanghelistul): „când mă vedeam în oglindă, barbă şi musteţe ca în palmă.”

                  Făcând în permanent referire la lucrările lui V. Lovinescu şi ale lui Rene Guenon, privitor la tandemul  EMINESCU-CREANGĂ, Adrian Botez face unele afirmaţii despre Loja Johanică al cărei  Rege-Preot, „MUŞATINUL ASCUNS (Frumosul-Făt-Frumosul  Solar, dar Soare Ocult, Soare Negru) s-a refugiat în „peştera” ignoranţei şi orbeniei oamenilor normali, în peştera istoriei, într-un secol al Golemilor-maşinării – şi s-a înscris la „starea civilă”. Se numeşte MIHAI EMINESCU. N-a ştiut nimeni acest lucru? L-am presimţit mulţi – şi până astăzi, presimţirea a avut vreme să devin revelaţie.”

                 Mărturisesc că nici o clipă, nici o clipă, citind versurile eminesciene, încă dinainte de a şti să citesc şi până astăzi, nu m-am gândit la aceste sensuri oculte. Ca de altfel nici legat de „Amintirile din copilărie” ori „Poveştile lui Ion Creangă. Nici poveste! Le gustam ca pe nişte delicii sufleteşti şi atât. Cu această carte, orizontul gândirii se lărgeşte  şi se diversifică.  Iată ce scrie Adrian Botez cu privire la Loja Iohanică a neamului românesc: „Neamul românesc, cel puţin în secolul al XIX-lea (dar noi ştim, (n.a.) secret, că, sub alte nume de stare civilă, „faptul” sacru călătoreşte, sfidând istoria, din secolele anterioare, în secolele ulterioare secolului XIX) – şi-a consacrat ocult o LOJĂ IOHANICĂ, pe care toată lumea a privit-o şi încă o priveşte, fără s-o vadă. V. Lovinescu spune clar, definitiv, numele MAESTRULUI lojei: „Menţionez un fapt semnificativ, pentru acela care nu crede în hazard. NUMELE LUI EMINESCU ESTE AMIN” (s.a.).

                „Bine – spune în continuare Adrian Botez. Ştim, deci, că MAESTRUL lojei iohanice emergente (oarecum) a secolului Al XIX-lea este Eminescu: AMIN înseamnă: a-Confirmarea-Subsumarea Treimii; b- Desăvârşirea ca Revelaţie şi Epifanie întru Sfânta Treime.

               Cine sunt, însă, membrii lojei iohanice?           

              Răspunsul la această întrebare dovedeşte că ghicitoarea „Mănăstire-ntr-un picior/ Ghici, ciupercă, ce-i?” – nu este creaţie a copiilor pentru copii, ci creaţie a îngerilor-„muşaţilor”, pentru îmbătrâniţi-complăcuţi între cojile-keliphoturi (-Kelifa (pl. Kelifot)=coaja, învelişul lucrurilor (ebr). Căci relaţiile lui Amin-Eminescu sunt „la vedere”, emergente, ştiute „de toată lumea” – cu TREI IOANI: ION Creangă, ION Luca Caragiale şi IOAN Slavici.”

             În continuare, Adrian Botez face o asociere pertinentă între numele  Ion Ştefănescu-Creangă şi apartenenţa la Loja Iohanică: „Ion Creangă îşi marchează, astfel, prin nume, atât apartenenţa la LOJA IOHANICĂ                         , protejat-dominată de AMIN, cât şi rolul său se stăpân al Crengii de Aur şi al Focului-Ştiinţă Sacră a Primordiilor. Ion Crenagă marchează, prin nume, apartenenţa la topos-ul sacru al Nordului (Locul Divinităţii) – al Capătului Polar, orientat spre Steaua Polară, dar şi loc  al Grădinii Hesperidelor. Topos Sacru al Axei Spirituale terestre şi româneşti, deopotrivă.”

               Şi mai specifică Adrian Botez: „Deci, din şirul celor trei din loja iohanică, Ion  Creangă este PRIMUL, pentru că este CREANGĂ – şi nu doar ION-IOAN.”

               La fel procedează autorul şi în cazul celorlalţi doi, explicându-le numele prin sintagme iniţiatice.                                            

               Capitolul II este intitulat: Sunetul  Clopotarului – vibraţia primordială.  Întemeietorii Reverberaţiei anamnezice  şi face referire la: „dhikr-ul propriu-zis, de conformaţia sonoră a  Vibraţiei Anamnezice: amintiri din copilărie”.

                Adrian Botez îl citează din nou pe V. Lovinescu, Incantaţia sângelui, despre „rudenia” spirituală Eminescu-Creangă: „Din studiul de mai sus al poemelor postume ale lui Eminescu, pe care le-am ales – rudenia cu Creangă şi cu poeţii anonimi populari este incontestabilă, pentru că este vorba de eroi fără moarte – cu alte cuvinte, de funcţii cosmice (sublinierea lui Adrian Botez) ce trebuie să dureze până la sfârşitul ciclului; iar pentru cine cunoaşte anumite elemente de bază ale esoterismului şi ale desfăşurării ciclice, faptul că Eminescu a vorbit, cu o jumătate de secol înainte de apariţia cărţii lui R.Guenon, Le Roi du Monde,  despre un mister inviolabil, deţinut de anumite cercuri necunoscute – anume întrunirea într-un singur principiu şi o singură fiinţă a dublei puteri, sacerdotale şi regale, cum reiese fără contestaţie posibilă din poemul  Miron şi frumoasa fără corp (Voievodul cu mitră sacerdotală, îmbrăcat în straie arhiereşti), îl arată pe altissimul poet participant la un secret polar superlativ pe vremea aceea, şi  <complice> (sublinierea lui Adrian Botez) cu anumite fiinţe deţinătoare ale acestei taine, dintre care singurul cunoscut a fost probabil Creangă”.

                 Şi mai explicit, cu privire la  Moş Nichifor Coţcariul : „Dintre argumentele afirmaţiei asupra comunităţii iniţiatice Eminescu-Creangă – se detaşează şi următoarele, referitoare la citatul nostru din debutul dhikr-ului „secund”, Moş Nichifor Coţcariul (cf. V. Lovinescu, op.cit., p.137), „Va să zică: <<De la râşniţă la Dane/ Şi la borş de Pipirig>> - satul lui David Creangă bunicul lui Ion Creangă, satul lui Moş Dediu şi Ciubuc Clopotarul, când au descălecat din Ardeal, deci şi al lui Ciubăr Vodă, prin frumoasa cumătrie de care vorbeşte Creangă. Din mii de sate, Eminescu nu a putut găsi altul? Ce e cimilitura aceasta grotescă? Dane este un plural feminin. Pipirigul este vegheat de un munte cu două vârfuri simetrice, numite Chiţigaia Bună şi Chiţigaia Rea. În Moldova, Chiţigaie înseamnă cucuvaie ( sublinierea lui Adrian Botez). Pasărea intelectuală prin excelenţă, pasărea Athenei, supraveghează Pipirigul? Bună, Rea, înseamnă, bineînţeles, pozitiv  şi negativ. Complicitatea Eminescu-Creangă nu este mai mult decât insinuantă?”

                 Cu o savoare fără precedent pentru o carte de hermeneutică, Adrian Botez ne dezvăluie legături tainice dintre onomastica humuleşteanului şi semnele esoterismului universal. De asemenea, dintre anumite întâmplări hazlii şi starea de Armonie orfică. Uneori, chiar dacă greu de pătruns pentru un neiniţiat, aceste explicaţii aproape stranii, cabalistice, misterioase, care parcă ţin de miturile ancestrale ale lumii, uimesc şi incită la meditaţie. Decodificarea acestora ţine de apetenţa fiecăruia de a primi aceste simboluri misterice.

                  E vorba de o mistică întâlnire a simbolurilor vechi cu cele noi, într-o simbioză aproape oracolară, ţinând de predestinare.

                   Capitolul III are un titlu cel puţin incitant:  Drumul ca iniţiere. Descoperirea Pietrei Filosofale.  Acesta da, exerciţiu de gândire orientală.

                  „Există, până şi în unele manuale alternative actuale, un fragment dintr-o devoalare a Iniţierii prin Drum  şi foarte clară prezenţă, în text, a chipului funcţional al Pietrei Filosofale (găsite şi pierdute) – dar nimeni nu-l ia (fragmentul) şi nu le ia în seamă (devoalările) – tratându-le doar ca pe nişte întâmplări foarte amuzante…”                                            

                    Şi, spune mai departe Adrian Botez: „Drumul se mai numeşte şi Cale -  iar Calea Regală (Drumul Împărătesc)  înseamnă „calea directă, calea dreaptă” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op.cit., vol. I, p.237). „Via Regia” va fi termenul prin care Bernard de Claidvaux denumeşte viaţa monahală – Cale a Iubirii şi Sacrificiului de Sine – dar şi termenul prin care alchimiştii îşi denumesc arta lor.”

                  Adrian Botez face precizări despre ceea ce se numeşte Drum Iniţiatic: „Un drum spiritual, al încercărilor – având ca finalitate Izbânda Finală a Spiritului, adică re-întâlnirea Sinelui Divin – se numeşte Drum Iniţiatic.  Din moment ce s-a ajuns la Broşteni, înseamnă că David-Cel-Trimis-şi-Bun-Călăuza-Hermes,  precum şi Borca-Rugăciunea au izbândit întru divinitate. S-a ajuns la Templul Iniţierii, cu două aspecte/ ipostaze: cea Paradisiacă şi cea Infernală – Şcoala  şi, respectiv, Bordeiul (cu Ţapul şi cu Caprele Satanice) al Irinucăi. Dar, ciudat, EIRENE,  în limba grecilor, înseamnă  PACE… Şi spune Iisus: „Fericiţi făcătorii de pace, căci, fii ai lui Dumnezeu se vor chema. Deci, fie prin Irina-cea-Mistică ( ascunsă în Bordeiul Alchimic) se va face cu Paredrul ei „devoalat” – Maestrul-Profesor – ucenicul Misticului Paloş Arhanghelic – fie doar datorită ei, Irinei-Eirene, se va produce trimiterea/ transmiterea lui Nică/ Dumitru (Demeter – deci, Nică în dublă ipostaziere: catehumen, în drumul spre Centrul Spiritului – şi năzuitor spre Fertilitate-Înviere!) la o instanţă spirituală superioară,  care va produce unificarea forţelor spirituale, întru confirmarea iniţierii întru divin/divinitate.”

                   De observat aplicarea acestor simboluri la Amintiri din copilărie.

                  „Şi, într-adevăr, doar datorită „fricii” de Eirene-Irinuca, Nică şi Dumitru vor descoperi Focul Spiritual al Pietrei Filosofale – vor face încercarea biruirii Satanei – apoi, după spargerea Cuptorului Alchimic, vor fugi înapoi, la Pipirig,  unde vor fi „prelucraţi”, superior şi „profesionist” alchimic, prin „mila”-atoateînţelegerea Anastasiei şi trecuţi prin barzaq-ul-Urcior – în Zona Mirului-Jarului Alb…- rezultând „Învierea a Doua!”

                  Cocioaba Irinucăi este poziţionată „chiar sub munte” – este, deci Bordeiul Îngropat – de fapt rezumatul tărâmului celălalt, al Zmeilor. Locuitorii acestui Bordei Alchimic sunt ciudaţi, dar, în mod sigur, au funcţii complementare:

               a-pe de-o parte, Treimea Zmeilor, formată din: I- Centrul Echilibrator al Timpului-Spaţiului, Eirene-Irina-Împăciuitoare Vremilor: „nici  tânără, nici tocmai bătrână”; II- Bărbatul e, şi el, neutru aparent – căci nu e descris cu vreun atribut particular, dar acesta, tocmai pentru a echilibra, complementar, pe III- Fata Zmeilor, care are un surplus de elemente particularizante, care o situează, clar, în zona neoamenilor, a monştrilor infernali terifianţi (nu neapărat evident agresivi): „o fată balcâză şi lălâie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”. Dar, ca orice Zmeu care se respectă – care caracteristica dinamică, a peregrinului/peregrinei ( caracteristică ce o şi înscrie în zona cvasi-invizibilităţii): „Noroc numai că de luni dimineaţa şi până sâmbătă seara n-o mai vedeai; de ducea cu tată-său la munte, la făcut ferestrea, şi lucra toată săptămâna ca un bărbat  pentru nimica toată: doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă abia îşi puteau scoate mămăliga. Ba la mulţi se întâmpla de veneau sâmbătă noaptea cu câte un picior frânt sau cu boii stâlciţi, şi aceasta le era câştig pe deasupra.”

                Nu-i aşa că, citind Amintirile… nimeni nu s-ar gândi la aceste înţelesuri?

CEZARINA ADAMESCU

AGERO  iunie 2009

www.agero-stuttgart.de

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com