Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

Ambivalenţa liniştii

Lucian Hetco, Agero

Impresii si pareri personale in FORUM

Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Aţi găsit oare vreodată, dacă veţi fi căutat (şi o veţi fi făcut, cu siguranţă), un loc special, o oază de linişte proprie doar sufletului Dumneavoastră, unde sa vă puteţi retrage întotdeauna la nevoie, într-un „loc” special, tainic - dacă vreţi, ce-l simţiţi cu atât mai mult, ca fiind suficient de stabil şi care vă dă astfel o siguranţă atipică, un fel de confirmare a maturităţii şi profunzimii spiritului în care sălăşluiţi?

Acest loc special unde nu mai ajunge sunetul nervos al străzii, al claxonului, unde nici celularele nu mai vibrează, ori alte mici ori maro motoare nu vă mai tropotesc auzul ca o picătură chinezească, unde nu mai trebuie suportat nici măcar vecinul de la etajul de sus, unde bass-ul profund din maşina vecinului la semaforul următor, împreună cu hărâitul hidos al frânelor sau al curelei de transmisie şuierânde a maşinii concurentului în circulaţie şi el aflat zilnic în „depăşire perpetuă", devin cel mult amintiri urâte, ce nu se mai „aud” sau „simt” sau percep?

Undeva anume în spirit şi spaţiu ... este locul acela pe care l-aţi căutat îndelungat, unde toate cele ce vă enervează sau agasează de ani de zile, au tăcut dintr-o dată şi unde vă aşteaptă o pace relativă, chiar şi pentru cele câteva momente de relaxare, rare şi de aceea depline prin însemnătatea lor? O puteţi avea şi trăi, oare şi Dvs?

Căci dacă o puteţi găsi şi păstra pe lung timp, cu adevărat, dacă este într-adevăr aşa, atunci faceţi parte din galeria celor rari şi ceva mai fericiţi decât cei mulţi, fiindcă pacea aceasta semnificativă a ajuns cu adevărat, un bun rarrissim! Vi-o spun direct, fiindcă lumea noastră, modernă, globală, încâlcită, stupidă, războinică, masculină, agresivă, evoluţionistă, religioasă, filozofică şi ... şi tocmai de aceea mai ales nedesluşită într-un fel ciudat, este penetrată violent de acustica şi angoasele bizare ale unei civilizaţii bolnave. Nu „ochiul”, privirea cetăţeanului de rând o domină, ci urechea şi ritmul sufocant al zilei ce nu se mai termină, împreună cu teama de nesigur, ne definesc existenţa. Iar sufletul ni se zbate, cum oare altfel, dacă nu neliniştit!

Avem aşadar de-a face cu o ambivalenţă a liniştii (die Zwiespältigkeit), în dublu sens, fizic (acustic, ori sonor) şi psihic (frica), dependentă de situaţia fragilă a existenţei noastre materiale, sociale, de moralitatea instituţiilor, de cea a concetăţenilor noştri, de răspunderea faţă de deciziile noastre, (ce pot fi şi proaste), de dependenţa nedorită de alţii, ce pot fi nesiguri ori nerecunoscători, chiar răzbunători, de însemnătatea pri moralitatea dubioasă a structurilor civile în baza cărora ne-am creat micul nostru fragil univers şi în jurul căruia co-existăm, aşa cum putem şi (ne) permite situaţia personală, ori societatea în care trăim.

Ciudată situaţie de fond, căci şi odihna sau pauza spiritului, poate înfiora la rândul ei, putând să nască nefericita plictiseală dând senzaţia unui gol înfiorător, în timp ce lipsa contactelor personale, a prieteniilor, a loialităţii între cei mai slabi, pe durate chiar scurte, devine uneori greu de suportat. Liniştea este în cele din urmă un fenomen de anevergură, ce îl putem înţelege nu doar în mod fizic (sau acustic), ci mai înainte de toate în forma sa curată, laică, spirituală, ca pace a sufletului în perpetua sa căutare de soluţii, ori faţetă palpabilă a unei relaxări de tip divin, prin cunoaştere - mistic sau prin filozofie, ori mai nou, printr-o psihologie a evoluţionismului.

Cui îi reuşeşte această relaxare, spunea de exemplu Sf. Anton, în varianta religioasă a tezei, va putea înţelege „Totul”! Poate că nu l-aş crede parcă de-a totul, fiindcă sunt agnostic de felul meu, dar remarca sa porneşte din mistic către spiritul atot-cuprinzător (der Geist) ce după Descartes nu poate fi decât de tip divin, complet ( die Vollkommenheit) şi ne va ajunge cândva, după voia noastră şi nu altfel decât în calitatea sa pătrunzătoare, fiindcă astfel va este deschisă oricărei critici ori discuţii, ce ne va face în final mai clarvăzători şi încrezători dar mai ales, lipsiţi de teamă.

Teama de cotidian, existenţa noastră nesigură este cangrena sufletului! Existenţa precede esenţa, spunea Sartre.

Acest „spaţiu” al liniştii, căci fiecare om este o fiinţă religioasă în cele din urmă, dacă ar fi să ne luăm după Berkeley, ne eliberează de profan şi ne asigură o umanitate a Sinelui, cu o motivaţie hotărâtoare, a unei divinităţi ce se interesează de noi, ce se poate verifica simplu, prin rugăciune ori asceză, până chiar şi de către atei, ori deişti. Şi parcă de ei, cu atât mai mult. Nu degeaba, Schopenhauer distingea nefericirea, ca provenind din dorinţele şi năzuirile neîmplinite! Dar orice liniştire sau pace a sufletului are un motto celebru, „Memento mori”, ce implică relativizarea noţiunii de „minune a Facerii”, ce defineşte existenţa noastră naturală şi evident temporară, minusculă în imensitatea aceasta globală. Mircea Eliade spunea că liniştea naturală este în cele din urmă un mister, ce ţine de religiozitatea noastră. Aşa să fie! Pentru cei ce însă nu sunt religioşi, liniştea înseamnă însă indirect pace, eliberarea de frică, aşa cum pacea înseamnă înţelegerea sensurilor profunde ale Sinelui, acceptarea sa şi a determinării sale în timp şi spaţiu, fiind un armistiţiu de bun gust cu un inamic invizibil, adică cu noi înşine, căci în linişte şi pace putem coexista cu toţii paşnic, fără să fim îndărătnici, fără ne războim şi ne putem accepta neajunsurile şi nr putem accepta, ori motiva... fricile!

Chiar şi Biblia afirmă indirect că zgomotul şi haosul sunt elemente comune ale unei entităţi ce desemneză simptomatic nefastul, căci nu hărmălaia, ci liniştea, pacea, este elementul deţinător de mesaj divin. O vede astfel, ca expresie a lipsei de agresiune, eliberată de chinuri, presiune şi frici. Ap. Matei afirmă de exemplu în 11,29:” Veţi găsi ( în credinţă) liniştea sufletelor voastre!”.

Liniştea presupusă a Templului antic pare că s-a pierdut definitiv în modernitatea prea-războinică a prezentului, fiindcă globalizarea impune un curs autoritar, numai aparent liber, ce rezultă din chiar diminuarea standardelor sociale sau relativizarea lor în detrimentul socialului, standardele morale, civice ori religioase decăzând, se ajunge treptat la creşterea indefinită a neliniştii sociale. Valorile morale, câte vor mai fi existând ele şi sunt cu adevărat practicate, primesc astfel treptat o conotaţie negativă, deoarece nu sunt cool ori la modă şi se împuţinează pe rând, creând artificiale angoase sociale prin lipsa stabilităţii moralei tradiţionale, în timp ce cultura potenţei, a jafului parafat sau prin abuz mitocănesc, morala descurcăreţilor - împreună cu egoismul la nivel de stat, se defineşte paralizant mai nou, prin lege sau decret.

Cine caută azi ultimele oaze ale liniştii, ale păcii interioare, o mai găseşte doar contra cost sau printr-un efort neobişnuit.

Liniştea, în forma sa fizică, de repaos, a devenit între timp un lux veritabil! Şi nu este deci, la îndemâna oricui! Afacerea bănească cu liniştea, pacea sufletului ori relaxarea fizică,dar mai ales psihică după caz, „de după” stress-ul monden, a devenit fabuloasă.

Astfel au răsărit ca ciupercile studiourile, hotelurile scumpe cu oazele de tip „wellness”, pentru care s-a ajuns să se plătească sume exorbitante, de ordinul a câteva sute de euro pentru o zi sau două sau pentru un weekend banal, indiferent că ne aflăm ca indivizi fizici în metropole germane, franceze, americane, italiene sau japoneze. Psihologul şi psihanalistul sunt moderni, necesari, puternici. Oraşul a devenit stresant, agasant, plebeu, de prost-gust, famat, murdar, bolnav, dar vila la ţară sau în suburbia rezidenţială nu e la îndemâna oricui şi oricum nu mai reprezintă o garanţie a unui refugiu sigur.

Singura salvare este tratarea sinelui îmbolnăvit, prin religiozitate ori filozofie, dar şi prin îndreptarea condiţiei umane derizorii, condition humaine - dar aceasta nu este nicidecum la îndemâna tuturor. Iar în afară de aceasta, oamenii din jurul nostru, trebuie şi eu sortaţi aşa cumva, ca şi cum ar trebui să ne înconjurăm cu toţii doar de cei, a căror prezenţă ne face bine ( şi nu frică), cu adevărat!

Psihologii, terapeuţii şi psihiatrii vor deveni noile staruri în societate în următoarele decenii, în timp ce bolile psihice, frica existenţială a victimelor civilizaţiei, vor deveni subiecte la ordinea zilei, ce nu vor mai putea fi tabuizate, luate în derâdere sau bagatelizate. Suntem cu adevărat victimele unui nou proces, fără să-l contrazic pe Pascal Bruckner, trăim însă o evoluţie ce nu se poate prevedea în timp şi ce ne va domina mentalitatea mult timp de acum înainte, în special în societăţile unde nivelul de trai este şi aşa scăzut.

Dispariţia păcii sociale din viaţa şi mentalitatea societăţii noastre, nu este în fapt un proces nou, ci unul care a evoluat treptat, fiind oarecum previzibil, chiar dacă este şi înfricoşător. Modernitatea actuală este suma cumulării stărilor de spirit personale ale indivizilor săi. Individul modern trăieşte încă totuşi relativ modest, dar înfricoşat de prezent şi mai ales de viitor, într-un înalt grad de izolaţie socială, chiar dacă aparent nu pare să fie aşa. Dar societatea transpune toate aceste frici şi temeri, ca faţete, într-o formă sintetică, paranoidă şi superficială, prin televiziune şi mass-media fonică sau ilustrată, prin senzaţie şi şoc, cu atât mai mult cu cât este condusă incompetent.

Agitaţia indivizilor este perpetuă, gradul lor de uzură este enorm, indiferent că e vorba de plata facturilor sau de de şomajul iminent, ori de o boala incurabilă, ori de educaţia copiilor, sau de alte decizii ce trebuie luate zilnic şi care nu sunt simple decât la prima vedere!

Însă cei mai puţini reuşesc să se adapteze noilor ritmuri galopante ale civilizaţiei şi aceasta doar pe perioade limitate. Aflarea liniştii - ori a Sinelui, dacă vreţi, ca pace interioară, conştientizarea ei, cere un solid efort personal, o condiţie de caracter şi îndemânări ce nu se pot naşte decât din dureroase experienţe şi o voinţă ce trebuie antrenată din timp, neîntrerupt şi conştient, ce trebuie înţeleasă ca fiind definitorie şi ca element de stabilitate a unui viitor social, ce va fi neobişnuit de dur.

Alte metode "moderne", deţinute şi aplicate de iniţiaţi, ca de exemplu retragerea în timp într-o mănăstire, definitiv ori nu, sau trivial sau simplu spus, pentru o vreme „la ţară”, sau prin yoga, ori prin meditaţii de tot felul, Zen sau Quigong, prin temple budiste, cu guru şi fără guru, etc. precum şi alte forme meditaţionale individuale, nu sunt totuşi la îndemâna tuturor şi nu sunt acceptate în mod general.

Fiecare societate are devizele şi moravurile sale. Decizia de a „tăcea”, de a accepta şi a nu lupta cu morile de vânt, ori de a înţelege ceea ce în fapt se petrece cu noi, înţelepciunea aceasta calculabilă, „Zidul Tăcerii”, cum s-ar putea denumi cu plăcere, este deseori impermeabil din afară şi face mai degrabă parte dintr-o simplitate mai puţin binecuvântată, dar ce pare sigură prin exersarea renunţării la dorinţă. Restul de calitate la care se poate ajunge prin curajul schimbării, sau prin curiozitatea spiritului obosit de altminteri, de a experimenta un nou modus vivendi, incalculabil ca efort în timp şi greu de acceptat la nivel de societate, este însă limitat şi greu de păstrat pe lung timp.

A avea linişte sau nu, capătă astfel un caracter de izbândă personală.

Mai apoi, atunci când frica de gol e dominantă, călătoria aceasta în lumea liniştii, nu mai este nici experiment, ci un „survival trip", o experienţă profundă, ce presupune până şi singurătatea, lipsa melancoliei asigurând o anume tărie - definitiv personală. Nu toţi pot să se rupă de tradiţii, familie, obligaţii. Şi parcă totul pare a fi deşertăciune, fără speranţe de mai bine. Cred mai ales că dacă ar trebui să ne căutăm ego-ul, cu siguranţă că nu l-am găsi, ( poate pentru că nici nu există?), ci doar am trăi iluzia unei stabilităţi pe timp scurt.

Tocmai de aceea ego-ul este şi mai greu de înţeles, ori de învăţat sau de experimentat! Îl definimdin zi în zi, evoluăm cum s-ar spune, cerem reguli, anulăm reguli, impunem cerinţe, dorinţe, astfel încât că ceea ce ieri avea constanţă devine azi, din nou nesigur.

Doar experienţa adevăratei păci interioare, se pare religioase, ce stabileşte balanţa emoţională, ne va „umple” cutia Pandorei cu speranţele banale ale zilei, ne va face mai simpli, mai toleranţi şi mai drepţi, dându-ne o senzaţie neasemuită de curăţenie şi un nou sentiment de profunzime, de înţelegere a propriei existenţe, în lumina unei divinităţi nesigure şi de aceea i-aş spune un Dumnezeu bizar, dar cel puţin sigur, ce va da un sens omensc, şi de aceea relativ, tuturor aşteptărilor noastre.

Lucian Hetco

Germania

Bibliografie:

Psychologie Heute, Januar 2007, Dr. Phil. Martin Hecht - "Die Wiederentdeckung der Stille"

Kurt Tepperwein: 1001 Schlüssel zum Glück

Arthur Schopenhauer: Die Welt als Wille und Vorstellung

COMENTARII de la cititori

1. Ce doriti sa imi transmiteti: 'Craciun Binecuvântat si sfânt!'

2. Tema in discutie: 'Pacea interioara'

3. Numele si prenumele Dvs.: 'Pr. Sorin Crăciun'

4. Adresa Dvs. E-mail: craciunioan2003@yahoo.com

5. Numarul Dvs. de telefon (fix):

6. Numarul Dvs de telefon (mobil):

7. Textul mesajului Dvs.: Pentru a obtine acel "confort spiritual" de care am nevoie pentru a fi multumit, nu fericit, trebuie în primul rând sa ajung sa ma cunosc bine, sa-mi cunosc limitele si sa mi le accept. În aceste limite eu trebuie sa ma raportez la Bunul Dumnezeu si la aproapele meu.
Isus ne-a sugerat două porunci: "... să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău... şi a doua la fel de importantă ca şi prima ... să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi..."

Este greu să ne iubim pe noi în lumina cristică. Avem impresia de multe ori că o facem dar iubirea noastră este egoistă, egocentrică, părtinitoare şi incompletă. Cu aceiaşi măsură deformată în anumite momente încercăm să dăruim iubire celor din jur, o formă schilodită a unui sentiment pe care eu nu pot să-l definesc. Cel de lângă mine simte altceva decât aş vrea eu să-i transmit şi atunci mă supăr deoarece el nu reacţionează cum eu mă aştept la gesturile mele "tandre". Oare este el vinovat sau poate eu? De câte ori îmi pun această întrebare? De cele mai multe ori nu o fac, ci doar judec şi nu pe mine, ci pe celălalt.
Suntem tentaţi azi să dăm vina pe societate, sistem, cercul de colegi, prieteni, familie... atunci când simţim o apăsare, o voalare a liniştii mele interioare. Dar societatea, sistemul, familia din cine este compusă din oameni şi eu sunt unul dintre ei. Ce am făcut eu pentru a schimba acest mediu "viciat"- Aproape nimic! Atunci de ce aştept să mi se ofere ceea ce eu insumi nu sunt capabil a dărui, din egoismul meu care de multe ori se manifestă sub o formă mascată.
Mai este încă o problemă care pe mine ca şi preot mă îngrijorează. Darul pe care-l fac celui de lângă mine trebuie să fie binecuvântat! În urmă cu 50 de ani masa de seară şi cea de duminica de la prânz era servită de către întreaga familie împreună. Exista atunci un adevărat ritual în care toţi membrii familiei erau antrenaţi, am putea spune o comuniune frăţească care era vizibilă în rugăciunea dinainte şi după terminarea mesei. Era binecuvântarea mesei care aparţinea tuturor membrilor familiei. Acest obicei acum este pe cale de dispariţie atât aici la noi "acasă" şi cu atât mai puţin în occident.

Am uitat aproape cu desăvârşire să ne rugăm, să mulţumim Tatălui, să trăim în comuniune cu Fiul prin lucrarea Spiritului Sfânt. Uitând acest lucru am uitat să trăim în comuniune cu cei de lângă noi. Mă simt adesea străin în casa mea, la masa mea tocmai pentru că încetul cu încetul îmi pierd identitatea de creştin. Este marele OF al unei societăţi care încearcă să-l elimine pe Dumnezeu din ecuaţia vieţii ei, pentru a se simţi mai liberă dar care prin aceasta devine tot mai "încătuşată", este boala unei lumi la care fiecare dintre noi într-o mai mică sau mai mare măsură contribuim şi care nu poate fi "tratată" decât întorcându-ne la acele valori probate de două mii de ani pe "bătrânul continent"- credinţa în Isus Fiul lui Dumnezeu.
Isus Hristos, Fiul Tatălui să dăruiască pacea sa tuturor celor ce o caută şi o cer în rugăciune de la El!

Pr. Sorin Crăciun

A avea oaza de liniste a sufletului este, cred eu, de fapt a putea să-ti adjudeci dintre cunoscutele moduri de folosire a energiei universale pe cel potrivit, să spunem că in acest caz ar fi cel al linistii personale, atat din punct de vedere al agresivitătii functionale a societătii,cat si din punct de vedere al unei optiuni care( ptr. a fi utilă si eficientă) de fapt va trebui să –ti marcheze prezentul si viitorul. Cred că trecutul nu va vrea să se amestece in această alegere, el fiind doar profesorul ce a reusit să te aducă in postura de a fi cat mai constient in momentul alegerii unei variante definitive, pentru prezent si viitor. Linistea, inteleasă doar ca fenomen explicabil prin definitiile acceptate stiintific, fizic sau social,nu este decat linistea „comercială” oferită acum tot mai mult de institutii,firme sau alte entităti economice actuale si care nu vizează decat latura exclusiv modernă a unei linisti exclusiv imediate, a unei linisti pur fizice si limitate in timp, proportional cu numărul zilelor de „liniste” cumpărate. Cred că problema nu se pune in modul de cui ai reusi această optiune, ptr. a obtine sau intelege „TOTUL”. Cred că problema se pune in modul de a alege varianta „economică „ a linistii sau varianta adevărată, veche si atotexistentă, a linistii esentiale. Poate că la momentul actual exprimarea acestei linisti esentiale are ca model functional doar mesajele si interpretările biblice, indiferent de religia practicantă(ortodoxă, musulmană,catolică, hindusă, brahmană, etc.......). Poate că doar această legătură să ne mai tină intr-un minim contact cu ceea ce există, trăieste , este si nu are nevoie de fapt de noi si de toate realizările noastre stiintifice. Insă cred , pentru mine, că de fapt această optiune ce nu poate fi nici impusă si nici argumentată economic sau social printr-o „declaratie de adeziune” reprezintă in fapt alegerea”ausfarht-ului” de iesire din conglomeratul social si economic al societătii actuale. Această alegere nu ti-o impune nici societatea actuală, (ea eventual iti oferă un „orangesanft” de liniste complet evaluabil intr-o unitate de măsură economică) si nici din partea cealaltă, a păstrătorilor si detinătorilor de căi către „linistea esentială” nu iti vine nici un e-mail. Nu au nevoie de tine , de adeziunea ta, de participarea ta benevolă, fătarnică, interesată, sinceră sau miloagă. Ea există, este si nu iti roagă participarea. Nu iti dă nici cu sutul in fund , dar nici nu te trage de manecă după ea. Fiecăruia i s-a lăsat liberul arbitru de a-si alege momentul, kreisverker-ul si hotărarea de a trece prin el. Dar mai ales unde si cand vei vrea să iesi ! ( De aici cred că incep de fapt si deosebirile intre natiuni, culturi , dezvoltări economice ,etc.) Eu cred că mi-am ales iesirea optand ptr. rezolvarea economică a trecerii. Nu am putut si n-am reusit să renunt la formatia economică si socială a optiunii. Poate că doar copiilor mei să le fie mai usor, noi părintii incercand să le asigurăm un drum mai neted si cat mai obiectiv către această imprejurare. Si totusi, alegerea nu poate să fie decat personală! Am amintit anterior că asimilarea acestor optiuni se traduce cel mai bine prin preceptele si textele biblice. Nu cred că intamplător! Modelul lui Isus Hristos nu cred să fi fost egalat pană in acest moment de o altă persoană, manifestare economică sau socială, produs stiintific echivalent. Departe de mine gandul de a fii un „ pur sange „ credincios. Mai degrabă sunt adeptul linistii pur fizice, ce trage oleacă către”hodina pămanteană” ,inteleasă normal si la indemana tuturor. A alege să mergi pe drumul neumblat iti creează nu beneficii, ci mai mult responsabilităti. Pentru că intotdeauna o să fii constient de pasul tău si de faptul că, chiar dacă le arăti si altora ceea ce ai aflat si dobandit, nu ai nici puterea si nici dreptul de a-i trage după tine fortat. Totul trebuie să fie alegerea pur personală si singulară a individului. Metodele gen yoga, meditatii transcedentale, invătături budiste sau ortodoxe, ani de liniste in imensitatea invătăturilor din trecut nu fac decat să-ti netezească drumul spre alegerea definitivă. Iti dezvăluie o rută mai putin ocolitoare. In fond, rămane aceeasi optiune primordială. De a vrea sau a nu vrea să fii si tu un component al enegiei divine, creatoare ori doar un aspirant la utilizarea imensei energii universale. M-a bucurat articolul d- voastră. Toate cele bune, Luigi.
Name:	Constantin Nutiu - înregistrare din FORUM
Datum:	Mon 18 Dez 2006 13:15:04 CET
Betreff:	Referitor la AMBIVALENTA LINISTII - după un articol de Lucian HETCO

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumănischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)