|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Zorin DIACONESCU Comentarii la subsidiar
1. Nu cred că vreau să scriu un studiu despre frică. Nu am competenţa să fac acest lucru şi nici nu cred în utilitatea unui astfel de studiu atâta timp cât nu am sentimentul că voi adăuga prin constatările mele ceva nou la acest domeniu al psihologiei. Mă mulţumesc cu câteva observaţii bazate pe experienţe proprii pe care încerc să le sistematizez pentru a deveni lizibile. După 1990 am auzit foarte des cuvântul frică în legătură cu conduita românilor în era Ceauşescu. M-am tot întrebat când şi cum s-a manifestat această frică? Întrebarea este motivată prin faptul că am trăit "din plin" - amară ironie zace în aceste două cuvinte - epoca cu pricina fără să fi dat peste manifestări individuale sau colective de frică pricinuite de autorităţile ceauşiste. Am întâlnit ironie şi răutate, prostie patetică şi ignoranţă abisală, complicitate şi promiscuitate şi multe ale flori alese ale comportamentului uman, dar de frică, mărturisesc aici în scris, n-am avut parte. Prima manifestare seriosă a relaţiei cu oficialităţile pornită din frică am trăit-o în compania tatălui meu şi ea m-a îndemnat pe parcursul anilor la fel de fel de speculaţii. Întâmplarea a avut loc în casa bătrânului meu, cum îi spuneam, un apartament de bloc cum erau toate în vremea aceea, adică o expresie materială a austerităţii şi egalitarismului ce se doreau atribute ale "omului de tip nou". Modestul pensionar, care la vremea aceea îşi petrecea zilele între piaţa alimentară şi cozile de la puţinele şi sinistrele magazine, un fel de centre de distribuire ritualică a raţiilor de supravieţuire, acest personaj grotesc în vremuri normale şi normal în acele vremuri groteşti, tata - s-a apucat într-o zi să vorbească doar în şoaptă. Am crezut că avea ceva necazuri cu gâtul şi l-am întrebat dacă n-are nevoie de nişte medicamente. Tot în şoaptă, exagerând până la caricatural - bătrânul domn îşi mişca doar buzele şi trebuia să ghicesc cuvintele ca surzii, mi-a explicat că cei de la securitate ascultă tot ce se vorbeşte în casă, chiar dacă telefonul e închis. Atunci am observat că obiectul acela de plastic cu formă pătrată, vechiul nostru telefon, era acoperit cu o pătură peste care erau aşezate două perne mari. În primele clipe am crezut că bătrânul o luase razna. Senilitate, etc. După câteva zile de reflexie şi mai ales după ce am încercat să-i explic că era cu neputinţă, - dacă securitatea îl supraveghea pe fiecare deţinător de telefon le trebuia, la trei ture de supraveghere pentru fiecare locuinţă, un personal de câteva milioane de supraveghetori, adică mai mult decât toată forţa de muncă a României - şi după ce bătrânul a refuzat cu încăpăţânare aceste argumente, mi-am dat seama cu nu era vorba de supraveghere sau de teamă. Ce putea vorbi un biet pensionar în cele două camere ale sale încât să merite supravegherea? Şi ce consecinţe putea avea această supraveghere? Mai ales că bătrânul se contrazicea, deoarece asculta cu evlavie în fiecare seară "Actualitatea Românească", programul transmis de "Europa Liberă", care era de la o vreme mai degrabă un pamflet anticeauşist decât o emisiunea politică - nu doar că nu pierdea nici un program, dar cum Diaconescu senior era şi cam surd, ca toţi bătrânii, radioul său marca VEF bubuia de se auzea până la vecinii de la parter. Ce-l determina, totuşi, pe acest om, altminteri normal, să se preteze la circul cu ascultările? Nefiind prea inteligent, mi-a trebuit destul de mult timp până să pricep că era unica formă de importanţă care i se dădea bătrânului meu tată, chiar dacă era vorbă de o importanţă iluzorie, deoarece nu a avut niciodată parte de un semn palpabil că temuta supraveghere avea loc cu adevărat. Tras pe dreapta, suspendat între plasele de rafie cu care colinda prăvăliile şi îşi făcea veacul pe la cozi, salutat tot mai rar de foştii elevi care se răspândiseră prin toată ţara, omul, neglijat probabil şi de mine, se agăţa cu disperare de ideea că era urmărit, psihoză care devenise măsura atenţiei sociale de care visa că se mai bucură bietul bătrân. A fost prima mea experienţă care m-a învăţat că frica, în anumite împrejurări, poate fi o dovadă că mai eşti în viaţă şi se poate asemăna mai mult cu speranţa decât cu anxietatea, sau dacă vreţi, devine o expresie a anxietăţii de a nu mai avea nici o speranţă.
2. La ce speram în acele vremuri? Nimeni, printre cunoscuţii sau prietenii mei nu spera că în România se va schimba vreodată ceva. Îmi amintesc de un turist neamţ pe care l-am cunoscut pe plaje, la Mamaia şi care mi-a spus la un moment dat: voi nu vedeţi că totul e putred? Nu i-am răspuns, dar eram convins că habar n-are ce spune. Da, totul era putred, dar ne obişnuisem să credem în veşnicia putregaiului. Sau pur şi simplu nu mai doream să credem altceva? Este oare adevărat că la un moment dat puşcăriaşul se simte bine doar în puşcărie? Am mai auzit aşa ceva şi dacă e adevărat, generaţia mea ar fi trebuit să rămână undeva într-un spaţiu în care timpul a îngheţat undeva în 1989 şi ar fi scăpat de mult stress şi de multe dezamăgiri. Ştiu că sună foarte prost ce am scris aici. Îmi asum toate comentariile pe care le poate genera această propoziţie. Îmi asum şi postura de nostalgic, dacă doriţi. Nu mi-e ruşine să fiu nostalgic, eu chiar consider că un om normal nu are cum să nu fie nostalgic de la o anumită vârstă. Nu poţi trece prin viaţă fără să te ataşezi de nimic şi fără să regreţi natura trecătoare a celor de care te-ai ataşat. Şi nu cred că nostalgia mă stânjeneşte în vreun fel, dimpotrivă mă face să preţuiesc prezentul şi să am încredere în viitor. Înapoi în 1989. Care erau totuşi speranţele noastre în acel an care avea să fie ultimul al unei era şi care a trecut fără să bănuiască cineva, până în ultima clipă, că trăiam sfârşitul unui capitol? Privite prin experienţa acumulată între timp, orizontul nostru de aşteptare în 1989 era unul de-a dreptul pueril. Un pachet de ţigări, sau o cutie de cafea solubilă se transformau în simboluri din lumea "de dincolo" - erau de pe un alt tărâm despre care noi aveam viziunile pe care copiii şi le fac în legătură cu Moş Crăciun. E jenant să te gândeşti acum că atâţia adulţi se comportau ca nişte copii în faţa unor fleacuri doar fiindcă o hotărâre administrativă făcuse ca aceste fleacuri să dispară de pe piaţă - sau mă rog, ceea ce ţinea locul pieţei. Imaginea pe care o aveam despre occident nu era doar caraghioasă. Era de-a dreptul subversivă. Occidentul era o lume imaginară în care fiecare îşi transfera iluziile şi frustrările, un fel de confederaţie a castelelor din Spania, nocivă pentru mentalitatea care nutrea nişte fatasme şi îi făcea pe oameni să-şi dorească cu adevărat aşa ceva. Occidentalii ni se păreau fabulos de bogaţi şi bogăţia a devenit pentru noi un reper care le înghiţea într-un proces absurd, dezumanizant, pe toate celălalte. E foarte greu de demonstrat că în această mentalitate denaturată se găseşte cel puţin una din rădăcinile corupţiei despre care facem azi atâta vorbire. Eu cred că absolutizarea puterii de cumpărare, exagerarea fără măsură a importanţei acesteia i-a pregătit pe oameni pentru stadiul în care au devenit capabili să facă orice pentru bani şi nimic fără ei. Speranţa vector. Termenul e aiurea, dar îmi place. Îmbogăţirea fără măsură ca vector al speranţelor din 1989. Mulţi au reuşit. Preţul pe care l-au plătit e mare. Preţul pe care l-au plătit alţii, care nu s-au îmbogăţit, e poate şi mai mare. Avem impresia că o ducem mai bine. Se poate demonstra cu cifre: nivel de trai, putere de cumpărare... Ar trebui să fim de două, trei ori mai fericiţi ca în 1989. Oare suntem? Răspunsul nu e unul simplu. Va fi nevoie să parcurgem mental, de mai multe ori, toţi aceşti ani ca să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat.
3. 1989 a fost un an pe care cu greu îl pot aşeza în amintirile mele sub semnul fricii. Dimpotrivă, sub multe aspecte a fost un an al relaxării. Dictatura nu mai era ce-a fost odată. La liceul unde lucram s-au întâmplat lucruri de neimaginat doar cu câţiva ani în urmă. Ne-am trezit chemaţi la un consiliu profesoral unde a apărut un personaj îmbrăcat într-un costum gri, în dungi şi cu vestă care-l făcea să pară ca scos dintr-un film după unul din romanele lui Dickens. Nu ştiu de ce m-am gândit la Uriah Heep. Ciudatul personaj s-a prezentat cu destulă stângăcie ca fiind din partea... securităţii, n-a folosit cuvântul, pe care se tot străduia să-l ocolească, utilizând tot felul de eufemisme care dintre care mai caraghioase, de parcă rostirea cuvântului securitate ar fi avut, pentru noi, efectul pomenirii Satanei într-o mânăstire. În fine, nu pentru exerciţii lingvistice venise personajul la şcoală. Ne-a comunicat, destul de agramat, tot felul de chestiuni din care rezulta fie că vorbeşte unor oligofreni fie că suntem un fel de puşcăriaşi aflaţi la reeducare. Pe scurt, puţinele idei ale discursului erau: religia ortodoxă era oarecum acceptată de statul ateu şi noi ca educatori eram chemaţi să combatem prioritar influenţa "sectelor" - aşa erau numite în vremea aceea cultele neoprotestante - şi... mai frapant pentru mulţi dintre noi, se admitea existenţa "unui post de radio condus de un evereu din Turda pe numele Noerbeg" - adică se vorbea pentru prima dată la o şedinţă convocată de comunişti despre Europa Liberă, mesajul fiind unul destul de transparent: dacă tot nu vă puteţi abţine, tovarăşi, ascultaţi cât vreţi, la voi acasă, dar nu colportaţi informaţiile pe care le transmite acest post. L-am urmărit uimiţi, eram vreo şaizeci de dascăli adunaţi în sala de festivităţi a liceului şi nimeni n-a zis nimic. Emisiunile de la Europa Liberă, mai ales "Actualitatea Românească" a lui Neculai Constantin Munteanu erau subiect de conversaţie zilnică în cancelarie. Cu câţiva ani în urmă, lumea se mai ferea, se şoptea despre turnători şi provocatori, dar în 1989 nimănui nu-i mai păsa de aşa ceva, cum nu mai era băgat în seamă dascălul de socialism, un personaj cu multiple frustrări, care dorea să iasă în evidenţă cu orice preţ. De Înviere umbla pe la biserici să-i noteze pe elevii prezenţi la slujbă, îi incitase pe cei mai slabi de înger să-l informeze, contra unor note mai bune şi probabil nemeritate, despre "preocupările" colegilor şi se erija într-un fel de campion al ateismului în şcoală, poziţie de pe care ne vorbea la şedinţe de parcă ar fi fost reprezentantul unui for superior şi nu un coleg oarecare. La începutul anilor optzeci intervenţiile lui erau primite cu o nuanţată nervozitate, mai ales din partea şefilor cărora le încurca socotelile, ei dorind să apară cu şcoala "lacrimă" în faţa inspecţiilor şi nu cu tot felul de probleme cu "misticismul", iar zelul ciudatului personaj îi deranja vizibil, dar nimeni nu îndrăznea să-l pună la punct, dimpotrivă era tratat cu multă circumspecţie. În 1989, nimănui nu-i mai păsa de peroraţiile sale din ce în ce mai rare şi din ce în ce mai disperate, lumea mai degrabă se amuza pe seama acestui zelot, colegii se ridicau şi plecau pur şi simplu când începea cu tiradele, compromiţând disciplina de şedinţă şi aşa aflată într-o stare precară. Frica devenise un sentiment care nu mai avea de-a face cu societatea, iar aceasta dădea tot mai multe semne de relaxare. Teama fusese înlocuită de sentimentul oportunităţii de a face sau a nu face anumite lucruri, în folosul "carierei". Congresul 14 trebuia să aducă schimbări, nicidecum de sistem dar de şefii mai mărunte sau mai mari (cu excepţia vârfurilor inamovibile ca sistemul) aşa că zelul unora era vizibil şi întrevedeam în spatele acestei agitaţii pe noii noştri şefi care încă nu ştiau că aveau să piardă, cu toţii, trenul în decembrie, ceea ce nu înseamnă că au rămas, cu toţii, pe un peron într-o gară uitată.
4. Tot în 1989 s-a mai produs o breşă în mentalităţile celor din jurul meu, nu ştiu cum au interpretat ceilalţi evenimentele, dar pentru mine a fost ceva nedefinit, o senzaţie de parcă aş fi scăpat dintr-o strânsoare care mă impiedicase să respir şi în sfârşit trăgeam o gură de aer. Între noi fie vorba, gura de aer a devenit pe urmă atât de insistentă încât era să mă sufoce cu preaplinul ei. Cum tot ascultam, ca mai toată lumea, cu excepţia celor loviţi de apatie generală sau a ignoranţilor, aproape zilnic "Europa Liberă", am tresărit electrizat la auzul unui nume cunoscut; era vorba de un medic din localitate, care trimisese prin cine ştie ce mijloace (bănuiesc că nu s-a dus de-a dreptul la poştă şi a scris pe plic: pentru Radio "Europa Libera") o scrisoare - scrisoarea era mai degrabă personală decât politică - cu tot felul de nemulţumiri la care autorităţile româneşti nu reacţionaseră. Reamintindu-mi acel moment nu pot să nu remarc natura stranie a demersului. M-am obişnuit să gândesc pragmatic şi văd cu alţi ochi actele motivate doar emoţional. Scrisoarea adresată "Europei Libere" n-avea nici un rost, în afară de rating-ul pe care îl făcea postului de radio. Problemele autorului nu aveau cum să fie rezolvate din străinătate. Autorităţile româneşti nu deveneau nici într-un caz mai înţelegătoare după un astfel de demers. Deci scrisoarea nu era justificată decât emoţional şi văzută cu mentalitatea de azi, era un nonsens. Atunci, în 1989, un astfel de nonsens avea un impact uriaş. În primul rând ni se părea un act de curaj ieşit din comun. Scrisoarea nu încălca nici o lege scrisă, însă orice dictatură este deosebit de sensibilă la gesturile, chiar minore, de contestare a puterii absolute a dictatorului. De pildă, o cerere de azil politic în occident era un gest calificat drept trădare. Care trădare? Era azilantul deţinător al unor secrete militare sau de altă natură, importante pentru naţiune? Nici vorbă. Atunci în ce consta trădarea? În sustragerea respectivei persoane de sub autoritatea dictatorului, un gest care producea de fiecare dată enervare din partea celor aflaţi în slujba autorităţii. Cu atât mai delicat era cazul înfruntării acestei autorităţi pe teren propriu. Medicul semnatar al scrisorii deschise locuia în continuare în acelaşi oraş cu noi, nici măcar nu folosise, ca atâţia alţii, un pseudonim şi o adresă fictivă. Dacă am fi avut mintea mai liberă de prejudecăţi, ne-am fi dat seama atunci că trăiam începutul sfârşitului dictaturii. Dar în vara aceea a lui 1989 eram captiv mentalităţii formate în 25 de ani de ceauşism (e vorba totuşi de un sfert de veac, chiar dacă sună patetic) şi în consecinţă vedeam lucrurile într-o lumină artificială, cu umbre şi nuanţe condiţionate ca reflexele pavloviene. Aşteptam să se întâmple o grozăvie. Consideram că trebuia să urmeze arestarea medicului, o detenţie incertă, nebuloasă, măsuri drastice de izolare a familiei. Nu îmi trecea prin gând că cei din slujba autorităţii aveau să accepte un asemenea afront. Şi totuşi, aşa s-a întâmplat. Pe scurt, medicul despre care vă istorisesc nu a păţit nimic. S-a pensionat, dar legăturile dintre pesnionare şi gestul său de frondă erau pur speculative, fiindcă omul era de fapt la vârsta pensionării. Astăzi cred că acest eveniment făcea parte dintr-un scenariu bine orchestrat care urmărea compromiterea ceauşismului pe plan intern în vederea includerii României în altă schemă geopolitică. Operaţiunea nu pare dificilă şi cred că celor implicaţi nu le părea dificilă nici atunci, în 1989, deoarece puterea din România acelor vremuri nu era slujită din convingere ci din interes. Nu e foarte diferit nici azi, doar că între timp sau mai schimbat regulile jocului. Atunci, în "epoca de aur", Ceauşescu singur îşi submina autoritatea îngăduind diminuarea privilegiilor de care se bucurau cei din serviciile sale de propagandă şi supraveghere. Ori, în vremurile pe care le trăim, nici Dumnezeu nu e slujit pe gratis.
Zorin DIACONESCU
------------------------------------------- 7. Textul mesajului Dvs.:Domnule Diaconescu,
Si totusi "Actualitatea Romäneasca" , vocile lui Neculai Constantin Munteanu si Emil Hurezeanu imi dadeau totusi o speranta, o raza de lumina intrezarita in bezna dictaturii. Parca-mi spuneau: "Mai stai baiatule, mai asteapta baiatule, nu intreprinde nimic. Putregaiul in care traiesti se va destrama o data. Mult nu poate s-o mai tina".
Slava Domnului, iata ca de 18 ani s-a terminat cu cosmarul si eu mai traiesc inca. Vorba Anei Blandiana: "N-as fi crezut niciodata in acei ani ca ii voi supravietui Dementului Kondukator"
In legatura cu faptul descris de Dvs daca acum, in plina democratie si libertate suntem mai fericiti, raspunsul meu este "si da, si nu". Depinde pe ce treapta sociala, in ce casta te afli. Eu traiesc de peste 20 de ani in RFG. Ce inseamna RFG pentru Romänia, pentru Europa, pentru intreaga lume nu trebuie sa mai precizez. Si totusi intr-o societate de consum nu poti fi fericit decit daca ai bani. Daca nu-i ai, incepi sa visezi iar la timpurile blestemate de odinioara care, asa cenusii cum erau, dar eram parca cam toti egali, bagati in acelasi ceaun.
Pe cind acum, in societatile capitalisto-liberale, cind vezi ca unii devin pe zi ce trece tot mai bogati iar tu trebuie sa-ti dramuiesti cu atentie fiecare Eurocent, chiar daca totul sclipeste in jurul tau de bogatie, de curatenie, de bunastare si altele de astea dar parca, parca iti vine sa te intrebi. "De ce dai Dumnezeule atita nedreptate si suferinta pe acest pamint?"
Ceea ce spun acum, am mai spus-o de vreo citeva ori, dar nu numai c-am spus-o, am si scris-o!
"Domnilor politicieni,
conducatori de natiuni - nu va jucati cu focul chiar daca deocamdata
focul deabia pilpie! In orisice moment se poate transforma intr-o
palalaie cumplita! Sa nu credeti ca nazismul, bolsevismul, comunismul au
venit din cer, aduse de extraterestrii din filmele americane Sci-Fiction
de tip "Razboaiele Stelelor - The Star Wars". Aparitia lor s-a datorat
cauzelor concrete dintr-o tara sau alta, dintr-o societate sau alta. Si
cauza numarul 1 a fost intotdeauna acumularea bogatiei la un pol si a
saraciei la celalalt. CINE ARE URECHI DE AUZIT S-AUZA SI OCHI DE VAZUT
SA VAZA!" Adrian Constantinescu R.F.Germania'
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia. Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei. |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
Anatomia
fricii
