|
Antonimul abstractizării
Dr. Titus Filipaş- Craiova
Impresii si pareri personale in FORUM
« Nature, -je me perds au flux d'un élément :/
Celui qui coule en moi, le même vous soulève,/
Formes, que coule en vous la sueur ou la sève »
Jacques Lacan, « Hiatus Irrationalis »
Cand Charles Darwin nota meticulos in caietele
sale observatia ca puiul de om, catre luna a opta de viata
extrauterina, isi exprima triumful individual exclamand « Aha ! »
ori de cate ori se uita la imaginea lui in oglinda, functia
speculara intra in lumea stiintei. Charles Darwin constata de
asemenea ca pruncul priveste imaginea din oglinda si cand i se
pronunta numele : Deci un « Aha ! » pe post de « Eureka ! ».
Interpretand observatia darwiniana, psihologul Henri Wallon
(1879-1962) afirma ca functia speculara serveste unei cunoasteri a
sinelui. Oglinda fiind platforma de pe care se lanseaza
complexificarea gandirii copilului - dar gandul complex nu-i
‘speculatie’ si pentru adult ? « Ce n’est plus à son Moi
proprioceptif qu’il applique son nom, lorsqu’il l’entend prononcer :
c’est à l’image extéroceptive que lui donne de lui-même le miroir »,
‘Nu aplica numele sau Eului proprioceptiv, ci imaginii exteroceptive
date de oglinda’, scria Wallon in cartea din 1934, ‘Les origines du
caractère chez l’enfant’. Anterior stadiului-oglinda, corpul
copilului s-ar defini pruncului ”sub forma de membre disjuncte si
organe figurate in exoscopie, precum acelea fixate in pictura
vizionarului Jerome Bosch, in ascensiunea din secolul cincisprezece
catre zenitul imaginar al omului modern.”, deci trupul ca o colectie
de stari in
extensiune, nu in comprehensiune, ne lamureste Jacques Lacan in
‘Ecrits’. Un Jacques Lacan avand meritul incontestabil ca restituie
o legitimitate stiintifica psihanalizei cand o defineste ca problema
de reprezentare proprie a observatorului aflat in centrul
reprezentarii sale despre lume. Observatorul sau fiind alt nume
pentru ‘statuia senzualista’ a lui Condillac, insa fara armatura,
reteaua, sistemul de coordonate monadic al intelectualismului. In
schimb, Henri Wallon resimtea acut lipsa de originalitate si
legitimitate stiintifica a
legislatorului intelectual Sigmund Freud, etichetand psihanaliza
acestuia drept chintesenta a ideologiei burgheze, si printr-un act
de consecventa logica adera la Partidul Comunist Francez !
Marturisit inspirat de Henri Wallon, psihanalistul Jacques Lacan
repeta ca Eul este dintru inceputul sau exteroceptiv ori nu este
deloc. La Jacques Lacan, care il contrazicea uneori pe Sigmund Freud
in principiile fondatoare, psihanaliza propunea o solutie de
contiguitate intre structura observatorului lumii si viziunea sa
asupra lumii. Celalalt, imaginea din oglinda, ar fi situat in
domeniul simbolului, chiar in semnificatia radacinilor grecesti ale
termenului. Dar dand valoare lucrurilor doar in contextul strict al
psihanalizei, freudiana ori lacaniana, stadiul-oglinda mai arata ca
exista jubilatie inainte de a exista juisare : Intre sase si
optsprezece luni, pus in fata unei oglinzi plane, care
nu deformeaza, copilul manifesta interesul si jubilatia starnite de
speculum. Lacanian explicata, jubilatia copilului la vederea
imaginii sale ar fi demonstratia manifestarii individului ce se
interpreteaza a posteriori ca un signifiant, element al discursului
ce reprezinta subiectul si il determina pentru el insusi. Sau,
altfel spus pentru ca folosind alta definitie a Eului, imaginea sa
din oglinda formeaza tiparul apt sa organizeze ansamblul
experientelor sale fragmentare. Jubilatia copilului care se vede in
oglinda s-ar produce la acea spontana si naturala constituire a
Eului, prin legarea inductiva a capetelor de experiente combinata cu
interpretarea deductiva a acestei noi
experiente (observarea propriei imagini in oglinda) de catre Eul
abia format. Pana la acest punct este greu de separat vreo
distinctie intre conceptul wallonian si cel lacanian privind
semnificatia celei dintai experiente speculare a individului,
experienta care il marcheaza, experienta care, intr-o masura, il
creeaza ca individ !
Mergand insa mai departe, Lacan, psihanalistul, se desparte ca
intr-o deriva continentala de Wallon, psihologul, in conceptiile
despre stadiul-oglinda. ‘Une totalité unifiée’, o totalitate
unificata” ori mai curand unificatoare”, se marginea sa spunea in
esenta Wallon. Insa Lacan adauga dupa nasterea individului prin
oglinda – toti sintem intr-un fel copila Alice, ne sugereaza aici
Lacan- si o imediata, instantanee, neasteptata intrudere a valorii.
Deci dincolo de acel « Aha ! » de coloratura euristica, s-ar afla un
distinct « Eureka !”» de coloratura societala. O confirmare,
construita doar de el, a tezei proprii despre stadiul – oglinda : «
C’est l’aventure originelle par où l’homme fait pour la première
fois l’expérience qu’il se voit, se réfléchit et se conçoit autre
qu’il n’est – dimension essentielle de l’humain qui structure toute
sa vie fantasmatique ». De unde aceasta observabila si extraordinara
apetenta pentru fantasmaticul constructiv la Jacques Lacan ? Ne
putem intreba cat anume din gandirea si fabulatia lui Jacques Lacan
e tributara imaginilor construite de Jerome Bosch, picturi ce au
fost, si pentru altii, sursa de inspiratie productiva. Omul "copac”
al lui Hieronymus Bosch nu-i inrudit oare cu stufosul Treebeard din
‘Stapanul inelelelor’ ? Chiar daca regizorul Peter Jackson nu a
cautat, el insusi, inspiratia surselor medievale, ajungandu-i, se
pare, efectele speciale ale geometriilor rapid calculate cartezian,
J.R.R. Tolkien a navigat pe langa idei medievale, in lumi nadirale
ori zenitale. Apoi, ‘Oamenii copaci’ nu formeaza ei padurea
protectoare zugravita de Mihail Sadoveanu in "Genoveva de Brabant” ?
Caci supranumele pictorului flamand Ieronim din veacul al XV-lea
este chiar faimoasa padure din Brabant. In alt tablou, sub penelul
lui Ieronim Bosch fragmentul uman se intampla sa fie asociat
suprarealist cu fragmentul strain, aca nu chiar de-a dreptul
‘alien’. Dar in descrierea psihanalitica lacaniana, stadiul-oglinda
desparte fragmentele, pentru ca in stiinta lui Jacques Lacan
lucreaza ‘legea conservarii oglinzii’. ! Numai identificarea
umanului cu strainul ar insemna spargerea oglinzii ! Astfel, la doi
ani dupa studiul lui Henri Wallon despre copil si oglinda, Jacques
Lacan are sentimentul unei mari descoperiri : Functia speculara are
si semnificatia unei judecati de valoare. Pe care o comunica, ori
cel putin incearca sa o comunice lumii, printr-o contributie la cel
de al XIV-lea congres psihanalitic de la Marienbad : « Le stade du
miroir. Théorie d'un moment structurant et génétique de la
constitution de la réalité, conçu en relation avec l'expérience et
la doctrine psychanalytique ». Sigmund Freud era reprezentat de cea
mai mica dintre fiicele sale, Anna Freud,
specializata in psihologia copilului. Lacan e intrerupt inoportun in
expunerea noilor principii ale ‘fazei oglinda’ de psihanalistul
britanic Ernest Jones, cel mai fidel dintre discipolii pe care
Sigmund Freud ii numea ‘hoarda salbatica’. Jacques Lacan se
enerveaza, foaia cu textul initial chiar s-a pierdut atunci, liniile
esentiale ale expunerii raman doar in memoria sa, si paraseste
congresul de la Marienbad pentru a privi spectacolul Jocurilor
olimpice de la Berlin. In lumea ideilor europene, de la Emmy Noether
era deja bine-stiuta corespondenta dintre simetrie si conservare.
Simetria alinierii, a repetarii corpurilor atletice aproape identice
pe un stadion ori la o mare parada ce transforma saracia (cum sa
interpretezi altfel adunarea atator tineri in tenisi, maieuri si
boxeri ?) intr-un pageant triumfator este considerata de Jacques
Lacan ca un substitut la fel de bun pentru reflexia corpului in
oglinda. O chestiune de esenta antropologica si economica este
inaltata de Lacan la rangul de principiu psihanalitic : ‘L’autre
c’est Moi !’. Jacques Lacan pune in marile spectacole atletice
perfect ordonate, deci in imagini incorporand in ele foarte multa
simetrie, vazuta deja, de el si de altii, ca fondatoare a Eului in
reflexia speculara, sursele rasismului ! Asupra Eului psihanalitic,
intre Lacan si Freud constatam concordanta : La Freud, Eul nascent
este identificat narcisismului primar ; la Jacques Lacan, Eul este
un obiect libidinal narcisic. Era acesta un moment de Hiatus
Irrationalis ?
« Astazi, promotorii stiintelor umane ar vrea sa ne faca sa credem
ca nimeni n-a inceput sa gandeasca inaintea lor. Este falsa aceasta
pretentie si dezastruoasa in consecinte », ne avertiza Brice Parain.
« Eul » veacului XVIII si « Eul » veacului XX marcheaza deosebiri
majore si contrariante. In conceptia despre Ego a veacului XVIII,
omul devine constient de sine prin unitatea aperceptiei. Aperceptia
fiind antonimul abstractizarii. Este dezvaluirea chipului zeitei din
Sais. Desi aperceptia nu mobilizeaza prin ea insasi organele
senzoriale precum urechea, ochiul sau receptorul proprioceptiv,
aperceptia utilizeaza totusi resursele neuronale ale perceptiei.
Dupa felul in care a fost construit, cuvantul ‘aperceptie’ arata si
dificultatile in folosirea limbajului ce face o discriminare intre
actele ce se raporteaza la realitatea materiala, si cele ce se
raporteaza la realitatea mintala. In spatiul intelectual romanesc,
primul care surprindea conceptul a fost Stefan Odobleja, care a
scris febril, a scris concentrat, a scris bine si a scris cantitativ
enorm, dar care a fost cel mai putin citit, datorita ostracizarii
sale de establishmentul academic. Contrastele intre cele doua tipuri
de ‘Eu’-uri rezulta din deosebirile de metrica notionala
ce separa psihanaliza de toata istoria culturala care conduce la
lumea moderna, o istorie a intrebarilor, a “chestiunilor”
fundamentale. Intrebarea e moneda cea mai puternica pe piata libera
a schimburilor botezata « Lalangue », limbajul completat lacanian,
caci si « l'inconscient est structuré comme un langage » activat «
sitôt que tout verbe a péri dans ma gorge », cum sugereaza Lacan in
sonetul Hiatus Irrationalis. Intelegerea antica a omului centra
criza oedipiana pe suparatoarea practica a Sfinxului din Beotia de a
pune intrebari, Sfinxul fiind un fel de Socrates terorizant. Dar in
analiza freudiana si completarea lacaniana, nu intrebarea Sfinxului,
ce cade sub semnul repetabilitatii, un concept drag stiintei
moderne, produce criza, ci incestul, aflat sub semnul accidentului,
pentru care cei vechi n-aveau o stiinta, iar cei moderni incearca sa
o construiasca, este apogeul crizei.Repetabilitatea aminteste apa
care curge. Repetabilitatea permite statistica. Numarul mare al
barbatilor beotieni ucisi de Sfinx era o asemenea statistica, si ea
provoca teroarea. Nu accidentul inspaimanta, media induce teama. Cei
intarziati acum intr-un con de Lumina care se stinge interpreteaza
mitul
oedipian drept avertizarea ca limbajul nu-i totusi o piata libera a
schimburilor. Ei considera ca Sfinxul care vrea sa ucida animalul ce
nu-i
purtator de simbol din om pazeste de fapt intrarea in targul
tranzactiilor conceptuale. Statistica omuciderilor din Beotia pe
vremea Sfinxului era dovada ca barbatii beotieni nu puteau negocia
intrarea in piata ideilor. Din aceasta cauza, atributul ‘beotian’
era dat unui individ voinic si chipes, dar cu I.Q. minor. (Prin
contrast, femeile beotiene erau nu doar frumoase, ci si extrem de
inteligente, precum provocatoarea Corina care il intrecea pe liricul
Pindar.) Sigmund Freud ignora adesea claritatea transanta a
iluminarilor din gandirea
ilustra care l-a precedat. Astfel, un geniu matematic precum Carl
Friedrich Gauss folosea epitetul ‘beotieni’, atat de strans legat de
mitul lui Oedip ! cand vorbea despre cei care nu-i intelegeau opera
! Intre cele doua interpretari distincte ale mitului oedipian, care
este in esenta lui ‘mitul Sfinxului din Beotia’, se situeaza cumpana
apelor din lumea post- Belle Epoque : separatia intre Ideologia ce
continua spiritul luminilor, pe un versant, si toate ideologiile
deformante initiate de secolul XIX, pe celalalt versant.Urmarind
deductiile unui personaj, de pilda Hercule Poirot in seria de romane
politiste ale Agathei Christie, poti afla ceva despre ‘sinele’ sau
despre
personalitatea lui, caci deductia este o legatura constitutiva intre
un ‘sine’ definit ca o constiinta de tipul "Cogito ergo sum" si
experienta sa privind lumea concretului. Dar pentru un personaj mult
diferit de Hercule Poirot, cel putin pentru motivul ca nu-i
caracterizat printr-un exces de inclinatii deductive ? Daca Sinele,
Eul, leaga "capetele de experiente", atunci se naste speranta ca
fortand cumva aperceptia intr-un test psihologic intentionat, se
poate eventual revela o portiune, pavata cu valori si relatii, din
personalitatea individului. Acesta-i principiul testelor proiective,
acceptat oficial si de U.S. Army inca din cel de al doilea razboi
mondial. Cele mai cunoscute si utilizate dintre testele proiective
sunt Rorschach si TAT. Testul de Aperceptie Tematica TAT a fost
dezvoltat de Christiana Drummond Morgan si
Henry Alexander Murray in deceniul 193X. La ora actuala exista
discutii privind sursa ideii testului TAT, insa conventia majoritara
il favorizeaza pe Murray. Preocuparea lui Henry Alexander Murray
fata de psihologie devine la el tema intelectuala dominanta dupa ce
citeste lucrarile lui Carl Jung si Sigmund Freud. In 1925, Murray
l-a vizitat pe Carl Jung in Zurich. Va povesti mai tarziu in memorii
: “we talked for hours, sailing down the lake and smoking before the
hearth of his Faustian retreat.” Intalnirea cu Jung l-a determinat
sa aleaga psihologia ca pe o cariera. In 1927 Murray a inceput sa
predea psihologia la Harvard University, iar intre 1929 si 1938 a
fost
directorul clinicii psihologice de la Harvard. Christiana Drummond
Morgan (1897-1967) lucra la Harvard Psychological Clinic pe vremea
cand acolo a fost dezvoltat testul de aperceptie tematica. Insusi
Murray va admite jumatate de adevar : La inceput, rolul lui Chris
Morgan a fost « sa ajute in alegerea imaginilor (cautand prin
paginile revistelor etc.) : sa redeseneze cateva dintre imaginile
selectate ; si sa administreze testul la jumatate dintre subiecti (
ori jumatate din test la toti subiectii, nu-mi amintesc prea bine).
Am scris articolul impreuna intr-un tempo rapid, in aproximativ doua
saptamani. » Si Christiana Drummond Morgan a fost puternic
influentata in viata ei profesionala de analizele lui Carl Jung.
Care-i natura imaginilor pe care le cauta Christiana Morgan prin
reviste ? Intr-o reclama pe web gasim urmatoarea prezentare : “Un
test proiectiv care ajuta procesului de evaluare a relatiilor
interpersonale. Cele 31 de imagini enigmatice pe carduri incluse in
TAT stimuleaza evocarea unor istorii si descrieri de relatii si
situatii sociale, ajutand identificarii unor
tendinte interioare dominante, emotii, sentimente, conflicte si
complexe. » Deci imaginile de pe carduri trebuiau sa fie enigmatice,
daca nu chiar ambigue. In fine, reclama de pe web ne mai dezvaluie
ceva esential despre natura, ea insasi ambigua, a testului TAT :
Cautarea ‘complexelor’ arata ca un test psihologic proiectiv,
construit pe baza ideii despre "Eul" secolului XVIII, este folosit
si pentru a identifica trasaturi, caracteristici, intr-un cuvant
‘complexe’ ale "Eu"-lui psihanalitic definit de secolul XX !
Observam o insemnata abatere aici
de la o banala regula de etica normativa care cere aplicarea
aceleeasi metrici notionale cand se analizeaza o situatie. Cine va
sesiza aceasta contradictie ? Prima versiune a studiului clasic
realizat de Morgan si Murray, intitulat : « Metoda pentru
investigarea fanteziilor inconstiente » era gata inca din anul 1934,
i a fost trimisa spre publicare la ‘International Journal of
Psycho-Analysis’. Unde a fost respins de redactorul revistei,
acelasi Ernest Jones care peste doi ani va « taia » discursul lui
Jacques Lacan la Marienbad ! Sesiza Ernest Jones, el insusi modelat
in gandire de traditia spiritului britanic empiric, intersectia
celor doua tipuri de « Eu »-uri, considerand-o indepartare de la
psihanaliza propriu-zisa, originara, freudiana ? Oricum, textul din
1935 a fost revizuit tinand cont de comentariile extrem de
pertinente formulate de Ernest Jones ; iar in 1935, cu titlul
modificat in “A Method of Investigating Fantasies : The Thematic
Apperception Test”, articolul ce consemna inventarea testului TAT a
fost publicat in ‘Archives of Neurology and Psychiatry’. In anul
1938, Murray si colaboratorii vor publica « Explorari ale
Personalitatii », text devenit clasic, unde autorii descriu testul
de aperceptie TAT. Acolo, autorii erau inca numiti in ordinea :
‘Morgan si Murray’. Cand se impune prioritatea, exclusivitatea apoi,
lui Murray ca autor al testului TAT ? Se pare ca participarea la
efortul cerut Americii in cel de al doilea razboi mondial va crea
diferenta intre cei doi. In 1943, Murray a parasit munca la
Universitate si clinica psihologica de la Harvard, pentru o pozitie
in Army Medical Corps. In cadrul corpului medical al armatei, a
infiintat si a condus o agentie care selecta dupa criterii
psihologice voluntarii cei mai potriviti in misiuni de tip ‘James
Bond’. Prin aceasta activitate, ce dadea un suport academic
indraznelii, Henry A. Murray va deveni, pentru psihologie, aproape
ceea ce era Albert Einstein pentru fizica, in imaginatia publicului
dimensiunea profesorala si autoritatea lui academica vor capata
dimensiuni uriase. Insasi personalitatea lui Henry A. Murray va
constitui prototipul « profesorului » cu stiinta si autoritate din
filmele de la Hollywood derulandu-si actiunea aventuroasa si
patriotica in cel al doilea razboi mondial ori chiar in ‘razboiul
rece’ (sa amintim doar faimosul “North by Northwest” al lui Alfred
Hitchcock, unde personajul interpretat de Cary Grant are scene demne
de James Bond doar pentru ca fusese cu grija ales prin studiul
aplicativ al ‘profesorului’). Ca ‘pierdere colaterala’, probabil ca
atunci a fost uitat numele
Christianei Drummond Morgan in istoria testului de aperceptie. Insa,
reamintim, amandoi erau tributari intelectual influentei lui Carl
Jung.
Cel de al doilea test proiectiv larg folosit in psihologie este
‘Rorschach’ ori ‘testul cu petele de cerneala’. Desenele aleatoriu
formate de petele de cerneala, ori ‘grafia petelor de cerneala’, «
Kleksographien » in limba germana, au dat titlul unei carti
publicate in 1857 de medicul si pictorul german Justinius Kerner, cu
poeme inspirate de imaginile create aruncand picaturi de cerneala pe
o foaie de
hartie alba, impaturita apoi in doua. Rezulta o figura confuza, cu
simetrie bilaterala. In spatiul cultural de limba germana, cartea
"Kleksographien” era destul de cunoscuta. Ea a dat nastere si unui
joc, care il delecta in copilarie pe Hermann Rorschach (1884-1922),
fiul unui profesor elvetian de desen. Hermann Rorschach, crescut de
parintii sai intr-o atmosfera intelectuala si artistica, dorea sa
devina pictor, dar a studiat medicina si a devenit psihiatru.
Citindu-l pe Sigmund Freud, revine spre asocierile starnite de
imaginile petelor de cerneala. Si primele denumiri ale
constelatiilor au fost asemenea asocieri, daca stelele sunt doar
puncte luminoase pe foaia neagra a cerului limpede. Betelgeuze,
Bellatrix, Rigel si alte stele mai mici din preajma lor au fost
asociate cu povestea vanatorului beotian Orion. Totusi, pe cerul
astronomic ori astrologic nu intalnesti simetria bilaterala a
reflexiei speculare si a kleksografiei. Inainte de Hermann Rorschach
si Justinius Kerner, un pictor renascentist, Leonardo da Vinci, ale
carui texte nu pot fi citite decat in oglinda, a fost
primul om ce si-a pus intrebari (ori despre care au fost puse
intrebari) privind legatura dintre simetria bilaterala kleksografica
si eventualele resorturi ascunse din firea omului. Pentru Sigmund
Freud, dupa Oedip, Leonardo da Vinci a fost obiectul de studiu
preferat. Cu un an inainte de a muri, Rorschach publica lucrarea
fundamentala : « Psychodiagnostik ». Unde isi prezinta metoda,
legand-o de aperceptie, intr-un alineat destul de abscons : «
Perceptiile apar din faptul ca senzatiile, ori grupurile de
senzatii, ecforizeaza imaginile memorizate ale altor grupuri de
senzatii pastrate inlauntrul nostru. Aceasta ecforizare (reinviere
in memorie, n.n.) produce in noi un complex de amintiri ale
senzatiilor, ale caror elemente, in virtutea prezentei lor simultane
in experiente mai vechi, poseda o extraordinar de fina coerenta si
sunt diferentiate de alte grupuri de senzatii. In perceptie, deci,
avem trei procese : senzatia, memoria, si asocierea. Aceasta
identificare a unui grup omogen de senzatii cu niste complexe
analoage, anterior dobandite, o desemnam ca aperceptie. » In testul
de aperceptie Rorschach, subiectul uman supus examinarii psihiatrice
este confruntat cu o situatie in care i se cere rezolvarea unei
probleme. Rezolvarea cu succes a unei probleme, vezi cazul Alexandru
Macedon si ‘taierea nodului gordian’, presupune o strategie cu un
anumit grad de violare a realitatii. In esenta lui benigna, testul
Rorschach ar putea fi o masura pentru evaluarea acestui grad de
violare a realitatii la care este dispus individul supus testarii,
respectand in acelasi timp propria sa integritate. In firmele care
au angajat un psiholog, testul Rorschach este obligatoriu pentru
selectarea personalului. Testul Rorschach s-a impus in societate
anevoios, dar s-a impus dominator. Este tocmai ceea ce vrea sa ne
spuna Thomas Harris, in romanul “Silence of the Lambs”, transformat
de Jonathan Demme in scenariu de film. In "Tacerea mieilor”, blandul
si bine-intentionatul profesor de psihologie analitica Henry A.
Murray a fost folosit ca model pentru crearea personajului
doctorului psihiatru Hannibal Lecter, un geniu al raului. Premiul
Oscar primit de scenariul filmului este confirmarea relevantei
societale a testului Rorschach. Intreaga ‘constructie stiintifica’
din « Tacerea mieilor » se bazeaza pe
detaliile simbolice cu simetrie bilaterala : « molia » si «
fluturele », ale metodologiei testului Rorschach. Stiintific
‘validate’, desigur, numai de catre cei care cred in valoarea
testului Rorschach, sau care aleg sa creada in valoarea normativa a
testului Rorschach. Vedem, in ”Tacerea mieilor”, mecanismul genezei
si dezvoltarii groazei la intersectia nepermisa, creatoare de grave
confuzii de atitudine (umana, antropica, alien), intre « Eul »
secolului XVIII si « Eul » psihanalitic freudian.
Titus Filipas
|
