Anul Emil Cioran în România

Eugen EVU

 „Cunoaşterea înseamnă demascare, răscolire a temeliilor, înseamnă să înaintezi triumfal pe o cale ameţitoare, şi tocmai aici e singurul ingredient pozitiv pe care-l comportă activitatea acesteia.”

Am cunoscut şi poeţi criminali. Cei mai numeroşi s-au autodistrus, fie disimulând pasiunea decăzută în manie (grafomanii), scriind cărţi mincinoase, cărţi ce - uneori genialoid! ,- le erau un fel de drog, dedublaţi tragic. Unii au ajuns chiar în manualele şcolare (!) – şi mă felicit că m-am despărţit de ei la timp. Specia asta tipic-atipică, de fapt psiho-patologică-complexă, m-a oripilat: prin ruptura dintre ce fel de oameni erau în realitate, şi scrisul lor, cât şi gesticulaţia în cetate, în mulţime, foamea lor de „ spectacol”, de urale, de adulaţie, idolatrismul lor rapace. Nu s-au limitat la cărţile lor, ci au ieşit în lume să le declame, să le strige, să violeze colectiv conştiinţele massificate. Posesivi, tiranici, debordând în osanale pentru tovarăşi, auto-elogiindu-se astfel pe ei.

Am cunoscut, vai mie şi poeţi care au ucis, au violat, dar şi poeţi care au devenit moaşte purtate de adoratorii mancurtizaţi, pe scuturile  de lut  ale gloriei efemere, unii au pretins încă antum statui şi busturi, nume de străzi şi alte cele. Am cunoscut  poeţi criminali mai slabi, mai laşi, încă umani, care s-au sinucis.

Până şi Cioran, pe care ne-a oferit în 1987, cel mai formidabil studiu al său, veritabil testament al geniului ne- mioritic, ci sapienţial ( de la Cimitirul vesel din Săpânţa, n) .., prin eseul său „Terifiant şi rizibil” (Le terifiant et le risible, revista pariziană Egoiste) se abate de la de la sentinţele sale care nu permit minţirea de sine a omului celor „ şapte frici” definite de un Popper (…), adică de golemul pseudo-religios, idolul mascat în sfânt „bătrân de zile”, dacă nu de arhanghel reîmpieliţat …!, omul morfiticat, mumia care predică, stihia de la marginea gropii comune a metafizicii (!) atunci când înţelege că poporul român este cel mai nefericit din lume ( istoric) – anume scriind că „vom ajunge să citim numai poezie şi rugăciune”, considerate esenţe. A fost profet Cioran, doar că el nu a văzut (deja manifestă în pragul mileniului trei, resurect violent apocaliptic, rostul criminal al violenţelor: de imagine, de limbaje, de muzici şi chiar, horribile et rizible, chiar sub umbrelele oferite de cupolele grandomaniei catedralice…

Ca şi în anul 1000 (vezi Henri Focillon) – în ajunul anului 2000 şi în continuare!, recalculându-se calendarele de parcă anume se vor reglate după spaimele escatologice din subliminalul colectiv !, ( nostalgia  sfârşitului, simptom de fapt reminiscent- teogonic, „eu mor, deci desigur va muri şi lumea”), fenomenul exploziv al ctitoriilor de biserici schismatice, cât şi ale sutelor de culte şi secte şi tronuri (…) -  au ceva ab initio patetic, apoi deviant în maniacal-obsesiv, o aşteptare morbidă, a Morţii generale întru înviere „în ceruri”. Şi astfel, ura de sine colectivă, ura neconsolării finitudinii, devastează încă din tenebra sa istorică, Viaţa. Desigur, nu suntem necum înţelegători ai lui Nietzsche şi neu-Mensch-ului său, doar că el înţelesese ceea ce Emil Cioran avea să reînţeleagă, special românesc, în exilul asumat al său, în mansardele pariziene ale Insomniei. Fiinţei sceptice, zalmoxiene, dar şi diogenice (Câinele Înstelat, voila!), ancestrale.

Cioran scrie aproape blagian, poetizează minunat chiar şi iluminarea sa, a condiţiei tragice a umanului: una auto-indusă şi apoi propovăduită lumii!

Violenţa de limbaje este un simptom criminal, dacă nu al sinuciderii, unul al mortificării, al schizofreneziei şi autismului de tip ascetic, fie prin scrisul „ radiografic”, sau „ stenogramic”, cum bunăoară cel al aşa zişilor  scriitori sau poeţi blestemaţi, printre care i-am înţeles pe  Dostoievski, Rimbaud, Blake, Poe, Silvia Plath, ori recent tradusul de fratele meu Ioan Evu, „Thomas Bernhard (terifiant cum zice Cioran) o nesfârşită cohortă, iar pe la noi sau în exil, (ciclicul exod, voila !) – Bacovia, Nina Cassian, (cu a ei porno ars poetica „a gâtlejului în funcţie de clitoris”, vezi revista Tribuna, ş.a.) şi eşuând lamentabil în pornoliriştii numiţi de D.Pricop „letopizdeţi”, „băgăi”, ca Ioana Băieţică, Al Muşina şi liota, în băşcălie, desigur, elogiaţi de Marin Mincu şi toleraţi savuros-perfid, de Nicolae Manolescu, dar muşcaţi

(nota bene!) de dl. Alex Ştefănescu, mda.

Colateral glumind, am cochetat şi eu cu experimentul lor, aşa-zis fracturist, însă doar spre a îi înţelege dincolo de gesticulaţia lor evident patologică, a suferinţei viscerale erotice, a secătuirii şi urii de sine, cum zicea careva…( Marx a scris „ Răbdarea la români”, Patapievici parafrazează, doct şi suprasaturat de sine, „ ura de sine la români” . Păi vă rog să zic şi eu nu „ Ba pe-a- mamii dumneavostră”, ci „ Merde”, că nu ne înţelegi, psihi mu !) Păi n-aveai cum !

*

Cei mai mulţi plagiază, aparţin acelei False Memorii, atât a arhetipului, cât şi a memoriei dobândite prin experimentul empiric al altora…

Arta scrierii este duală, captivă, rar revelatorie. Vectorii sunt atitudinea rugăciune (sau isihasm devian al alter- egoului, Egoiste), şi atitudinea versus, aşadar sudalma.Între rugăciune şi sudalmă, spaima escatologică a entităţii (şi de-identificării agonice!). Omul actual continuă să fie secerat de utopii, dogme şi doctrine „ politice”. Bacin, Morus, Campanela, Platon şi Heidegger, Dumnezeule! Iar în avangarda psihedeliştilor mai noi, e acelaşi simptom (sindrom?) din misionarismul şi obsesiile lustraţiilor, unele acte ratate ale conştienţei şi „urii de sine”, sau ale bătrânei culpe ce ne-a detreminat alungarea din paradeisos: tradus din greaca veche literalmente „grădină împrejmuită de ziruri”, de ce nu un parc experimental al unor geneticieni aterizaţi din ilo tempore, bine zişi temponauţi ?

*

Stigma , ar spune Paul Aretzu.Oare ? Stigma să fie…enigma şi …paradigma ? Şi prin extensie retro-spectivă, paideuma lui Frobenius ?

*

Dacii mureau râzând. Noi, consider, e bine să murim (căci trăim murind, neh ?), cântând.

*

Astfel îmi veni a scrie: Fraţilor şi surorilor, scump fii şi nepoţi, rămâne să văd dacă voi fi prezent la propria-mi înmormântare ! Căci nu cred în bântuire, iar în mântuire am crezut mai luminos cât am trăit”!

Oasele lui Brâncuşi sau „ ossi di sepia” ?

Mi-a scris  venerabila doamnă Lucia (Puşa), soţia lui Dan Constantinescu Nicora, mort în exil în Germania, ceva ce m-a fulgerat rece: „Tu faci să strălucească chiar şi strălucirea”! Numai că adevărul celui plâns de ea este unul: nu reuşeşte de ani de zile, să îi repatrieze osemintele. La asta m-am ferit, la paradoxalul gest meetingist al lui Laurian Stănchescu, primit recent la Deva, poetul amic al dlui vice Varujan Vosganian şi al „ rebelilor” nucleului dur al USR Bucureşti,,anume de a se repatria scheletul lui Brâncuşi din Franţa. La ce oare? Cum am scris, oasele lui sunt risipite prin lumea „bună”, oasele lui Brâncuşi sunt sculpturile lui din piatră şi metale, aşa că ne rămân a fi repatriate în ingrata patrie decăzută politic, deci economic,  prin efecte şi spiritual, iubitoarea-ne Matrie (!) scrierile sau cum splendid le definea poetul italian: „oase de sepia”(Ossi din sepia”..).

*

Câinele dă din coadă, dacă nu i-a fost tăiată, spre a-l înrăi. Câinele este pentru om subconştientul ne-orb al său. Am scris un poem cu ideea asta, pentru prietenul grafician genial, Radu Roşian. Câinele, ramificat prin milenii şi îmblânzit, provine şi ne însoţeşte mai fidel ca semenii, din actul uciderii părinţilor lui şi înfiere, de către omul-vânător. În stindardul dacilor avem un balaur-dragon (suntem sub Constelaţia Dragon!,) al cărui cap este lycantropic! Capul de Lup, adamul câinilor! Omul îşi iubeşte subconştientul, numai că în România, stăpânii neiubitori, era să zic elohimici (!) i-au abandonat. Hingherii fac ordine ici-acolo, prin euthanasiere sau injecţii de sterilizare! Va trebui să medităm asupra câinelui, ca să ne re-înţelegem de unde venim, din care păduri, din care poieni, din care peşteri…Va trebui să ne re-gândim, să ne răzgândim !

Şi să nu uităm canibalismul şi motivaţia: exploratorii polari şi-au mâncat câinii trăgători de sănii, fără a mai avea tăria îi plângă. Alţii s-au mâncat între ei .

Rămăşiţele – ultima metamorfoză. Mic fragment din Emil Cioran 

„Asistam la incinerarea unui prieten relativ vârstnic, dar având o remarcabilă tinereţe a spiritului. Ne aflam acolo câţiva, aşteptând afară  ca „operaţiunea” să ia sfârşit. După o oră, un personaj stilat, în genul unui şef de hotel, veni să ne prezinte pe un fel de platou rămăşiţele…Iată deci ultima metamorfoză a acelui care, cu doar câteva zile în urmă, îmi vorbea cu vivacitate despre proiectele sale şi formula judecăţi severe despre unul sau altul. Părăsind asistenţa, m-am simţit îndemnat să meditez asupra mascaradei finale şi să-mi pun întrebări de genul: spectacolul la care asistasem, n-ar putea să ne fie oferit, într-o bună zi, de întreg universul? Cenuşa ar fi sfârşitul şi misterul a tot ce există. Lucrul acesta a fost ghicit şi ştiut dintotdeauna. Şi tocmai pentru a-l face uitat, au fost inventate religiile, a căror specialitate este de a adăuga în plus neantului încă o farsă cruntă şi temeinic concepută.

 ”Cunoaşterea şi exaltarea sunt departe de a fi termeni coercitivi. Cunoaşterea înseamnă demascare, răscolire a temeliilor, înseamnă să înaintezi triumfal pe o cale ameţitoare, şi tocmai aici e singurul ingredient pozitiv pe care-l comportă activitatea acesteia.”

Pro memoria eventual in extenso ?…

„ Constantin Leontjev,unul dintre spiritele cele mai stranii ale secolului 19, are o expresei celebră: „Pentru a împiedica Rusia să decadă, trebuie pusă sub gheaţă. Iată sunt semne că precesiunea îşi va împlini lucrarea, anume distrugerea pentru o nouă creaţie ? O mică glaciaţie este o eventuală a noastră speranţă. Într-acolo cerem să ne rugăm.

*

Recitiţi cartea de semiotică aplicată, a lui Umberto Eco, „ Numele Rozei”…Personajul acela care ne aminteşte de pictura germană medievală  ( Die Buckenwurm”) - „ Viermele de carte”, bibliotecarul  gârbov, cocoţat pe scara dublă dintre mumiile  pe cant, cărţile perindând memoria mereu colaterală a Cunoaşterii de sine a umanului,…de pe rafturi, fanatic şi care la nevoie ucide pentru a îşi ţine pentru sine, a cetlui egoist „ misterul” eventual ascuns „ muritorilor”… aşadar, monstrul falsului apostol, falsului iniţiat, falsului sacerdot…

Eugen EVU

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com