|
 Editorial:
ARCA LU’
NOBELEA
Eugen EVU
„-Nobel
eşti?
-Nu, Iobag!”
(Horia und
Kaiserin
Maria Teresia Summit)
Noi,
amărăştenii din teritoriile actualei Românii, într-olaltă, din departe-n
aproape, cu diasporiştii din pătrimea cardinală, consideraţi sau doar
sideraţi de alde nişte simpli cotizanţi ai Filialelor (ei sunt
paternalii recte şi directe minoritari) ei fiind cei tari, de cap,
îndrăznim a ne prinde-n clonţ cu mahării care continuă să facă din
scriitorii români de talent marionete, făcând apoi trena profitarnicilor
tărăşeniei. Radicalismul tonal poate fi doar o blândeţe cu
duhul,izvodită din suferinţa adâncă a Iubirii întru Adevăr versus
kitsch; deoarece inima are dreptul de a certa conştiinţele mincinoase,
Amin.
Subsemnatul scriitor român,
hamletizez ca să nu hurmuzesc, ori să ioinescizez, înţelegându-l pe
Caragiale şi întristându-ne Samuel Beckett:
Ce-am avut şi ce-am pierdut,
dacă, în pioasa noastră iluzie a libertăţii de opinie, subsemnăm o „dare
de seamă”, adică ne încă dăm seama ce se petrece cu noi, după 1989?
Iată, mare zarvă-n ţară, de la parliment la gară, privitoare la
„catindaţii” noştri pentru Nobel în literatură…
În exprimare germanică,
Nobăl, în fonie franco, Nobel, premiul lăsat moştenire întru probabilă
mântuire, de suedezul inventator de explozive, nu a fost niciodată
cucerit de vreun „de cetăţenie română”, deşi „artificierii”
conspiraţionişti care bântuie tagma cum fraudae „uniunii” de
vreo 60
de ani încoace (şi-ncolo) – au o istorie a lor, picantă, dacă nu
pitecantrop- icantă!
Fiind în viaţă la ora acestor
consemnări, nu uit ceea ce probabil zdrobitoarea masă de populaţii
(sic!) alfabetizată între anii stalinismului paukerian şi a ceauşismului
cu ieşire prin faţă în iliescism- brucanian… pare să fi uitat între anii
obsedantelor decenii şi până la ora Bookfestului - Bucharest 2007!
În treacăt fie vorba, numele
capitalei pare a conţine vocabule mistico-pitagorico- gematrice:
Buch-Carte, cu sufixul AREST…
Sforarii autohtoni au făcut
cot-la-cot şi cozi de topor, jocul duplicitar sau slugarnic al
ocupanţilor alogeni, mutanţii au continuat cu osârdie mistagogică şi
fără complexe, cacialmalele din ţara lu’ Caragiale ot Haimanale, p’ormă
a lu’ Ionescu…Marele George Călinescu a fost acuzat post-decembrist, de
antisemitism sau şovinism, ca Eliade, Cioran şi alţii, însă o recitire a
„Istoriei Literaturii Române de la origini şi până în prezent”, relevă
că ponderea scriptorilor, scribilor, auctorilor şi scriitorilor români
(în grila Roland Barthes) sunt de origini obscure.
Disputele continuă cu surdine
sau filtre, după momentele istorice, de la revendicarea lui Eminescu
(Eminovici) de către turci (Emin bei!), armeni, greci, chiar şi de
alţii… Călinescu glossează originile pe filiere, dar azi dicţionarele
omit majoritar referinţele de acest fel, din terţe motive.
E sigur că un scriitor
aparţine esenţial limbii în care se exprimă, iar dacă o face genial,
merită a fi inclus în trezoreria valorilor naţionale… Un exces
lingvistic disputat după 1989 deschis şi răbufnind resentimente extreme,
este al sintagmei de „poet naţional” Eminescu, posesorul acestui titlu,
idolatrizat şi gata a fi declarat sfânt naţional, cum a fost şi cu
Ştefan cel Mare, „mic la stat, dar foc-bărbat, după modelul regilor
antici, înseminatori de bastarzi pretendenţi la tron…), se clatină nu în
operă, cât în manualele alternative, sau în delirul mediatic de după
1989.
Înainte de a-i enumera pe
câţiva dintre „înnobelaţii” de după 1950, opinez că unica soluţie de a
stăvili delirul conspirativ de talcioc modern al disputelor,
justiţiarilor, setenţioase, răstite şi chiar mafiotice, care l-ar face
pe inventatorul dinamitei să-şi retragă banii destinaţi literaţilor, ar
fi conferirea premiului NOBEL exclusiv POSTMORTEM!
Se ştie că foarte mulţi
dintre cei odinioară au fost premiaţi, frecvent nedreptăţiţi fiind alţi
candidaţi, mai ales din Estul concentraţionist stângist, sau din
Orientul fanatizat mistic ori politic, nu au confirmat, criteriile
conjucturale, dincolo de retorica umanistă accentuată, motivaţiile
juriilor arbitrare prin firea subiectivă a „monştrilor criticarzi”-
teoreticieni neînstare ei înşişi să scrie un biet „ căţeluş cu părul
creţ”. Se mai ştie că în România 1950-2007, coteria a funcţionat
multiform dar aceeaşi, politicul clientelar primând Ministerele, elitele
duplicitare sau cripto-duplicitare, demenţa îmbârligată a unor
„coni-sacraţi” gerontocraţi, ş.c.l. – au obstrucţionat şi chiar
pulverizat prin invidii, dezbinări, motive extraliterare, propunându-se
reciproc la „Înalta Poartă” a Occidentului, ori la Masoneria Elitară
transoceanică, dacă nu oblu la Stockholm, prin emisari politruci din
satrapia totalitară, valori ca Lucian Blaga, (duşmănit de Beniuc),
Preda (duşmănit de Barbu şi viceversa), Nichita Stănescu (poreclit
colegial Nichita Sergheievici Stănescu, nuanţat şovin, deoarece poetul
era rus pe filieră maternă; Ionescu, muşcat din motive antisemite, el
provenind din spiţă evreiască; Ştefan Bănulescu era fluturat ca
premiabil, dar a fost iute măcinat în culisele epocii; de câteva
decenii, Gelu Naum (Naomi), Norman Manea, slavicul Mircea Ivănescu (nume
bulgarochton, Mircev Ivanov); Mircea Horia Simionescu, sunt gălăgios
fluturaţi drept candidaţi la Nobăl. Disputa privindu-l pe Gelu Naum era
în toi la un Congres româno-american, moartea candidatului oprind-o
stingheritor. Şi tot aşa...
Ziarul „Cotidianul” al lunii
mai, în ajunul târgului internaţional BOOKFEST, a înseriat o campanie
întitulată „Dezbatere – Un Nobel pentru România”, titlu echivoc, dacă nu
parşiv insinuant! Naivul crede că, vezi Doamne, sondajele episodice ale
serialului ar desemna un candidat, dar de fapt doar îl promovează în
sistem „piaţă” publicitate, ca pe un produs de detergenţi. Subtitlul
îndeamnă: „votaţi www. Cotidianul. Ro la Bookfest scriitorul român pe
care îl vreţi nominalizat la cel mai prestigios premiu”.
Nominalizaţii listei „Cotidianul” (ponderea criticilor fiind optzeciştii
alternativei USR-ASPRO) sunt Mircea Cărtărescu, Norman Manea, M.H.
Simionescu, Mircea Ivănescu şi Andrei Codrescu. Mediile presei şi video
fac big promotion pentru prezenţa acestora, dar şi altora
promovabili după jurizanţi cu obsesia simplu-afirmativă, vezi Doamne Ei
sunt cei care ştiu, nu cititorii, nu alţi critic, mai ponderaţi, Ei sunt
Naşii, Familia, deh, onoarea, deh, ai noştri, care E mai geniali ca ai
Lor, monşer! Principalul originar CRITERIU al premiului Nobel, mesajul
umanist şi militantismul pentru pace, morale superioare şi originalitate
cu ţintă de integrare patrimonială universală, s-a estompat în
tulbureala ispitelor pecuniare, ale sistemelor VIP holyvoodiene, fantoma
de celuloid bântuie asupra misteriosului foşnet al Cărţii aşa cum o
codifica magnific un Jorge Borges: o carte universal umană, a unei
Entităţi căreia îi sunt părţi fiecare scriitor adevărat. E în vogă acum
Comerţul, Industria, Taraba mondială! Cartea – marfă, cunoaşterea marfă,
recte Omul care scrie – marfă, viaţa lui marfă, rentabilitatea,
consacrarea ca IDOL, nu consacrarea va Adevăr pulsatil. Creierul-Oglindă
a Divinului este opturat de ecranajele şi hologramele virtualităţii:
manipularea este zeul luxuriant al scriiturii, performante ANTUME: banul
produce ban, marfa-om care scrie, este girată de investitor şi cere
recuperare, venituri şi etcetera!
E clar că există bani pentru
o atare campanie, prea clar nu este când citeşti care sunt „jurizanţii”,
ca şi tonul dumnealor, sentenţios partizan, suficient şi arogant, aşa
cum sunt şi la decernările premiilor anuale ale U.S.R. Îmburicaţii,
găşcarii sau marionetele unor eminenţe cenuşii-stacojii din penumbră,
rostesc sentinţe date ca sigur, iar tonul unora este obsedant
reproşativ, al „frustrării naţionale”. Marea bulibăşeală de la război
încoace, într-o veselie, nu se va reaşeza niciodată şi nici focalizarea
pe criteriul unic al valorii, oricâte speranţe avem ca români, să fim,
în fine, auziţi!
Juriul suedez a conferit
Nobel-ul în 1951, pro domo, deh, unui suedez ulterior uitat: Par
Lagerkvist (1891-1974). Iată succesiunea selectivă, nuanţat ilustrativă
la unele afirmaţii de mai sus, până în 2000: Francois Mauriac, Winston
Churchil, Heminway, Laxness, Juan Ramon Jimenez, Camus, Pasternak,
Quasimodo, S J Perse, Ivo Andric, Steinback, Seferis, Sartre, Şolohov,
Shmuel Iosif Agnon-Nelly Sacks (dublu premiu 1966), Asturias, Kawabata,
Beckett, Soljeniţîn, Neruda, Boll, White, Johnson- Martinson, dublu
premiu 1974), Montale, Below, Aleixandre, Singer, Elytis, Milosz,
Canetti, Marquez, Golding, Zeifert, Simon, Soyinka, Brodski... Ne oprim
aici, dar iată doar câteva nume de autori din lume care, nici măcar
nominalizaţi la vremea premierilor, aveau să probeze prin operă, sau să
devină unii chiar superiori premiaţilor Nobel: Kastanzakis, Dylon
Thomas, Ahmatova, Huxley, Christie, Ungaretti, Miller, Plath, Maluraux,
Moravia, Buzzati, Pasolini, Whiliams, Sabato, Lem, Paz, Cortazar,
Salinger, Durenmat, Yourcener, Mailer, Roa Bastos, Llosa, Evtuşenko,
Updike, Bradbury, Joyce şi aşa mai departe.
Opera acestora (în care operă
ei au înviat, peiorativ zicând, aşadar sunt vii chiar fără sentinţele
cu gloriole îmbătătoare şi clientelare ale clipei) pare chiar să încline
balanţa pentru ei, în detrimentul (complice cu timpul – singurul
justiţiar,- celor glorificaţi în timpul vieţii). Despre eventuali
candidaţi viabili români, susţinuţi cu variabile la constanta „tu pe
mine, eu pe tine”, sau „acela e pe listă, io mă retrag”, ş.c.l. –între
Beniuc şi Blaga, Stancu - Ion Pribeagu, între Bănulescu şi Naum, între
Sorescu şi Ixulescu, între Nichita Stănescu şi Mircea Cărtărescu, trena
tulbure a disputelor va continua, spre slava eşecurilor bumerang! Şi
poate că „originarii” cutăreşti, cu nume neaoşizate ori ba, vor încasa
ceea ce un Eliade sau Cioran, ca mulţi alţii, au meritat, dar n-au
„corespuns acasă”, faultaţi de activişti, sintezişti, popeştidumnezei,
gîdeasuzănici, cu sprijinul neprecupeţit al securismului original,
recent în SRI-izat!
Şi cu acelaşi sprijin
demolator al „efectelor coandă” criteriale, ale „lustraţiei –
frustraţiei de partiduţe mafiotoide; de eternul bruiaj „tradiţional”
obsesiv, din nefericire, sub raportul etern extraliterar; virusaje
politice – conjuctural şi beizadeşti ale isarlîcului, disimulat
onomastic în sufixuri ca: escu – ovici – ov - anian, oiu, ache, tache -
ianke şi kadîr – kadar... Ciocoismul (vechi şi nou), e stigma
întrezărită de primul mare romancier genial român, Nicolae Filimon…
Ave, Book-Arest, noapte bună
români, oriunde vă aflaţi!
Între cărţile de lux pe
verzişori promovate de mediile „echidistante” dîmboviţene, ale
nonagenarei Nina Cassian, precursoarea number one a
Pornolirismului devenit azi „curent literar” en vogue la
„generaţia decreţeilor”, fosta kominternistă (internabilă) Nina
Cassian, rezidentă la New York şi afirmîndu-se paroxistic că ar fi gata
să „cucerească piaţa de carte americană” (radio România Cultural, în mai
.a.c., interviu cu Carmen Firan din exil)! Repetir: „Noapte bună,
români”, mai ales că imnul paşoptirist „Deşteaptă-te, române”, devenit
sado-massochist, te asigură fix la ora zero, la radio, că te vei trezi!
Că deştepta… depandă!
Eugen EVU, Transilvania
Ro-Mânia,
iunie 2007
|
Comentarii de la cititori |
Dragă
domnule transilvănean Eugen EVU,
 Ce
sa zâc? Fără de „mânia”, ai adus-o bine din condei, dar... Fondul, este
mai de aicilea, din sud – de unde m-am cadorisit personal a locului. No,
şi?... „Ei”, tăt se „pupa-n bot şi papă tot”!( dreptu-i, că unii dintre
ei mai pupă şi papa, şi alte celea... părti anatomice umane, ale
bulibaşelor literare şi politico-afaceriste, furtişag legal.)
Tot ceea ce spui este
cunoscut şi cât se poate de adevărat şi; de aceea, nu prea mai
interesează pe nimeni decât, eventual, ca exprimare stilistică. „Ei”,
sunt sustinuţi de ignoranţa – la nivel de masă, „şcoliţii” Iepocii de
Aur şi; de „proletari” cu steluţe sau steloaie – pe umeri sau la
scafarlie însă, plini de gold. ( vezi cazurile A.Păunescu, V. Tudor, Dan
Zamfirescu...).
Din păcate, mai sunt
sustinuţi şi de laşitatea „multilateral dezvoltată” a tuturor acelora
care au ceva de spus ca adevăr şi, nu o spun unindu-se – din varii
motive, neesenţiale; pentru că, orice scuză işi găsesc, tot laşitate se
cheamă că este. In loc de a ne uni pentru a-i arunca la gunoiul
istoriei, iată-i pe ei uniţi - ca senatori, şefi de „comiţii” culturale,
directori de teatre de stat – aşa zise naţionale, prezidenţi la radio şi
tv-ul plătit obligatoriu, de tăt românul – român-român, ungur, neamţ,
evreu, ţigan-rrom şi... etcetera ( ex. D.Săraru şi R. Beligan în 90,
daţi cu „picioare spate jos” din directoratul „Teatrului Mic” şi al
Teatrului Naţional „ Ion Luca Caragiale din Bucureşti; pentru că
mintenaş să fie pus primul, directorul Teatrului National „ Ion Luca
Caragiale” şi celălalt pune piese şi joacă pe scena Naţionalului şi este
decorat de Preşedenţie – pentru marea lui contributie la Cultura Română
- uitându-se faptul, că a fost membru marcant în Marea Adunare Naţională
a Republicii Socialiste România!).
„Aşa-i în tenis”! – în
traducere liberă: în România „democrata” de astăzi! Pentru că demos-ul,
sunt tot „Ei”!
Am purces la acest
comentariu, din doua motive:
1) Recunosc în textul
dumneavoastră – iertăciune!, stilul intelectualului cârcotaş care crede,
că şi-a făcut „datoria” faţă de el, faţă de cultură, faţă de naţie şi
faţă de ţară, blamând tot şi totul şi, crezându-i pe toti semenii lui
„neimplicati” – minus propria-i persoana, dormintând într-o „noapte”
eternă. Şi; trebuie să recunosc că, la aceasta abordare – mai mult decat
subiectivă, nu pot subscrie!
2) Singur o spuneţi: „timpul
– singurul justiţiar”! Deci, să lăsăm ca timpul sa decidă şi noi
ceilalţi să publicăm, nu asteptând pomana de la aceia pe care nu-i
agreem şi chiar îi desconsiderăm, ci să ne unim fortele şi să ne
organizăm de aşa manieră încât publicul, sa aibă o alternativă, alta, a
potenţei literare româneşti.
Eu, mi-am „publicat” un roman
pe CD şi-l fac... cadou! ( Dreptu-i că, deocamdată, nici vorba de a fi
propus pentru premiul Nobel, dar am avut mare satisfacţie primind...
înjurături! Că şi eu, l-am cam dat mai mult acelora care se recunosc în
personaje: foştii mei dragi colegi - de pe altarul artei cinematografice
şi... intelectualilor licentiati în drept, litere, medicina, artă
dramatică... !).
Că răbdăm de foame; că suntem
desconsideraţi – de multe ori, chiar şi de aceia dragi nouă – pentru
lipsa din buzunar al banalului ban; că avem un statut social ambiguu; ca
ne doare Acolo, în adâncul sufletului conştientizând – fără de
părtinire, valoarea propie, ce nu-i recunoscută social din simplul
motiv, că nu găsim formula de a publica, făra a ne prostitua
intelectual, nu are nici o importanţă! Important este să credem în
scrisul nostru şi, să ne zbatem unindu-ne, pentru a publica! Cine ne
impiedecă – pe noi nemultumiţii, să ne unim într-o asociatie şi să
publicăm? Putem face o asociaţie cu românii de pretutindeni şi să le
publicam în ţara propriile lor creaţii literare – pentru că, este mai
ieftin! Pentru acest serviciu, un mic procent il pastrăm si pentru noi
şi... Azi unul, mâine altul, lumea va afla şi de existenţa noastră. Aşa
- cu adevărat, am avea şansa de a demonstra ca suntem o Valoare! În
rest... Vorbe!
Cu respect,
Dan
Alexandru Crisan.
|
[
Impressum ]
