|
Sindromul "Asaltul redutei
Impresii si pareri personale in FORUM
Titus Filipas
'"Allah!" , "Allah!" turcii racnesc, /
Sarind pe noi o suta'
Vasile Alecsandri - 'Penes Curcanul'
Neincrederea lui Constantin Noica in dogma suprematiei criticilor
literari, aici incluzandu-l si pe divinul Gheorghe, nu George, cum ii
spune aproape toata lumea, Calinescu, printre ceilalti intelectuali
romani, era pe deplin justificata, cel putin daca privim lamentarile mai
recente ca nu exista un premiu Nobel pentru un scriitor roman, futil
exercitiu de justificare a fugii de lectura in limba romana ; in fond
doar placerea cititului in limba materna ne poate arata ca exista multi
scriitori romani ale caror opere sunt deasupra unor productii literare
straine ce au primit Nobelul. Sa luam doar cazul premiului Nobel pentru
literatura acordat lui Winston Churchill, in primul rand pentru
'Memoriile' sale, un text lipsit complet de calitati literare, nici un
editor nu s-a aventurat sa-l publice in romaneste, socotind pe buna
dreptate ca e o pierdere sigura, avand insa o valoare incontestabila ca
document istoric.
In 'Memorii', analizand greseala tactica a unui general britanic in
campania din Africa de Nord, cred ca era vorba despre Claude Auchinleck,
Winston Churchill mentioneaza la un moment dat, prin contrastul cu o
situatie similara, geniul tactic al generalului turc Osman Pasha,
demonstrat in razboiul din 1877-1878.
Cand am citit prima oara afirmatia aceasta, fiind educat si 'edificat'
asupra temei numai din textele romanesti, remarca mi s-a parut de-a
dreptul surprinzatoare! De altminteri, desi 'Memoriile' sunt dedicate
celui de al doilea razboi mondial, Churchill nu ezita sa mentioneze si
performantele proaste ale armatei romane in primul razboi mondial, cu
toate ca intrarea Romaniei in razboi de partea puterilor Antantei fusese
asteptata cu o anumita speranta, intrucat armata romana facuse pana
atunci o buna impresie. Sa fi fost o aluzie indirecta la razboiul din
1877-1878 ? Comentariul acela, pentru mine chiar neasteptat, la un
eveniment militar intamplat cu trei sferturi de veac inaintea faptelor
relatate si implicandu-l pe Osman Pasha, ma indreptateste sa cred ca,
realmente, campania unei armate romane ce se indreptase odinioara catre
Sud intr-un superb efort de razboi a lasat un anumit siaj si a jucat
apoi un rol in gandirea lui Winston Churchill ca lider de razboi. Cand
era lord al Amiralitatii si a proiectat campania militara balcanica si
debarcarea nenorocoasa de la Gallipoli, unde a murit Henry Moseley, unul
dintre cei mai promitatori tineri fizicieni britanici, probabil ca omul
Winston aflat in disperare asteptase un ajutor de la acea armata, daca
Romania, ce efectiv negocia participarea ei, s-ar fi hotarat sa intre in
raboi cu un moment mai devreme.
Ceea ce ar fi fost un act extrem de stupid,
intr-adevar, la care pleiada de oameni politici geniali care au faurit
Romania Mare nu s-a angajat, cel putin nu in prima faza a razboiului,
cand Germania parea sa fie atat de puternica, si chiar era, inainte de
instaurarea defetismului provocat de refuzul bancherilor lumii de a-i
mai avansa fonduri pentru finantarea efortului de razboi, -criza pe care
Germania s-a amagit ca a rezolvat-o prin inventarea economiei
planificate, pe care marioneta lor Vladimir Ilici Ulianov a copiat-o,
luand-o ca baza pentru construirea economiei comuniste in Rusia de dupa
Romanovi si Kerenski.
Insa resentimentele lui Churchill fata de Romania
s-au forjat atunci, in prima faza a razboiului, iar Winston ne-a platit
pana la urma acea polita, pentru faptul ca armata romana nu l-a ajutat
'la greu'; s-a vazut aceasta spre finalul celui de al doilea razboi
mondial, in cabinetul lui Stalin, la impartirea sferelor de influenta de
dupa al doilea razboi mondial, atunci cand a oferit URSS - ului o
pondere de 90 % asupra Romaniei ( ce s-a dovedit in fapt a fi de 100 %,
iar subiectiv as spune chiar mai mult, daca lucrul ar fi si matematic
posibil ), mazgalind neglijent un document istoric pe care chiar si
crudul dictator rosu il considera rusinos.
Nedreptatea ce i s-a facut in literatura noastra lui Osman Pasha este
imensa. 'Si-am prins si pe-mparatul lor / Pe-Osman nebiruitul / Ca-l
impuscase -ntr-un picior / Si-asa i-a fost sfarsitul', ne dezvaluia, de
pilda, George Cosbuc, intr- 'O scrisoare de la Muselim Selo', care era
opinia populara despre generalul turc. George Cosbuc este un autor pe
care il pretuiesc, am recitit de atatea ori traducerile sale de exceptie
din Georgicele lui Vergilius, intr -o limba de o claritate extrema,
revelandu-ne importanta lor pentru cultura europeana, ( amuzanta si
sincera ignoranta lui Marius Tuca intr-un 'show' al sau, atunci cand il
intreba, nedumerit, pe Vergil Hancu, "Dar de ce Vergil ?", demonstrand
natiunii romane 'in direct si la o ora de varf' ca nu a citit Georgicele
), desi, imi pare rau sa spun asta, Jorge Luis Borges il acuza pe
Vergilius de ipocrizie intrucat nu recunoscuse plictiseala muncilor
campului, insa Borges beneficiaza de circumstante atenuante.
Tonul ireverentios, daca nu chiar peiorativ, fata de Osman Pasha imi
arata ca George Cosbuc a recurs numai la o informare din surse
romanesti, dorind probabil sa exprime opinii formate exclusiv din
ziarele noastre, bazate in general pe dezinformare mai mult ori mai
putin crasa, vezi cazul 'Natiunea Romana' asupra caruia vom reveni, si
pe resentimentele ulterioare ale supravietuitorilor, foarte bine
justificate. Pentru ca in realitate acest general turc nu a fost
niciodata dusmanul romanilor, ci romanii au fost fortati de evenimentele
istoriei sa si-l aleaga ca dusman.
Mai mult, pana atunci Osman Pasha combatuse, desi indirect , in favoarea
intereselor noastre. Astfel in razboiul Crimeii, in urma caruia ne-au
fost restituite cele trei judete din sudul Basarabiei, ar trebui sa
reamintim faptul ori de cate ori il discutam pe Osman Pasha, chiar si in
cartile scolare de istorie si de limba romana, Osman Pasha luptase,
alaturi de englezi si de francezi, impotriva rusilor, care, atunci cand
a cazut prizonierul lor de razboi, l-au salutat, prin generalii Ganetsky
si Skobelev, cu maximum de deferenta ; 'El este cel mai mare general al
epocii sale!', ar fi subliniat Skobelev.
Osman Pasha a condus si o campanie militara stralucita, dar, se spune,
iar noi n-avem chiar de loc motive sa tagaduim, de o mare cruzime a
basibuzucilor sai, impotriva Serbiei, in 1876, succese de pe urma carora
fusese avansat la rangul de musir, adica maresal in armata otomana.
Analizand acel moment, intelegem pentru ce Winston Churchill mai era
obsedat, dupa trei sferturi de veac, de campania lui Osman Pasha la
Dunare. Pentru ca aici suntem cu adevarat intr-un loc central din Lumea
Veche.
Citind, pe un sit ce nu este recomandabil celor care, intr-o superba
consecventa, doresc sa ramana pana la capat 'politically correct',
despre intamplarile acelor ani relatate de Eminescu ziaristul, vezi
www.eminescu.petar.ro, constati uimitoarea similitudine cu intamplari
petrecute acolo cu inca alte trei veacuri si jumatate in urma !
Reporterul era pe atunci chiar intaiul scriitor, oficial recunoscut, de
limba romana, celebrul Neacsu de la Campulung. Si el relata despre
Dunare, despre o spionare a activitatilor militare turcesti de peste
fluviu, si despre interesul acut al unor oameni de la nord de Carpati
fata de acele activitati. La 1876, intr-un avant initial peste frontiera
statului lor, trupele sarbesti au ajuns prin elan pana in fata
Calafatului, la Vidin. Acolo astepta insa Osman Pasha, ce i-a respins si
i-a urmarit, ajungand pana in Valea Timocului din Serbia, locuita de
vlahi, cum se cheama in mod oficial romanii de acolo. Eminescu ne mai
relateaza, anecdotic, ca oamenii au putut privi 'ca la teatru', cu
telescopul, de pe marginea slovena a Austriei, la o alta lupta intre
turci si sarbi.
In fine, Eminescu se amuza de atentia ce acorda Pesta intentiilor si
miscarilor noastre. Teama lor ? 'Crearea unui mare regat dacoromānesc.
Ziarele din Ardeal mai vestesc ca o comisie speciala va inspecta īn
decursul lunei iulie obiectele de fortificatie, iar mai cu sama
trecatorile muntilor Carpati dintre Romānia si Transilvania, si va
hotari cari din aceste trecatori ar fi cu cale sa se fortifice. Ziarele
unguresti nu stiu ce vorbesc', mai comenteaza sarcastic Eminescu :
'N-aiba frica! Vavilonienii au alte treburi'. Totusi, diplomatia
romaneasca incepuse a lucra serios intru stabilirea unui odus vivendi
mai convenabil intre Imperiul Otoman si Romania, in schimbul
neutralitatii ei, miscarea diplomatica fiind sprijinita de manevre
militare demonstrative, insa iritante, la frontiera. Din tot ce s-a
cerut atunci, otomanii au acceptat doar un singur punct. Pentru a
castiga sentimente in principatele romane in favoarea politicii turcesti
din Serbia, guvernul turc facea uz pentru prima oara intr-un document
oficial de numele Romania. In acelasi timp, razboiul turcilor impotriva
sarbilor ortodocsi a fost prezentat de presa rusa si de diplomatia
imperiului tarist ca un conflict intre doua credinte. Intrucat, dupa
pacea de la Kuciuc-Kainargi, Rusia fusese declarata protectoarea
oficiala a crestinilor pravoslavnici din Balcani, ea a folosit prilejul
pentru a-si relua vechiul proiect de a ajunge la controlul Stramtorilor,
un vis stravechi in fond, nutrit de Rusia inca de pe vremea cand era
condusa de vikingi, si care, sa nu ne inselam, nu a fost uitat nici
acum.
Chiar inainte de inceperea propriu-zisa a razboiului dintre Turcia si
Serbia, ofiteri rusi fusesera numiti la conducerea armatei sarbesti. Iar
intr - un articol din 1876, Mihai Eminescu se arata extrem de ingrijorat
de posibilitatea ca si un ofiter al armatei romane sa fi fost atras
intr-o asemenea structura de comanda a armatei Serbiei, dar, din
fericire, acest lucru, pagubitor pentru tara noastra, pana la urma nu
s-a realizat. Se vorbea chiar despre o mare confederatie a slavilor
ortodocsi din sud, sarbi si bulgari, sub protectia Rusiei.
Insa diplomatia romaneasca a vremii a manevrat atat de perfect, incat
acel proiect, ce ar fi insemnat moartea Romaniei moderne, nu s-a
concretizat. Pentru cei care n-au aflat inca semnificatia cuvantului
'Romania', sa reamintim ca orice provincie din aria de influenta a
fostului imperiu bizantin in care se vorbea, ori se mai vorbeste de
catre o populatie devenita intre timp minoritara, un idiom latin, era si
ramane o 'Romanie'. Dupa cum nu s-a modificat, de doua milenii si
jumatate, teorema lui Pitagora, tot la fel nu s-a modificat nici acest
vechi criteriu. Chiar si Transnistria de acum este in fond tot o
'Romanie'. Iar doparea sa fortata cu rusofoni, 'populatia
civilizatoare', nu-i altceva decat o incercare disperata a Rusiei de a
se desprinde de faptul istoric al intemeierii prin vikingi si de a
impune in locul sau mitul Moscovei ca pe o 'Nova Roma', ca pe 'a treia
si ultima Roma'. Este simptomatic pentru ei, insa magulitor pentru noi,
cum mai toti dusmanii nostri inversunati vor sa ne fure fie identitatea,
fie titlurile de noblete ale neamului !
La inceputul noului razboi ruso-turc, Osman Pasha se afla ca de obicei
la locul sau, adica la Vidin, in fata Calafatului. Ordinele pe care le-a
dat Osman Pasha acolo pot fi facute raspunzatoare pentru moartea lui
Cobuz ciobanu', ori basibuzucii au actionat si de acea data 'teluric' si
de capul lor? Foarte probabil ca artileristii turci care si-au reglat
tirul pe Calafat au facut aceasta doar in urma unui ordin superior. Insa
nu inseamna ca ar trebui sa-l consideram neaparat pe Osman Pasha drept
un criminal de razboi. Skobelev si Churchill aveau dreptate in opiniile
lor excelente despre generalul Osman Pasha.Oricum, manevra lui, prin
care s-a miscat, cu trupe putine dar bine dotate in armament, de la
Vidin la Plevna, un loc de unde puteau fi controlate trecatorile din
Balcani, ramane si acum un model de rapiditate si derutare a
adversarului. Nici macar un singur rus nu stia ca maresalul, si nu erau
prea multi maresali in armata turceasca, se indrepta spre Plevna ! Pe
data de 18 iulie 1877, un corp de cavalerie rusesc numarand 1500 de
calareti s-a apropiat si el de Plevna intr-o misiune de recunoastere. Au
fost intampinati doar cu cateva focuri anemice de pusca. Cavaleria
ruseasca s-a intors si a
raportat comandantului, generalul locotenent Schilder-Schuldner, ca
orasul este slab aparat. Acesta a hotarat sa trimita intregul efectiv de
care dispunea, regimentele Archanghelsk, Vologda si Kostroma, totalizand
7500 de oameni, sa atace oraselul dinspre nord si rasarit, pe data de 20
iulie. 'Dupa telegrama oficiala din Sant-Petersburg au murit 2 colonei
si 14 ofiteri, au fost raniti 36 de ofiteri, iar soldati din rīnduri
s-au pierdut 1878', relateaza Mihai Eminescu.
Din articolul 'The Plevna Delay', publicat in 'Man at
arms Magazine', volumul 19, numarul 4, din august 1997, aflam ca in
realitate pierderile rusesti au fost de 74 de ofiteri si 2771 de
soldati, in vreme ce turcii au avut numai 12 morti si 30 de raniti. Sa
recunoastem, Osman Pasha a fost un stralucit ofiter de comanda, care
stia cum sa indeplineasca doua obiective aparent ireconciliabile :
victorie si pierderi minime.Dar rusii au primit imediat intariri,
chemand trupele lor din Nicopole. In acelasi timp, Statul Major General
al turcilor, aflat la Sofia, era jubilant in urma succesului si la 22
iulie a marit efectivul trupelor lui Osman Pasha pana la 45000 de
oameni. In poezia lui George Cosbuc 'Povestea caprarului', povestitorul
ne da un detaliu extrem de revelator despre ceea ce s-a petrecut
realmente la Plevna : 'O, n-am crezut / Ca omul in manie poate /
S-azvarle-asa
de mult omor, / Ca plumbii-n deznadejdea lor / Curg rau !'. Numele
'omului in manie', desigur, un fel de a spune, era Oliver F. Winchester,
celebrul fabricant de arme din New Haven, Connecticut. Cu vreo zece ani
inainte, acesta facuse cadou unui grup select de ofiteri si politicieni
turci de mare influenta asupra treburilor statului lor, o serie de
carabine Winchester, calibrul.44, modelul 1866. Carabina se spune, ma
rog, se scrie, in engleza, si rifle.
Vasile Voiculescu foloseste cuvantul rifla, pentru pusca de vanatoare,
in una din povestirile sale. Ma intreb cand a intrat acest cuvant in
limba romana, oricum eu nu l-am intalnit in textul vreunui autor clasic
al secolului XIX romanesc, ceea ce binenteles ca nu-i o dovada
peremptorie ca termenul nu era consemnat in limba romana scrisa inca din
acel secol.
Pe ce ma bazez ? Pe o comparatie. Cuvantul flinta, pentru o arma veche
ce se incarca pe gura tevii si unde pulberea se aprindea de la o
scanteie data de ciocnirea cu metal a unei bucati de cremene, flint in
limba engleza, intrase foarte repede nu doar in limba romana, ci chiar
si in folclorul romanesc, in cantecele despre haiduci. Oricum, acele
cadouri, in fond, judecand acum dupa normele moderne, dovada unui
exemplu clasic de coruptie in Imperiul Otoman, au dat roade ; pentru ca
riflele erau si excelente arme de vanatoare. Asa ca guvernul turc a
plasat trei comenzi de arme la firma Winchester, in anii 1869, 1870 si
1871. In diversele razboaie purtate de armata turca, ele au fost
verificate in lupta, iar comandantii s-au convins de eficienta lor, cat
si de faptul ca trupa reusea sa invete relativ usor manuirea si
intretinerea lor intr -o stare perfecta. Turcii au mai cumparat, chiar
in preajma raboiului de la 1877, 60 de milioane de runde de munitie
pentru riflele lor Winchester. Dar cu cate rifle Winchester erau efectiv
dotate trupele lui Osman Pasha ? Estimarile merg intre 8000 si 12000 de
asemenea arme. Replici excelente prin fidelitatea executiei ale
modelului 1866 Winchester Rifle sunt oferite acum spre vanzare chiar si
pe web. In filmele western in care apar si trupe din U.S. Cavalry,
acestea sunt dotate cu acelasi model de arma, Winchester Rifle 1866.
Insa acolo chiar ca este vorba despre o inexactitate istorica. Pentru
ca, oricat a incercat, prin aceleasi procedee de corupere prin cadouri
ce functionasera excelent in Imperiul Otoman, firma Winchester nu a
reusit in realitate sa obtina vreo comanda pentru carabine si din partea
armatei americane. Motivul ? Era o excelenta arma pentru vanatoarea
privita ca un sport, asa incat rifla 1866 nu a fost niciodata calificata
de armata americana ca o arma serioasa de razboi !
Astfel ca, pentru acuratetea faptelor, trebuie sa spunem ca nu trupele
U.S. Cavalry erau dotate cu asemenea rifle, ci indienii americani,
'pieile rosii', care preferau aceasta rifla deasupra oricarei alte arme
individuale ; mai mult, datorita imbinarii din alama galbena intre patul
de lemn maroniu si teava cenusie de otel, indienii botezasera cu
afectiune carabina Winchester model 1866, 'The Yellow Boy'. Iar daca
judecam rezultatul bataliei purtate la The Little Bighorn intre 'pieile
rosii', dotate cu pustile 'yellowboy', si U.S. Cavalry, ce nu detineau
superioritatea unor asemenea arme, putem intelege mai clar motivul
pentru care a fost infrant generalul Custer : nu presupusa lui
incompetenta, ci riflele Winchester au avut rolul principal in acel
debaclu, numit cel mai adesea si mai obiectiv, masacru. Precum in
luptele de la Plevna, si la Little Bighorn 'curgea si mult, si iute
focul', preponderent dintr -o singura parte. Din pacate, tipul de
armament existent in dotarea armatei americane ne-a afectat negativ si
pe noi, pentru ca dotarea trupelor romane pentru razboiul de
independenta s-a facut in general din solduri ale lui U.S.Army. Ce li
s-a intamplat rusilor in primul lor atac la Plevna a fost aidoma unei
scene din vestul salbatic in care 'baietii rai' intra in oras. Osman
Pasha si-a camuflat cu mare grija tragatorii, ce nu au tras nici un foc
pana cand rusii nu s-au adunat in numar considerabil. Apoi, la un
semnal, soldatii turci inarmati cu modelul Winchester 1866 au inceput sa
ii execute cu foc la gura tevii pe rusii uluiti. Generalul maior
Knorring a fost omorat, la fel si comandantul regimentului Arhanghelsk,
colonelul Rosenbaum. Asupra rusilor ce reusisera sa iasa din capcana,
turcii au executat foc lung cu carabinele standard din dotarea armatei
turcesti, riflele Peabody-Martini de calibru.45, care puteau trage de 17
ori pe minut foc ochit, pe o traiectorie cu bolta inalta, efectiva cam
pana la 700 de metri, iar dupa marturiile rusesti chiar pana la 3
kilometri !
Osman Pasha nu a pornit in urmarirea resturilor trupei rusesti care se
retragea. In schimb, el si-a indemnat batalioanele la o campanie
frenetica de fortificare a Plevnei, oras lipsit complet de intarituri .
Transeele pe un teren valurit s-au dovedit de o eficacitate
extraordinara impotriva celui de al doilea atac al trupelor rusesti de
la Plevna, comandate de printul Schachowskoi. Rusii au pierdut atunci
169 de ofiteri si 7136 de soldati. Iar in cea de a treia lupta de la
Plevna, rusii au pierdut peste 20000 de oameni, iar aliatii lor romani,
peste 2500 . Ceea ce a urmat este absolut incredibil, si mi se pare a fi
produsul tipic al 'entuziasmului popular' pentru independenta, entuziasm
creat artificial de unii dintre ziaristii romani ai acelei vremi. Faptul
ca nu exista in realitate un entuziasm popular' pentru 'razboiul de
independenta' era subliniat de Mihai Eminescu : 'Arate-ni-se un singur
taran care sa vorbeasca īn numele satelor si sa zica, ,da, romānul vrea
sa faca razboi cu turcii", [8 decembrie 1877]. 'Taranul zice azi ca si
īnainte de trei sute de ani: Voda au poruncit, sa traiasca Voda ! Ziarul
radical vine īnsa cu vecinica minciuna īn gura: reprezentantii natiunii
vor razboiul'. Fara sa primeasca ordin de la comandantul lor, printul
Carol, un ofiter extrem de lucid care pana atunci favorizase munca
genistica si lupta de transee, entuziasmul soldatilor si ofiterilor,
faurit din lectura articolelor 'mobilizatoare' din ziare, a cerut de la
comandant permisiunea unui atac frontal, exclusiv romanesc, al redutei
numarul 2 de la Grivita ! Un act inutil, periculos si gratuit. George
Cosbuc, in 'Coloana de atac', ne spune cum a inceput aceasta actiune
generata de un 'entuziasm popular' creat de un spirit de tip 'Alianta
Civica' avant la lettre. 'Porniseram din vai adanci / Si ne taram acum
pe branci, / Sa nu ne prind-Osman de veste, / Ca nazuiam la deal spre
creste'. Cum au decurs lucrurile mai departe ? 'Ne vad paganii, sar pe
zid, / Potop de foc spre noi deschid, / Dar noi prin foc o rupem iute, /
Crezandu -ne pe sub redute. / Si nu eram ! Vedeam de sus / Ca altfel e
de cum ne -au spus'. Cine le-a spus ? Si cum le-a spus ? In poezia 'O
scrisoare de la Muselim Selo', George Cosbuc ne da un alt detaliu
revelator : 'Dar poate taica popa / V-a spus de prin gazeturi tot'. Ei,
da. 'Gazeturile'. Un autor clasic al literaturii romane, Ion Luca
Caragiale, ne descrie in schita 'Succes', functionarea launtrica a
ziarului arhetipal al razboiului de independenta, 'Natiunea
Romana'.Despre aparitia noului 'cotidian, avīnd doua editii pe zi: una
la 3 ore si alta la 6 ore sara' ne vorbeste si Mihai Eminescu, care nu a
scris totusi pentru acea publicatie patronata de I.L. Caragiale impreuna
cu 'amicul' Frederic Dame. Ultimul redacteaza si programul ziarului,
definit drept 'o gazeta care sa cultive entuziasmul popular pe
chestiunea independentii'. Cand stim secretele economiei de piata, vedem
de fapt crearea artificiala a unui segment de piata care sa consume
ziarele despre independenta. 'Entuziasm popular' creat prin orice
mijloace de presa. Chiar si prin omisiunea intentionata in informarea
publicului. Insa minciuna prin omisiune poate avea loc doar pe un fond
de cunoastere. Iar din circumstanta ca in presa romaneasca a vremii nu
se spune absolut nimic despre dotarea superioara a armatei turcesti in
armament si munitie, suntem fortati sa credem ca nu era vorba despre
omisiune. Ci despre ignoranta crasa. Mult prea frecventa, din pacate, in
Romania moderna. Dar '"Natiunea Romana" mergea cum nu mai mersese pana
atunci gazeta in tara', ne povesteste I.L. Caragiale. Iar veniturile din
vanzarea ei, la fel. 'Armatele crestine impresurasera acum Plevna',
urmeaza el. In continuare apare exemplul unei minciuni prin comisiune,
la fabricarea careia I.L. Caragiale a participat, desi in schita
incearca sa arunce blamul pe altcineva, un corespondent ce trimitea
mesaje de pe linia frontului. 'De colo pana colo, am gasit unul - un om
cu nume bine cunoscut in societatea noastra, bine crescut, afabil si
inteligent dar boier scapatat'. 'Pentru telegrame am aranjat un
dictionar cu cheie : ' Medoc - Plevna, fini - luat ; Votca - Rusii ;
Tzuica - Romanii'. Imediat ce s-a primit mesajul telegrafic 'Medoc fini,
Votca, tzuica dedans', vanzatorii ziarului au iesit pe strazi cu o
editie speciala : ''Natiunea Romana' cu caderea Plevnei !'.
Osman Pasha, in realitate, asteptase acel atac, si concentrase in reduta
Grivita 2, asaltata de copiii aceia pacaliti de presa romaneasca a
vremii, numai tragatori inarmati cu Winchester 1866, ce realizau o
intensitate a tirului asupra romanilor, calculat cu o mare acuratete, de
20000 de gloante pe minut ! Iar versurile lui Vasile Alecsandri din
poezia 'Penes Curcanul' despre luptele de la Grivita, ce insista asupra
numarului turcilor, sufera de aceeasi lipsa de acuratete ca si filmarile
western cu U.S. Cavalry ; este adevarat insa ca Vasile Alecsandri
introduce imediat o corectie, aratand indirect eficacitatea
extraordinara a riflelor Winchester atunci cand adauga : 'Un sir intreg
s-abate-n loc, / Dar altul ii ia randul'. La George Cosbuc aceste aluzii
revelatoare abunda : 'Ca grindina si plumbii cad, / Se-ntuneca si-i vai
ca-n iad !' ; 'Un rand e mort, mai moare-un rand', ( Seamana cu Vasile
Alecsandri ? ) ; 'Dar iata-l, cade. L-a lovit / Pesemne-un plumb din
multa ploaie ' ; 'In siruri stranse si-mproscand / Necontenit cu foc
multimea / Se da-ndarat dorobantimea, / Loc turcilor pe ses facand.' (in
'Povestea caprarului') ; 'Cand ne-am retras pe-acele lunci / Respinsi de
turci de la movila, / Un regiment intreg, de mila, / A plans de ce-a
vazut atunci'. Cam o mie de oameni au fost ucisi atunci, intr -un mod
absolut inutil, de care se mai rade si acum pe un web-site : 'This
25-minute action appears to have satisfied their need to come into
closer contact with their Turkish enemies, as they no longer begged for
permission to repeat the assault on Redoubt No. 2' ( spre convingere,
cauta cu google Plevna Delay ).
Ma intreb daca nu cumva arborele genealogic al 'nationalismului' lui
Nicolae Ceausescu, atat de caraghios incat parea nascocit de insusi
Frederic Damé, isi trage seva din paginile 'Natiunii Romane'. Mi-e teama
ca spiritul acela independentist, perpetuat apoi si de poeziile
patriotice din educatia scolara obligatorie, a forjat 'independentismul'
lui Nicolae Ceausescu, exacerbat pana la 'independenta energetica', din
care s-au nascut mai tarziu mineriadele. Dincolo de invinovatirea
comunismului, trebuie sa recunoastem ca Nicolae Ceausescu este si
produsul unei anumite fatete a culturii romanesti, probabil singura pe
care a putut sa o priveasca sarmanul baiat de la tara devenit calfa de
cismar la oras, fateta din care razbate spiritul, indraznim sa-l denumim
sindromul, 'Asaltul redutei'. Insa, pentru echilibrarea lucrurilor,
trebuie sa incadram si asaltul Palatului Victoriei de catre 'partidele
istorice' la sfarsitul lui ianuarie 1990, - scena seamana si cu asaltul
Palatului de Iarna, mai putin 'salbele Aurorei'! -, precum si fenomenul
'Pietei Universitatii', in manifestari ale aceluiasi sindrom pagubitor
al Romaniei moderne.
Titus Filipas
|
