Auctoriate şi apocalipse proprii

Lui Lucian Hetco

Eugen Evu

     Majoritatea celor care scriu literar o fac din vanitate, din orgoliul didacticist de a fi evalghelic în modernitate, de a fi apostolic, aşadar mesianic. Un mare critic francez al sec. XIX distinge categorial autori, auctori, scribi, etc.

    Am cunoscut numeroşi poeţi în care acest feroce egoism mistic a eşuat în criza de identitate, în acutizarea dementă a auto-analizei ca un mod de decadenţă a catarsisului, în auto- fetişizare, vip-ism, acesta devenit actorul – masca propriei descompuneri identitare.

   Eroarea este a patologiei, psihanaliza a stabilit demult tipologiile, simptomele şi efectele. Tot ceea ce este agitat de patos exacerbat, devine discurs delirant, megalomanic, sentenţios şi clamează chiar agresiv, didacticismul misionarist de tip extremist- fundamentalist cu salopete de comportament pseudo- religios.

     Imediat după căderea în interior ( implozia) totalitarismului, o droaie de poeţi optzecişti şi nouă-zecişti – generaţia eclectică- în fond, au scris ceea ce numeau „ Apocalipsa proprie „ : Apocalipsa Martei Petreu, „ Apocalipsa lui Valeriu( Bîrgău),etc.

În fond fiecare auctor îşi are propriul iad, propria alungare din paradisul copilăriei, parabolă biblică mutilată în sensul traumelor familiale, ( celula de bază a societăţii)  conjucturii biografico-sociale, aşadar ale Frustrării. Anticul Juvenal scria că „ indignarea face poezia”, teză valabilă şi astfel: frustrarea face opera „ răzbunării” prin imaginaţia care re- constituie taumaturgic ( sic, n) – memoria prin precipitarea afectelor, adică se auto-vindecă. În acest sens, opera de „ restaurare” a memoriei frustrate, reprimate – devine una defulatorie. În cazul talentului autentic, genial, spiritul oprimat se auto- vindecă în sensul catarsic, prin sublimarea. Aici estetica, dacă vreţi cosmetica etalării „ poveştii  vieţii” , în sensul neo- alchimist, vezi Cohello, Marquez, Dos Passos, Ernesto Sabbato, etc – devine artă a Sufletului  şi câştigă în sensul comunicării: prin coparticipare afectivă dintre auctor şi cititorul care de fapt „ consumă” ce pe un drog sau etnobotanice, lectura lecuitoare.

*

Când indignarea sintagmei lui Juvenal asumă sentinţele socratice, oraculare, aristotelice, atunci la extrema manifestă devine Furie ( Zgomotul şi furia- Faulkner)- reacţie de tip eroic, vezi „ furror dacicus”, atitudine sub efectul toxinelor ce emanau din fumul  de canabis ( al seminţelor de cânepă aruncate în focuri peste care luptătorii săreau ritualic, pentru a scăpa de frica omenească, a fi gata a se sacrifica pentru zeul lor, întruchipat desigur, de marele Preot în mânărie cu regele. Atitudinea Dante, Ovidiu sau alte o mie de tipologii, sunt în ciclică regresiune în memorie, restauratoare, ca un act virtual de „ reparare” a unei opere ratate ( Nietszche)- numită Om?

*

În post- modernitate, atitudinea  auctorială cea mai radicalistă, mai fanatică, este una paradoxală: satirizarea până la grotesc a factorului oprimant, persiflarea cu maximă acuitate şi cinism refulatoriu- aşa cum o constatăm de pildă la Caragiale sau Ionesco,( Rinocerii, Cântăreaţa cheală, etc-) sau gestul psihedelist, vezi curentele contestatare de tip DADA(ism), şi alte o mie de exemple, culminând cu Orwell ( The Animal Farm) .

Indiferent de stilul abordat, auctorii sunt frustraţii- mari sau mărunţi- de tip obsesional – maniac ( sau manierist)- ai unui soi de lustru ( spălare, spălare a creierelor) – sub impulsul deloc aleatoriu al orgoliului identitar, traumatizat şi cu propensiunea irepresibilă spre vindecare. Nu doar proprie, ci in extenso, misionarist- evanghelistic- sentenţios- justiţiar, al „ celorlalţi” ...Cartea lor face fani, precum apostolii fac prozeliţi.

*

Din milenii, artele, cu osebire pe filiera grecească, fac figură disimulată de atitudine religiosus. Vechii sacerdoţi ai barbarilor, definiţi de cel mai important semiotician al secolului XX, nu sunt doar Da Vinci, Voltaire,  Paracelsus, Galileo, Hermetismul,  Bacon, Morus, Campanella, Copernic sau Kepler,…Newton, Einstein , ci şi cohortele din modernitate şi post- moderniate, ale eternului „ dialog” dintre ştiinţă ( cunoaştere carteziană) şi „ revelatoriu „ – pseudo- evanghelistic, ori psihanalitic, adică aceeaşi poveste în chei multiple- ( Freud, Jung, Adler, Popper etc.- ale Ermeticilor şi Alchimicilor, sau precreştin şi creştin, cu „ butucii” alegoriilor biblice din Vechiul Testament,ori dihotomia creştină. Religia polisemantică este o uriaşă ramificaţie de metamorfice manifestări în fond ale Spiritului ( Duhului paracletic, coborât „ întru a înălţa”) numit de antici Paracletul, iar de teoreticienii teosofi Procletul, ca revers negativ, adică demoniac, satanic, horror, esteticile urâtului, violenţei de limbaj, SF, etc.

Ar fi de regândit da că nu cumva creaţia de tip poetic (  gr. Poiein,  lat. imitatio Dei, ştiinţific mimesis – camelonism, adaptare morfo- estetică în natură..) – pot fi generic incluse în Sciene Fiction…

*

 Fiecare individ, ID, Ego, olaltă cu Sinele, prin „ contaminare- fuziune interioară în Psiche, este aşadar Iadul propriu, sau paradisul pierdut al ficăruia, cu „ deschiderea” prin restaurarea în estetic a Memoriei, spre Comunicare- Cuminecare. Actul- gestul de a induce altora ( consumatorului de arte, tipologii, etici şi estetici, evanghelii mai noi) – prin scriere, multiplicare şi proliferare, are constanta Orgoliului identitar, vanităţii, de a impune altora  dogma, doctrina, teza, „ calea regală” Malraux, Camus etc) – personală, omphalos, piramidă, dolmen, templu, cromleh, toate „ întemeietoare”, eventual profetice, eventual apostolice, eventual biserici personale, altare, naos şi pronaos, catedrală ori monastire, prin aceea că „ ceea ce se agită în om este Spiritul”, adică Fiinţa ( cum dixit Heidegger).

*

Pentru obsedanta escatologie ce se repetă de cel puţin câteva milenii, pe memoria scurtă din anul re- numărat d. Hr. Unu ( cercetătorii recalculează a fi ca An Zero şapte !) – cf calendarului Iustinian – ar fi de recitit arhiva uriaşă a Bătrânei noastre Europa,..fie şi doar era lui Jeronimus Bosch, ermeticii, alchimiştii, massonii de „ ambe sexe”, ezoteriştii, vieţile marilor descoperitori,  ale inventatorilor, ale Geniilor ..Fie Echkart, Bohme, Blake, Dostojevski, Miller,…via Erasmus ori cutare padre, pe care Realul delirant ( ca suprafeţe şi abisal) – le „ încarnează „ ori „ împieliţează” din „ norişorul de splendoare „ resorbit pare-se în organic, al omului primordial,  din Anunahi ( Elohim), din Enuma Eliş şi Ghilgameş, Enoh şi ceilalţi..

Arhivele, urbariile ce au scăpat de foc, apă sau ocultare, ar releva că în fond umanitatea evoluează pe o constantă ( variabil9) paradoxală, a absurdului conform sentinţei  latineşti: „ cred, deoarece e absurd”. Omul este ( devine sau re- devine, ca operă sieşi) ceea ce crede că este. Astfel şi istoria, aşadar precum în sacru, aşa şi n profan.

Sau viceversus.

Eugen Evu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com