Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

Autocunoaşterea stratificată

Antonia Iliescu - Belgia

Impresii si pareri personale in FORUM

Mi s-a pus ieri această întrebare: “cum vedeti finalul (istoric) (al) procesului de auto-cunoastere prin care trece omul?” Este o întrebare foarte grea; cam ca aceea dacă universul este finit sau infinit. Dar mi s-a mai pus imediat încă una: „ce sens atribuiti întrebării aparent retorice pe care Iisus o pune la un moment dat ucenicilor lui:"Dar cand va veni Fiul omului va gasi El oare credinta pe pamant?" La această întrebare as răspunde că Fiul omului va găsi atât cât am pus noi din El, în sufletul nostru. Că va fi mult, că va fi putin, cine altul poate sti decât El si noi-însine?
In ceea ce priveste prima întrebare, răspunsul meu nu poate fi decât unul incomplet, întrucât autocunoasterea este un proces care se întinde pe parcursul întregii vieti, el realizându-se în etape; este un proces stratificat, pe transe de vârstă, fără o demarcatie precisă. Procesul autocunoasterii este accelerat de evenimentele majore. Nu pot să văd finalul istoric, nefiind profet sau clarvăzător. Incerc doar să intuiesc un fel de răspuns, care la rândul său ar grupa trei probleme: metodele de realizare a procesului de autocunoastere, necesitatea acestei cunoasteri de sine si scopul ei.

Metodele de realizare a autocunoasterii si necesitatea ei.

Vorbind din experienta mea personală, pot să afirm că primul pas către autocunoastere este cunoasterea în sens larg. Viata unui om fiind din ce în ce mai scurtă în raport cu cantitatea de informatie care îi este la îndemână, această mare aventură a lui, este un efort fără de sfârsit. Dar chiar dacă – prin absurd - am putea cunoaste tot ceea ce s-a descoperit pâna în momentul de fată, tot ne va rămâne acel «inconnu infini », fiindcă „ceea ce se cunoaste este finit, necunoscutul este infinit; ceea ce noi întelegem nu este decât o insulă pierdută în oceanul nelimitat al inexplicabilului”, după cum scrie T.H. Huxley.
Cu cât cunoastem mai mult, cu atât ne dăm seama cât de putin cunoastem ; este concluzia la care au ajuns o seamă de gânditori. « Plus vite tu vas, plus petit tu es » („Cu cât mergi mai repede, cu atât esti mai mic) spunea Einstein. Cu toate acestea, nu trebuie să ne descurajam fiindcă, asa cum spunea Flammarion, « natura este o carte sublimă pe care nu trebuie să încetăm a o citi”. Stiinta, filozofia, religia, artele sunt alfabeturi ce fac posibilă “citirea” naturii, iar ele se îmbogătesc continuu. Dacă vom încerca să tinem cât de cât pasul cu progresele lor, vom avea sanse mai mari de largire a propriilor noastre limite. Omul ar trebui să guste din toate aceste daruri pe parcursul vietii lui, si fiecare dintre noi cred că a făcut acest lucru într-o măsură mai mare sau mai mică.
Cunoasterea este tot un proces stratificat, este un edificiu pe care îl începem încă din copilarie si pe care nu îl sfârsim decât odată cu viata. Si fiecare cărămidă e importantă, fiindcă toate se leagă între ele. Einstein spunea că „stiinta fără religie este schioapă, iar religia fără stiinta este oarbă”. Anaxagore un mare filozof al Antichitatii (500 – 428 î.C), scria - în lucrarea sa „Despre natură”, - că materia este constituită din particule foarte mici (cărora Democrit le va da mai târziu numele de atomi). Aceste particule existau la început într-un fel de haos, dispersate în univers. Corpurile nu ar fi decât materie organizată de acel „noűs” care în limba greacă înseamnă „spirit” sau „ratiune”.
Gustavo Cevolani făcând o paralelă între Einstein si Spinoza, vorbeste despre o « religiozitate cosmică » a omului, care dincolo de anumite limite ale cunoasterii lumii fizice, refueză dogma. El îsi face propriul lui sistem de gândire si propriile lui unelte de cunoastere. Spinoza, adept al panteismului, este convins că „lumea este fondată pe ratiune si că ea poate fi înteleasă; această convingere provine din sentimentul profund al existentei unui spirit superior care se manifestă în lume”.
Anaxagore, Democrit, Einstein si Spinoza, la care s-ar mai putea alătura o serie de oameni de stiintă celebri cum sunt Max Plank, Kepler, Newton, Leibniz si încă multi altii, – acesti eminenti gânditori universali – desi au trait în epoci atât de diferite si de îndepărtate, au gândit si au crezut în acelasi lucru: în „religiozitatea cosmică”, evidentă lor, în măsura în care ei au înteles armonia legilor cauzale ale lumii fizice. Iată asadar de ce este necesară cunoasterea: ea ne duce de mână direct spre El, si dacă acceptăm ideea că omul contine o parte de divintate, omul se poate afla pe sine. Isus spunea „Impărătia lui Dumnezeu este înlauntrul vostru”. Nu ne invită El oare la autocunoastere?

Pasul următor către autocunostere ar fi experimentarea, prin intermediul căreia omul îsi poate cunoaste limitele; el testează ce anume i se potriveste si ce nu; ce trebuie să integreze si ce trebuie să refuze. Este drumul pe care omul se hotărăste să îl urmeze în viată. Este cunoasterea pe care a acumulat-o si pe care o trece acum prin sită. Este lupta lui cu lumea dinlăuntru pentru o conciliare cu lumea din afară. Este calea prin care omul pune prima cărămidă a individuatiei (a nu se întelege „individualism”).

Care ar fi scopul autocunoasterii?

De ce este atât de important să ne autocunoastem? Oare nu se poate trăi si fără autocunoastere? Nu, nu se poate trăi. Omul, prin statutul lui de om, este obligat la acest efort continuu. Iată părerile a doi titani ai gândirii umanitătii, Einstein si Epictet : „Toate religiile, artele si stiintele sunt bransele aceluiasi arbore. Toate aspiratiile lui sunt dirijate spre înnobilarea vietii Omului, pentru a-l ridica dincolo de sfera simplei existente fizice si a ghida individul spre Libertate” (Einstein). Si “nici un om nu poate fi liber dacă nu este propriul lui stăpân” (Epictet). Autocunoasterea este calea spre libertatea individuală, spre acea individuatie înteleasă în acceptiunea lui Jung.

Concluzie

In concluzie, as spune că finalul procesului de autocunoastere va fi în functie de apetitul nostru de început pentru cunoastere si el este diferit de la individ la individ. Dincolo de procesul obligatoriu de învătământ, “a voi să sti sau a nu voi să sti” este o alegere care tine doar de constiinta personală. Copilul, decum începe să vorbească, pune întrebări: “Ce e cerul?” “Ce e pamântul?” “Ce e omul?” “ Ce e soarele si ce e luna?” Abia la maturitate omul îndrăzneste să se întrebe: cine sunt eu? Si atunci începe pentru el filozofia autocunoasterii. Matur fiind, el continuă să întrebe si să se întrebe. Când omul nu mai găseste răspuns la întrebarile lui, se întoarce spre rugaciune, ea fiind singura în stare să-i domolească tumultul din suflet. Ea vine după ce omul a epuizat toate resursele proprii de căutare. Apelăm la El atunci când rămânem fără răspunsuri din lumea exterioară. Calitatea răspunsului Lui va fi însă în functie de profunzimea întrebărilor noastre.

Multi oameni se nasc cu nevoia de credintă. Bisericii îi revine rolul de a-i ajuta să acceadă până la El. Unii oameni îl presimt pe Dumnezeu încă de la începutul vietii lor si nu îl mai caută, deoarece l-au găsit; este cazul celor care au devenit sfinti si a celor care au îmbrătisat cariera religioasă din convingere, având o vocatie pentru aceasta; sunt cei care „cred si nu cercetează”. Altii însă au nevoie de dovezi, ei cercetează lumea din mijlocul ei, scrutând universul mare si universul mic, descoperind legi de cauzalitate care dezvăluie acel „noűs”. Dar există multi oameni pe pământ care sunt atei. Ei sunt liberi în alegerea lor; însă ce înseamnă pentru ei autocunoastere? Einstein, care a fost multă vreme un ateu convins, afirma către sfârsitul vietii: „sunt un ateu religios”. Că este ateu ori credincios, tot omul se naste cu misiunea de a birui întunericul din el. Este poate si ultimul gând al marelui om care a fost Victor Hugo. Iată ultimele lui cuvinte: " C'est ici le combat du jour et de la nuit... "

Antonia Iliescu

Belgia

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]