Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

B.O.R. -  ÎNCOTRO?

Adrian BOTEZ

Grafica de Roca ( Agero)

Nu bine s-a descoperit cum, cu fereală şi taină, B.O.R. a ascuns poporenilor stipulaţiile Tratatului de la Ravenna^[1], prin care se recunoaşte, oarecum voalat, de către B.O.R., supremaţia papală, deci, implicit, şi erezia infailibilităţii papale – că aflăm alta: B.O.R. camuflează lucrările „pidosnice” ale unificării Ortodoxiei cu Bisericile Orientale Monofozite! Ce înseamnă „monofizi(ti)sm”? Iată definiţia de dicţionar wikipedia: „Monofizitismul este doctrina care susţine că Isus Hristos a avut numai o natură, nu două – divină şi omenească.  Această credinţă este cunoscută sub numele de Eutychianism, după Eutyches, un arhimandrit de la mijlocul secolului 5 dintr-o mănăstire a Constantinopolului. Eutyches învăţa că în Isus Hristos, umanitatea a fost absorbită de divinitate, „dizolvată ca o picătură de miere în mare”.  Eutyches lupta împotriva doctrinei Nestoriane, care susţinea că cele două naturi ale lui Hristos reprezentau două persoane diferite. Doctrina lui a fost condamnată ca fiind eretică, la Conciliul de la Chalcedon, în 451.”

Să lămurim mai bine cum a apărut el, în care circumstanţe istorice şi cu ce reacţii, din partea Ortodoxiei autentice, din veacul al V-lea:

„Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451

Monofizismul. Sinoadele din Constantinopol (448) si Efes (449). Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451

1. Eutihianismul sau monofizismul

Eutihie din lupta contra ereziei lui Nestorie, a dus la extrem inva­tatura din Alexandria despre unirea celor doua firi din per­soana Mantuitorului. Exagera asa de mult unirea celor doua firi, incat facea din ele o singura fire. De aceea erezia lui Eutihie a primit numele de monofizism sau eutihianism. Eutihie sustinea ca firea omeneasca luata de Mantuitorul la intru­pare a fost absorbita de firea Sa dumnezeiasca. Ca atare Iisus Hristos a avut in persoana Sa o singura fire, numai firea dumne­zeiasca, iar trupul Sau a fost dumnezeiesc, nu omenesc. Plecand de la afirmatia ca Mantuitorul, dupa unii monofiziti, n-a avut un trup omenesc real, monofizismul apare pe de o parte ca o forma a dochetismului, dupa care Mantuitorul a avut un trup aparent, iar pe de alta ca o varianta a apolinarismului, care afirma ca locul ratiunii umane din persoana lui Iisus Hristos l-a luat ratiunea sau Logosul lui Dumnezeu, pentru a explica astfel modalitatea unirii firii umane cu firea divina.

Doctrina ortodoxa referitoare la firile din persoana Mantuitorului este ca in Iisus Hristos sunt doua firi, dumnezeiasca si omeneasca - diofizitism, unite intr-o singura persoana divimo-umana.  

Consecinta ereziei monofizite este ca, daca Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, nu are pe langa firea Lui dumnezeiasca si o fire omeneasca reala atunci se nimiceste intreaga opera de rascumparare a omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, putea duce neamul omenesc la mantuire.                 

2. Sinodul de la Constantinopol din 448

Denuntat patriarhului Flavian al Constantinopolului pentru erezia sa de episcopul Eusebiu de Dorileum, Eutihie a fost chemat sa-si expuna doctrina sa intr-un sinod local, deschis la 12 noiembrie 448 la Constantinopol, la care au parti­cipat episcopii aflati in capitala. Dupa multe ezitari, Eutihie s-a prezentat in fata sinodului, in ziua de 22 noiembrie 448, facand urmatoarea marturisire: "Recunosc ca inainte de unirea Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea doua firi, dar dupa unire nu recunosc decat o singura fire".  In urma acestei declaratii, Eutihie a fost anatematizat, mai intai de sinodul local din Constantinopol, in 448. Sentinta de condamnare a fost semnata de 30 de episcopi si 23 de egumeni.

3. Sinodul talharesc de la Efes (449). Fata de tulburarea produsa de erezia lui Eutihie, s-a hotarat ca invatatura lui Eutihie sa fie prezentata si discutata intr-un nou sinod, care a fost convocat la Efes, pentru luna august 449.          

Eunucul Hrisafie, sustinator si ruda cu Eutihie a facut totul spre a fi opriti sa vina la sinod epis­copii banuiti ca sunt adversari ai lui Eutihie. Pentru a da insa sinodului caracterul sau de ecumenic, a primit pe patriarhul Flavian si pe delegatii papei Leon cel Mare. Sinodul s-a deschis la Efes, in biserica Sfanta Ma­ria, la 8 august 449, presedintia fiind incredintata patriarhului Dioscor al Alexandriei.

Dezbaterile sinodului s-au tinut intr-o atmosfera foarte agitata. Ast­fel s-a retras dreptul de vot al ierarhilor care s-au pronuntat in sinodul local din Constantinopol, din anul 448, contra lui Eutihie.

Dioscor al Alexandriei a dictat sinodului condamnarea invataturii or­todoxe despre existenta celor doua firi in persoana Mantuitorului si a impus monofizismul ca doctrina ortodoxa.

Papa Leon I, informat prin delegatii sai de brutalitatile petrecute la Efes in 449, a numit acest sinod : "sinod talharesc", nume care i-a ramas in istorie. In sinodul tinut la Roma in 449, papa Leon cel Mare a respins toate hotararile sinodului talharesc.

4. Sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din 451

La 28 iulie 450, imparatul Teodosie al II-lea a moare, iar tronul Bizantului a revenit, in lipsa unui mos­tenitor, sorei sale Pulheria. Imediat dupa urcarea pe tronul Bizantului, Marcian si Pulheria, au hotarat sa convoace un nou Sinod ecumenic.

Sinodul IV ecumenic s-a tinut intre 8 si 25 octombrie 451, in bise­rica Sfanta Eufimia din Calcedon. Numarul episcopilor participanti a variat intre 520 si 630, cifra neajunsa de nici un Sinod ecumenic. Majoritatea episcopilor participanti erau din Rasarit.

Papa Leon cel Mare al Romei (440-461) a trimis la Sinodul IV ecu­menic din Calcedon 5 delegati : trei episcopi si doi preoti. Se mai aflau printre sinodali doi episcopi africani, Aureliu si Rustician, aflati incidental la Constantinopol, refugiati din Africa, din cauza navalirii vandalilor. 

Imparatul Marcian a prezidat sedinta din 25 octombrie 451, cand s-a facut proclamarea solemna a hotararii de credinta, iar el a tinut cuvan­tarea de inchidere a sinodului.

In sedinta a V-a, din 22 octombrie 451, sinodalii au definit doctrina bisericeasca a celor doua firi din persoana lui Iisus Hristos, prin urma­toarea marturisire de credinta: <<Urmand Sfintilor Parinti, noi invatam si marturisim cu totii pe Unul si acelasi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desavarsit in Dum­nezeire si desavarsit in umanitate, Dumnezeu adevarat si om adevarat, avand suflet rational si trup, deofiinta cu Tatal dupa Dumnezeire si deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind intru toate asemenea noua, in afara de pacat. Ca Dumnezeu, s-a nascut mai inainte de toti vecii din Tatal, dupa Dumnezeire, iar ca om s-a nascut in zilele cele de pe urma pentru noi si pentru mantuirea noastra din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, Unul si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire, pastrandu-se mai ales insusirea fiecareia si intalnindu-se impreuna intr-o sin­gura persoana si un singur ipostas, nu in doua persoane, impartit sau despartit, ci Unul si acelasi Fiu, Unul-Nascut, Dumnezeu-Cuvantul, Domnul Iisus Hristos. Asa ne-au invatat mai ina­inte despre El proorocii si insusi Domnul nostru Iisus Hristos si asa ne-a transmis Simbolul Parintilor nostri>>.

Hotararea de credinta a fost proclamata la 25 octombrie 451.

In concluzie, numai fiind Dumnezeu adevarat, Iisus Hristos putea sa realizeze mantuirea oamenilor si numai fiind om adevarat, reprezentand intreaga omenire, putea El sa se aduca jertfa pe cruce de bunavoie, în vederea mântuirii tuturor oamenilor.”

Cum s-au petrecut lucrurile la noi, în aceste zile de mare rătăcire a Duhului, ale începutului de mileniu al III-lea, nu ne declară, în mod sincer, deschis şi oficial, B.O.R – ci „lucrătura” nesfântă ne-o spun/dezvăluie semnatarii unei scrisori deschise, către Patriarhia Română şi către membrii Sfântului Sinod al B.O.R.:

„Prea Fericirii Sale Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Sfinţiţilor Membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Prea Fericirea Voastră,

Înalt Prea Sfinţiile şi Prea Sfinţiile Voastre,

Vă adresăm acest mesaj ştiind că episcopii sunt cei cărora le revine cu deosebire misiunea, dar şi incomensurabila răspundere de a veghea asupra liniştii întru Adevăr a Bisericii. Un fapt trist pentru noi toţi, în calitate de creştini ortodocşi s-a petrecut şi apelăm la păstorii noştri cu speranţa că, prin purtarea lor de grijă, răul deja făcut se va îndrepta şi că astfel de lucruri dureroase nu se vor mai întâmpla.

Este ştiut faptul că în biserica Sfânta Ecaterina, paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti au slujit membri ai bisericii copte [1], biserică necalcedoniană, cu care nu ne aflăm în comuniune.

Avem cunoştinţă de dialogul dintre Biserica ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale (necalcedoniene), dar şi de faptul că acest dialog nu a condus, cel puţin până în prezent, la dezicerea vechi-orientalilor de hristologia eretică pe care o mărturisesc, în contradicţie cu învăţătura Sinodului de la Calcedon [2], despre cele două firi ale Mântuitorului. La ora actuală există, se pare, un fel de falsă pudoare întemeiată pe ideea unei bune înţelegeri care eludează, în fapt, responsabilitatea faţă de mântuirea aproapelui şi care pe unii îi determină să ocolească termenul "eretic". Acest termen nu este o insultă, ci un indicator al condiţiei celor abătuţi de la învăţătura de credinţă ortodoxă (condiţie în care se găsesc, spre exemplu, şi bisericile necalcedoniene) şi îl vom utiliza ca atare pe mai departe.

Avem cunoştinţă şi de aceea că Bisericile Vechi-Orientale nu se consideră monofizite, ci miafizite, susţinând că cele două firi ale Mântuitorului ar fi unite într-una, dar fără schimbare, fără amestecare, fără confuzie, prin aceste precizări deosebindu-se de monofizitismul "clasic" [3]. Această hristologie este, însă, de asemenea, eretică, la fel ca şi monofizitismul în sens clasic. Aşadar, dat fiind că membrii bisericii copte nu sunt ortodocşi, ci se găsesc într-o condiţie eretică, faptul care ne preocupă este acela că într-o biserică ortodoxă au slujit ereticii.

Or, în conformitate cu canoanele Bisericii ortodoxe, aceştia nu pot intra, măcar, precum credincioşii, în bisericile ortodoxe [4] şi cu atât mai puţin pot fi primiţi să slujească. În cazul în care, totuşi, ereticii ajung într-un locaş de cult ortodox şi slujesc acolo, aceasta constituie profanare a locaşului ortodox şi în acesta nu se mai poate intra şi sluji de către ortodocşi decât după îndeplinirea prescripţiilor canonice adecvate situaţiei [5].

Apelăm, aşadar, prin prezenta, la păstorii noştri cu rugămintea de a se lua măsurile adecvate situaţiei date, anume urmarea rânduielii pentru curăţirea locaşului profanat, în cazul bisericii Sfânta Ecaterina şi prevenirea, pe viitor, a unor astfel de situaţii, eventual prin ajutorarea comunităţii copte în sensul atribuirii acesteia a unui spaţiu adecvat în care să-şi poată desfăşura viaţa liturgică proprie, spaţiu care să nu fi fost, însă, afierosit ca lăcaş de cult ortodox.

Susţinem această expunere, poziţia şi solicitările noastre cu argumentele din notele care urmează mesajului propriu-zis. Elementele teologice care apar în acestea sunt, fără îndoială, familiare sfinţiţilor slujitori, dar, având în vedere caracterul public al prezentului mesaj, au fost redate spre lămurirea eventualilor cititori care nu le cunosc, spre a arăta că demersul nostru se întemeiază nu pe sentimente sau sentimentalisme, nici pe judecata egoistă a unor persoane, ci pe Tradiţia aşezată de Unul şi Acelaşi Duh Sfânt Care ne-a lăsat Scripturile.

Nutrind convingerea că apelul nostru nu va rămâne fără un răspuns, ca din partea unor slujitori iubitori de Dumnezeu cărora ne-am adresat, încheiem cu urările noastre de viaţă lungă, întru Adevăr, spre dreaptă şi înţeleaptă cârmuire a Bisericii.

Oana Iftime, bioetician, autor de lucrări în domeniul dialogului ştiinţă- teologie

Alexandru Iftime, biolog, autor de lucrări în domeniul dialogului ştiinţă- teologie”…

Într-o primă concluzie, a te uni sau a nu te uni cu monofiziţii (sau „miafiziţii”, cum îşi spun unii dintre ei...)  nu e doar un „moft”şi un fleac/lucru minor, neimportant, cum sugerează unii  - cf. Florin Tudor, absolvent Master Drept Canonic - Fac. de Teologie Bucureşti:”cred ca problemele Bisericii noastre nu sunt cele menţionate cu atâta râvnă în scrisoare. Aş recomanda autorilor, de exemplu, să-şi folosească influenţa pentru a semnala situaţia dezastruoasă a preoţimii ortodoxe nevoită să stea cu mâna întinsă de parcă ortodoxia în sutană a devenit un ordin cerşetor al societăţii româneşti. Acestea sunt adevăratele probleme ale Ortodoxiei Româneşti, nu "întinări" de locaşuri ca cel de pe Sfânta Ecaterina ” ; este un lucru evident că “situaţia dezastruoasă a preoţimii ortodoxe, nevoită să stea cu mâna întinsă” este absolut revoltătoare, dar există aspecte cu mult mai grave decât cele ale socio-economicului: problemele Duhului Bisericii Lui Hristos!!!

Iată, într-o primă instanţă, ce declară, trăgând un semnal de alarmă de-a dreptul cutremurător, cu durere şi maximă îngrijorare, Oana Iftime şi Alexandru Iftime, semnatarii scrisorii deschise, citate de noi mai sus: “negarea deofiinţării face inutile Întruparea, Răstignirea şi Învierea, numai Cel Care este Dumnezeu şi om deplin putând restaura firea omenească.”

În aceeaşi linie a Duhului profund îngrijorat de iresponsabilitatea înalţilor noştri ierarhi, spune, foarte plastic, Protosinghelul Mihail Stanciu, Egumen al Mănăstirii Antim din Bucureşti:

“Se cuvine să ţinem mai mult la unitatea Bisericii Ortodoxe decât la dialoguri şi rugăciuni dubioase cu ereticii. De asemenea, trebuie să depăşim orice complex de inferioritate faţă de apusenii secularizaţi, catolici sau protestanţi, care au pierdut de multă vreme busola Adevărului (de când s-au rupt de Biserica lui Hristos = Biserica Ortodoxă) şi rătăcesc într-o confuzie disperată şi morbidă.

Ne rugam Preabunului nostru Dumnezeu să ne lumineze pe toţi să-L cunoaştem pe Hristos-Adevărul şi prin unirea cu El în Biserica Sa să ne mântuim.”

Arca lui Noe reprezintă profeţia cea mai concisă despre Biserica lui Hristos: a fost făcută la îndemnul lui Dumnezeu ca singură cale de salvare din potop, a fost condusă de omul lui Dumnezeu până la încetarea pedepsei lui Dumnezeu. Chiar dacă oamenii neascultători de Dumnezeu şi de Noe şi-au făcut barci sau plute ca să reziste urgiei potopului, toate s-au scufundat, oricum erau ele, fie mai mari, fie mai mici, fie mai aproape, fie mai departe de arca lui Noe. Aşa este situaţia tuturor confesiunilor-bărci eterodoxe şi neascultatoare de Dumnezeu, oricum ar fi ele, mai mari (catolicism, grupuri protestante, monofizite) sau mai mici (secte de tot felul), mai aproape de ortodoxie sau mai departe".

Toate construcţiile omeneşti care se vor a fi "biserici" fără a fi conduse de Hristos-Adevărul, Capul şi Mirele Bisericii Sale, se scufundă în marea patimilor, răsturnate de valurile mândriei şi ale minciunii mai întâi de toate. Aşa că noi trebuie să avem conştiinţa apartenenţei la Trupul Unic al lui Hristos – Biserica Ortodoxă, păstrând neschimbată, dar mereu actualizată predania Părinţilor. Vorba poetului nostru naţional: <<Iar noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem>>.

Aceeaşi stare de trezvie binecuvântată  o manifestă şi o mărturiseşte, prin verbul său rezolut, şi Duhul lui Gheorghe Fedorovici, publicist creştin: “Dacă în Iisus Hristos nu sunt două firi (cea divină şi cea umană), fiecare cu voinţa ei, unite "fără amestecare şi fără despărţire" într-o singură persoană, care este ipostasul cel veşnic al Fiului, omul nu poate fi mântuit.”

Chiar aşa! Oare Patriarhia, Sfântul Sinod al B.O.R. – îşi dau seama de gravitatea extremă a trădării, de către ei, a “turmei” Lui Hristos, prin acceptarea de neacceptatului - îşi dau seama de monstruozitatea păcatului contra Sfântului Duh, împotriva Duhului umanităţii, DIN TOATE TIMPURILE, PÂNĂ LA TRONUL JUDECĂŢII SUPREME???!!! Cum ar putea un Hristos care nu este decât “energie” divină, să-şi ofere, cu dumnezeiască/absolută, cosmică generozitate, SÂNGELE MÂNTUITOR, dacă nu are trup?! În ce să intre piroanele cumplite ale Răstignirii de pe Golgota, dacă pe Cruce n-a fost decât…o “fantomă energetică”?! Din ce anume să ţâşnească Sângele de Foc al Mântuirii, care să ne îmbrăţişeze întru “Noul Trup”, cel al Gloriei asupra păcatului – şi să ne pregătească, astfel, pentru întoarcerea în locul de unde venim, şi dinspre care am “călătorit” prin istoria, resimţită, uman, ca rătăcire non-teleologică, dar în planul divin istoria însemnând tocmai proba aşteptării întru căinţă, a Mântuitorului şi Mântuirii?!

Da, chiar aşa! Pentru ce, oare, s-o mai fi răstignit Hristos, pe “scena” înaltă a Golgotei? Aşa cum zice un infect film neo-protestant – Jesus Christ Superstar – “Hristosul” s-a răstignit pentru că, astfel,  era într-o/obţinea o postură/poziţionare  mai…”trendy”, mai “kinki”…?! Ptiu! V-a înnebunit de tot Satana,  sfinţilor părinţi ai B.O.R, care acceptaţi, cu seninătate, să ne părăsiţi Râpei Diavolului – …de care nu veţi scăpa, fireşte, nici sfinţiile voastre…?! De ce Îi mai spunem Lui Hristos, cu glas tulburat de Suprema Nădăjduire, Mântuitorul, când El, conform şi monofiziţilor, şi miafiziţilor, are o singură natură (“per total”…!), deci o stare de indiferenţă/ruptură/cezură veterotestamentară, faţă de noi, o stare cronică de neputinţă soteriologică?! Chiar până acolo să fi mers orbirea unor înalţi ierarhi – sau aceştia s-au lăsat pradă Viclenei Ispite Satanice (aceea a deznădăjduirii lui Iuda…), cu premeditare – “ecumenismul” nefiind decât o nadă pentru cei “slabi de înger” şi trădători, cu inima uşoară, ai Lui Hristos-Dumnezeu - MÂNTUITORUL?! Şi în numele a ce şi a cui, această trădare?! Fireşte, în numele Satanei dezbinării Trupului Lui Hristos (căci “ecumenismul” este nu Pace, ci Supremă Pierzanie a Duhului şi Dezbinare!!!) şi a celor care-L urăsc visceral pe Hristos şi ideea de MÂNTUIRE!!! Cei care au uneltit (cu demonică răbdare…) şi produs şi schisma din veacul al XI-lea, şi pe cea din veacul al XV-lea!!!

Dl. S. Moldovan aduce câteva sublinieri apăsate, referitoare la spiritul, de tot suspicionabil, în care se înţelege, azi, “ecumenismul” – de fapt, totul îmbrăcând straiele unui complot/uneltire secretoasă a(l)  Bisericii “de zid”, prin unii dintre aroganţii ei ierarhi, faţă de “prostime”, adică nu numai faţă de laicat, ci şi faţă de simplii preoţi de mir: “1) În 1989 şi 1990, Comisia comună de dialog dintre Biserica Ortodoxă şi "Bisericile ortodoxe orientale" a emis două "declaraţii de acord" care pretind rezolvarea disputei hristologice dintre cele două părti. Documetele pot – şi trebuie! – fi citite.

În urma acestui acord, s-a hotărât ridicarea reciprocă a condamnărilor pronunţate de-a lungul timpului, împreună cu alte măsuri pastorale pentru restabilirea unităţii bisericeşti. Printre acestea: "In localities where Churches of the two families co-exist, the congregations should organise participation of one group of people s...t from one congregation of one family to a congregation of the other to attend in the latter's eucharistic worship on Sundays and feast days."

2) Nu toate Bisericile Ortodoxe au participat la lucrările acestei Comisii (de la ultimele lucrări, din nov. 1993, au lipsit Ierusalimul, Serbia, Bulgaria, Georgia şi Polonia) şi nu este clar dacă documentele respective au primit aprobarea tuturor Sinoadelor Bisericilor Ortodoxe. BOR a aprobat în mai multe rânduri rezultatele comisiei şi s-a angajat să le puna în practică.

3) La întrunirea din 1993 s-a decis ca "totul ridicarea anatemelor să se facă cu multă discreţie, spre a nu şoca mentalităţile încă nepregătite pentru schimbări în rândul credincioşilor de rând din Răsărit. Evenimentul să se consume la nivelele de sus şi să se insereze în practica liturgică şi pastorală de toate zilele." Vezi revista "Ortodoxia", 1/1994, p. 142-43, unde se poate citi comunicatul ultimei întruniri, însoţit de relatarea reprezentantului BOR, IPS Antonie Plămădeală.

4) Ceea ce s-a petrecut recent la biserica Sf. Ecaterina nu este, aşadar, decât unul dintr-un şir de evenimente care urmăresc aplicarea treptată a unor decizii luate la nivel înalt cu 15 ani în urmă, dar care n-au fost publicate şi popularizate din "tact" pastoral.

5) Dacă declaraţiile comune de acord dizolvă, într-adevăr, două hristologii, percepute veacuri de-a rândul ca incompatibile, în una singură – prin argumente lingvistice şi recurgerea la înţelegerea distincţiei între cele două naturi în Hristos ca fiind "numai prin gândire/theoria" – este o chestiune în sine încă disputată între ortodocşi, cum o dovedeşte reacţia comunitati atonite. sv. Sunt anticalcedonienii ortodocşi? Texte ale Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte şi ale altor Părinţi athoniţi privitoare la dialogul dintre ortodocşi şi anticalcedonieni (monofiziţi), Editura Evanghelismos, 2007t.

Rezerva explicită a necalcedonienilor de a recepta Sinoadele Ecumenice 4, 5, 6 şi 7 sV. textul declaraţiei din 1990, par. 8t duce la situaţia unei Ortodoxii cu doua identităţi ale tradiţiei sale dogmatice: una a primelor trei Sinoade şi alta a tuturor celorlalte sv. "Ortodoxia", p. 143t.

6) Discreţia faţă de "credincioşii de rând" care însoţeşte de atâta timp rezultatele dialogului cu necalcedonienii este contestabilă în lumina rolului pe care întreg poporul lui Dumnezeu – cler şi mireni – îl are în mărturisirea Adevărului. "La noi n-au putut niciodată nici patriarhii, nici sinoadele să introduca lucruri noi, pentru că apăratorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi, care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată şi la fel cu a Părinţilor săi..." sEnciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848; revista "BOR", 11-12/1935, p. 676.t

(…) 7) Ridicarea anatemelor şi comuniunea euharistică presupune şi recunoaşterea reciprocă a sfinţilor. Îi vom prăznui într-o buna zi pe Sf. Maxim Mărturisitorul împreună cu Dioscur şi Sever? Să fi fost mărturisirea sa pur şi simplu rezultatul unei inabilităţi terminologice?”

În fine, în lucrarea proaspăt editată, în colaborare, de către Editura Predania şi Chilia “Buna Vestire” de la Schitul “Sf. Dimitrie” - Lacu (Athos) cu titlul sugestiv: “Acceptăm unirea cu monofizitii?”, avându-i drept autori pe fratele Ion Vladuca, pe Drd. Dumitru Popescu si Drd. Gheorghe Fecioru – se nuanţează câteva aspecte, atât în ce priveşte consecinţele unei eventuale “comuniuni”, în spirit “newage”-istic (zis şi…”ecumenic”!), cât şi în ce priveşte  calitatea de Duh  - cu, cel puţin,  aparenţe complotiste, de cedare spirituală aberantă, din partea  BISERICII CARE, PÂNĂ ACUM,  ERA SINGURA DE PE PĂMÂNT CARE PĂSTRA ŞI RESPECTA SFÂNTA TRADIŢIE!!!... -  situaţie la care s-a ajuns, în cadrul ierarhiei B.O.R. – …ba, mult mai mult şi mai grav: spiritul eretic, în care se produc aceste “lucrări tainice” (dar nu întru Sfântă Taină!) ale B.O.R. – … dacă ne este îngăduit şi iertat de Dumnezeu faptul de a spune ce gândim: unii dintre ierarhii B.O.R. par a îndemna şi a mâna turma-Neamul Românesc nicidecum spre mântuire (pe care monofizitismul O ANULEAZĂ!!!), ci, mai curând, “la râpa” blestemului/anathemei şi a ereziei : “Este o relatie cu atat mai necesar de cercetat, cu cat despre bisericile “orientale” (Bisericile Armeana, Copta, Etiopiana, Siriana si Siriana Malankara) aflam, chiar de pe site-ul Patriarhiei, ca “aceste Biserici au revenit teoretic in marea familie a Ortodoxiei. Urmeaza sa se treaca la ridicarea anatemelor si sa se stabileasca acordul comun pentru practica de cult“. Mai mult, in aceeasi sursa se afirma despre rolul jucat de BOR in aceasta asa-zisa reintoarcere in familie a bisericilor monofizite (ne-calcedoniene): “… Astfel, Biserica Ortodoxa Romana a fost prima Biserica, care a aprobat oficial acest dialog dupa 1993. Odata acceptat acordul comun privind hristologia, urmeaza acordul comun liturgic. Desi acum nu exista o separatie dogmatica, realizarea deplinei comuniuni ramane un ideal. Se pare ca Bisericile Orientale Ortodoxe nu au suficient curaj in a recunoaste categoric si deplin hotararile Sinodului al IV-lea ecumenic, probabil si imprejurarilor istorice date, iar celelalte Biserici Ortodoxe intarzie ratificarea oficiala a dialogului (…)Nu neintelegerile terminologice sau contextul istoric sunt explicatia pentru care relatiile dintre cei ce sustineau dreapta credinta si cei ce sustineau erezia au fost conflictuale. Explicatia este cu totul alta si de simplitatea ei incomoda fuge toata lumea “rafinata” intru minciuna: erezia. Am insistat pe acest punct deoarece pe canalele oficiale ale Bisericii noastre se propaga din plin teoria istorista a reevaluarii relatiilor dintre confesiuni (si eventual a dogmelor) datorita schimbarii contextului istoric si a conjucturilor politico-sociale.

Si daca in trecut erezia era promovata prin armele mai fatise ale raului - crima, complotul, silnicia - iata ca astazi erezia foloseste acelasi gen de arme insa in contexte de cu totul alta factura - in “vremurile” diplomatiei, politicii, a vorbelor mestesugite si constructilor ideologice de tipul Consiliului Mondial al Bisericilor. Ca exemplu concret, aflam din pomenita cronologie cum, la intrunirea CMB din 1998, unde s-a dorit din partea protestantilor sa se asume declaratii referitoare la dreptul femeii de a face avort sau la toleranta fata de “minoritatile sexuale”, existand o opozitie puternica din partea ortodocsilor, declaratia finala a intrunirii a fost modificata in ultimul moment si fara acordul sau consultarea participantilor. La protestele unor reprezentanti ai Bisericilor Ortodoxe, s-a infiintat o comisie speciala care sa gestioneze “criza”, comisie care continea 60 de membri: 30 de membri din partea protestantilor si 30 din partea ortodocsilor. Insa din acesti 30 de ortodocsi, 8 erau de fapt monofiziti. Iata asadar aceleasi metode de impunere a ereziei, insa prin mijloace mult mai rafinate, mult mai bine deghizate - prin alt gen de silnicii, prin metode de culise, iezuite si avand acoperirea perfecta pentru spiritul lumii de astazi: declaratii sforaitoare privitoare la “pace”, “iubire”, “unire”, dar care ascund cele mai parsive lovituri sub centura, care incalca pana si procedurile lor legaliste de care fac atata caz altfel. (Ne aducem aminte si de un caz recent de la noi, cand IPS Bartolomeu Anania a tras semnalul de alarma asupra unei modalitati identice de schimbare a Statutului BOR prin introducerea, in ultimul moment si complet ilegal, a unei prevederi care acorda patriarhului BOR puteri arbitrare si contrare Traditiei ortodoxe. Dar sunt o multime de situatii similare care se petrec curent in Biserica, dar raman necunoscute (…)Nicicând în istoria Bisericii oamenii nu au fost aşa de con­fuzi ca astăzi, încât să creadă, după cum îi auzim pe mulţi afirmând, că nu au importanţă, până la urmă, „amănuntele” de credinţă sau învăţătura, important este să crezi în Iisus Hristos.(…) Dacă Iisus Hristos nu a fost după întrupare şi om adevărat sau nu a ră­mas în tot acest timp şi Dumnezeu adevărat, atunci mântui­rea omului nu mai este posibilă. Numai prin primi­rea de bună voie a pătimirilor de către al doilea Adam, Cel fără de păcat, a putut fi biruită moartea. În­treaga taină a mântuirii neamului omenesc se cu­prinde în acest înţeles, se lucrează prin această putere: că Dumnezeu S‑a făcut om pentru a‑l face pe om dumnezeu după har.(…)

Dacă Hristos nu era cu adevărat Dumnezeu - după cum propovăduia Arie - atunci nici nu ar fi avut puterea să‑l mântu­iască pe om, iar dacă nu Fiul lui Dumnezeu Însuşi pătimea ca om - după cum susţine Nestorie -, atunci nici moartea nu ar fi putut fi biruită de către cel care nu ar fi fost decât un om. Acest lucru îl doreşte diavolul: pierderea nă­dej­dii şi a posibilităţii mântuirii omului, iar la asta conduc toate ereziile.(…) Noua erezie s‑a numit monofizi­tism, ceea ce în limba greacă înseamnă o singură fire.

Erezia a fost împărtăşită şi de patriarhul Dioscor al Alexandriei, cel care prin viclenie a ajuns să conducă aşa‑zisul sinod tâlhăresc din Efes, de la anul 449. Prin forţă, el reuşeşte să im­pună episcopilor participanţi la acest sinod monofizi­tismul, reabilitându‑l, totodată, pe Eutihie, care fusese con­damnat de către un sinod ortodox în 448. Sfântul Flavian, patriarhul de atunci al Constantinopolului, în urma bătăilor la care a fost su­pus în timpul sinodului, a murit la numai câ­teva zile după în­cheierea lui, aflat fiind pe drumul exilului.

Împotriva ereziei monofizite, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s‑au adunat la cel de‑al patrulea Sfânt Sinod Ecume­nic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dum­nezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că:

Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într‑un glas că măr­turisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, În­suşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenita­te, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din su­flet raţional şi din trup, de‑o‑fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de‑o‑fiinţă cu noi după ome­ni­tate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Ta­tăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Ace­laşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dum­nezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându‑se în două firi, fără ames­tecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deo­sebirea fi­rilor nefiind nicidecum stri­cată din pricina uni­mii, ci mai degrabă păstrându‑se însuşirile fiecărei firi într‑o singură persoană şi într‑un singur ipostas, nu împărţindu‑se sau despărţindu‑se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Năs­cut, Dumnezeu Cuvân­tul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la început prooro­cii, precum El însuşi ne‑a în­văţat despre Sine şi precum ne‑a predanisit nouă Cre­zul Pă­rinţilor.

La Calcedon, Dumnezeu a arătat în chip minunat care este mărturisirea adevărată. Punându‑se cele două mărturi­siri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu‑se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisi­rea monofizită a fost lepădată sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).”(…) unirea cu monofiziţii în condiţiile recunoaşterii „orto­doxiei” acestora deschide poarta oricărei schimbări şi refor­mări a vieţii şi învăţăturii Bisericii.

Din perspectivă duhovnicească, concluzia logică a aces­tei uniri este aceea că ne îndoim de faptul că Sfântul Duh a vorbit prin gura Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. În această viziune, se poate presupune că Sfântul Duh vorbeşte mai mult astăzi decât în vremea marilor sinoade prin gura şi virtuţile ce­lor care participă la dialogurile ecumenice, ca unii care sunt animaţi de o dragoste faţă de aproapele mai mare decât cea pe care o aveau Părinţii de demult.

De fapt, dacă urmărim raţionamentul pe care‑l induce ho­tărârea comisiei de dialog, vom ajunge la concluzia că Sfinţii Pă­rinţi de la Sfintele Sinoade Ecumenice nu mai sunt chiar atât de sfinţi sau nu mai pot fi deloc văzuţi ca sfinţi. Cum ar putea fi socotit sfânt un om din cauza căruia s‑a rupt Biserica lui Hristos şi care a făcut pe atâţia oameni să sufere?

Acceptarea faptului că monofiziţii au împărtăşit dintot­deauna aceeaşi credinţă cu noi înseamnă suspendarea unui în­treg articol de credinţă din Crezul Bisericii. Una, Sfântă, Soborni­cească şi Apostolească Biserică nu se va mai putea spune la fel după unirea cu monofiziţii, poate doar în condi­ţiile în care nu suntem consecvenţi cu propriile acţiuni. Cum să mai spu­nem Una [Biserică] când timp de 15 secole ar fi existat două Bise­rici care nu s‑au aflat în comuniune? Cum să mai mărturisim Soborni­cească, când nu numai că ortodocşii nu i‑au mai po­menit pe monofiziţi, dar s‑au şi aruncat reci­proc anateme? Cum să mai spunem Sfântă, când timp de 15 secole ne‑am le­pădat de cei care, în viziunea ecumenistă, erau de aceeaşi credinţă cu noi, şi toate făcându‑le în numele Sfântului Duh?

Un alt lucru absurd pe care îl pretinde Declaraţia Comună de la Chambésy (1993) este acela ca Biserica să‑i recu­noască drept ortodocşi pe marii eretici monofiziţi Dioscor, Sever, Ti­motei Elurul şi alţii care au sfâşiat Trupul lui Hris­tos. Dar Dioscor ca şi ceilalţi nu pot fi socotiţi sfinţi decât dacă în timpul vieţii ar fi dobândit harul Sfântului Duh, sfinţindu‑se. Însă, în acest caz, însuşi Sfântul Duh, a treia persoană a Sfin­tei Treimi, ar fi contradictoriu, căci, vorbind prin gura lui Dioscor, ar fi fost potrivnic Sfântului Flavian, care, în cugetul Bisericii Ortodoxe, este socotit a fi sfânt, adică purtător al Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă că Acelaşi Duh S‑ar fi con­trazis pe El Însuşi, căci în gura ortodocşilor ar fi dat o mărtu­rie asupra învăţăturii despre Hristos, iar în gura mo­nofiziţilor ar fi dat o mărturie potrivnică. Nu ştim ce minte ar putea cu­prinde o asemenea absurditate, poate doar a diavo­lului care întunecă mintea oamenilor, încât, oricât ar fi de pregătiţi in­telectual, să ajungă să nu mai fie pe deplin conştienţi şi res­ponsabili de consecinţele propriilor afirmaţii. Să‑L faci minci­nos pe Sfântul Duh înseamnă în mod evident să te ridici îm­potriva lui Dumnezeu, păcat pentru care spune Mântuitorul: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula îm­po­triva Duhului nu se va ierta” (Matei 12, 31).(…) Presupunând însă că toate Bisericile ortodoxe ar intra în comuniune cu monofiziţii, apare ca iminentă eventualitatea ca anumiţi episcopi să refuze unirea, despărţindu‑se prin aceasta de unionişti, pentru a rămâne fideli învăţăturii Biseri­cii şi Sfin­telor Sinoade Ecumenice. ACEASTA AR ÎNSEMNA APARI­ŢIA ÎN BISE­RICA ORTODOXĂ A UNEI ALTE SCHISME, CU MULT MAI GRAVĂ DECÂT CEA PRODUSĂ DE SCHIMBAREA CALENDARULUI.(…) Astfel, pacea Bisericilor care se spune astăzi că o avem din partea stă­pânirilor se arată a fi extrem de relativă şi înşelătoare, căci în climatul pacifist al ecumenismului sincre­tist ideolo­gizat se ascunde, de fapt, pericolul dezbinărilor şi al surpării Bisericii chiar din in­teriorul ei.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şe­dinţa din 25 septembrie 1992, a precizat cu claritate faptul că pentru uni­rea cu monofiziţii este necesar ca aceştia să „re­cunoască Sinoa­dele IV, V, VI şi VII drept ecumenice” (Plămădeală 1994: 140), ceea ce subliniază con­ştiinţa sinodală vie a Bisericii noastre. Din păcate, rezultatele dialogului şi modul în care se încearcă unirea - pe ascuns, fără ştirea credincioşilor şi prin dezin­formarea episcopilor - ne neli­niştesc profund.

Faptul că procesele verbale ale discuţiilor purtate în ca­drul ultimelor patru întruniri ale Comisiei Mixte -  nu au fost publi­cate până astăzi în nici una din Bisericile Ortodoxe, iar textele declaraţiilor nu au fost aduse nici măcar la cunoştinţa multora dintre episcopi - nu mai vorbim de ceilalţi membri ai Bisericii - ar trebui să ne dea de gândit. După cum reiese din declaraţia fi­nală a Comisiei Mixte întrunite la Chambésy, în mod deschis monofiziţii pretind să li se ascundă credincio­şi­lor Bisericii fap­tul unirii şi consecinţele pe care le va avea, pentru ca nu cumva aceştia să reacţioneze negativ şi să împiedice evenimentul. Dar aceasta vine în totală contradicţie cu sobornicitatea şi cu spiritul eclesial al Bisericii noastre. Lucru­rile trebuie făcute la lumină, aşa cum a spus Mântuitorul:

„Că oricine face rele urăşte Lu­mina şi nu vine la Lumină, pen­tru ca faptele lui să nu se vă­dească. Dar cel care lucrează adevă­rul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt să­vârşite” (Ioan 3, 19‑22).

Sau, după cum ne învaţă apostolul Ioan:

„Şi aceasta este vestirea pe care am auzit‑o de la El şi v‑o ves­tim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtă­şire cu El şi umblăm în întu­neric, min­ţim şi nu săvârşim adevă­rul. Iar dacă umblăm în­tru lumină, pre­cum El este în lumină, atunci avem împărtă­şire” (I Ioan 1, 5‑7).

Pentru a evita “implozia” Bisericii Ortodoxe (“implozie” urmată, “logic”, de schismă…cât de mult s-ar bucura diavolul, dacă s-ar “rupe”, prin nebunie eretică şi iresponsabilă, iar şi iar, Trupul UNU al Lui Dumnezeu, în conştiinţa tot mai jalnic fărâmiţată a omului… “umanist!!!), noi revenim la soluţia “de avarie” pe care o propuneam în finalul unei cărţi scrise de mult, dar editate abia anul trecut (atunci ne refeream, proritar, la necesitatea re-formării ELITELOR ALBE/CREŞTIN-ORTODOXE ALE NEAMULUI, acum punem accentul pe necesitatea muceniciei/martirajului, pentru salvarea Duhului Românesc, ameninţat până şi de mulţi din cei care misiune au să-l mântuie şi-n Cerurile Lui Dumnezeu să-l readucă…!!! – mucenicie a cărei vreme a şi sosit, vorba Părintelui Iustin Pârvu):

“naţionalismul, dacă nu e creştin-ORTODOX autentic, nu e naţionalism. (...)Pentru că doar trăirea experienţei religioase a stării de NEAM ne poate recupera personalitatea umano-divină şi ne poate face văzători în Nevăzut, Cavaleri Creştini ai SFÂNTULUI DUH. (...)creşterea ELITELOR  ALBE,  a elementelor spirituale, clarvăzătoare, care, abia după iniţierea spirituală deplină, abia după ce „vor face ochi” (evident, OCHI SPIRITUALI!) vor putea fi soldaţi buni pentru luptă şi victorie metafizică, iar nu victime anticipate. Oşteni ai TRANSFIGURĂRII RĂULUI în BINE-DUMNEZEU. Lupta, deci,  este naţională, în măsura în care luptătorii sunt trăitori ai stării de ecumenicitate euharistică-Neam - şi este supranaţională, pornind de la datele noului câmp de luptă metafizică, aspaţialitatea demonilor ELITELOR NEGRE („Ubi bene, ibi patria”), demoni întraripaţi care îşi fâlfâie aripile „globalismului” lor  de MAMONE, peste mormanele de bălegar metalic şi de zdrenţe – bancnote, cu ochiul lui Lucifer.

Nu „lei” şi „vulpi”, nu cercuri vicioase : este nevoie de paloşele arhanghelice, de armatele de îngeri, căci aceasta va trebui să fie valoarea spirituală a CAVALERILOR SFÂNTULUI DUH. Ei şi numai ei vor constitui ELITA CLARVĂZĂTORILOR, a Văzătorilor în Tărâmul Sfânt. (...)

E o periculoasă diversiune lozinca: „Ne-au fost distruse elitele, de aceea nu ne putem ridica la luptă  contra Răului”. NU. Nimeni nu poate distruge esenţa sacrală-NEAM, deci nici potenţialul spiritual al ELITEI NEAMULUI. Potenţialul trebuie doar reactivat. Totdeauna vor exista oameni ai unui Neam, dacă Dumnezeu a hotărât existenţa în lumină a acelui Neam: oameni conştienţi de apartenenţa lor la Neam şi Legea Creştină, oameni care să voiască binele şi mântuirea Neamului. (...) Nu ne rămâne decât, cu calm, dar şi cu hotărâre nestrămutată, cu grijă infinită („să fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi precum porumbeii” – spune Hristos), să creştem tineri eroici şi curaţi (eroi TOCMAI pentru că sunt CURAŢI SUFLETEŞTE!) ai Neamului, ELITELE ALBE ALE ZBORULUI SPRE DUMNEZEU AL NEAMULUI - în noile cuiburi DE DOR DE CER. (...) AUTENTICA MIŞCARE SPIRITUALISTĂ: CUIBUL ÎNGERILOR de azi TREBUIE SĂ FIE (în primul rând) SFÂNTA FAMILIE (familia care să fie în stare să ofere tânărului EDUCAŢIA CREŞTINĂ!) – căci vedeţi cum Cei Negri, mirosind, deja, pericolul, fac orice este drăceşte posibil, pentru a nimici Familia Creştină: prin „familia homosexuală” [Doamne apără şi păzeşte de ŞERPII VENINOŞI/SATANICI!!!], prin forţarea - sub semnul sărăciei „confecţionate”, de fapt foamea de bani şi „fiţe”… - a exploziei disipative/dezintegrative a familiei etc. Şi, în al doilea rând, dacă mai există preoţi ori monahi cu conştiinţa MISIUNII DE DUH (şi SUNT!!!) – Cuibul de pregătire a „zborului” Revelaţiei Neamului să fie însăşi BISERICA, prin refacerea comunităţii parohiale (întru viziunea Neamului-Hristos), ca stare de comuniune spirituală şi de Simţire/Voinţă!!! Ca pe timpul VOIEVOZILOR SFINŢI ORTODOCŞI (...)

TREBUIE SĂ MAI EXISTE, ÎN ROMÂNIA ZILELOR NOASTRE,  CÂTE UN EPISCOP NE-MASON, PRIN CARE SĂ SE CONTINUE „PUNEREA MÂNILOR PE CAP” – SĂ MENŢINĂ, DECI, CONTINUITATEA STĂRII DE SACERDOŢIU AUTENTIC, HRISTIC!

(…)CONSIDERĂM CĂ AR FI TIMPUL CA B.O.R. SĂ SE GÂNDEASCĂ SERIOS: ÎL APĂRĂ PE HRISTOS  -  SAU CEDEAZĂ SATANEI? E timpul ca laicatul, comunităţile rurale şi urbane , deopotrivă, să înţeleagă: învăţământ de stat, în statul masonizat românesc, aduce toate relele satanice: distrugerea sufletului copiilor şi tinerilor, prin necredinţă, prin lăcomie, disponibilitate spre şi chiar dorinţă de crimă, evitarea SFINTEI FAMILII, în favoarea desfrâului etc., boli degenerative, ale spiritului şi trupului  -  finalul fiind îndobitocirea populaţiei viitoare a ţării. Noi, membrii comunităţii-laicat, de pe lângă şi din sânul B.O.R., ar trebui să ne hotărâm să creăm alternativa învăţământului religios comunitar, pentru a refuza, astfel, înregimentarea copiilor noştri în şcoli care ni-i asasinează spiritual, iar noi dăm (culmea!) bani grei, prin impozite, pentru această pruncucidere, pentru degradarea, biologică şi spirituală, a neamului  -  şi aneantizarea patriei.  Dacă scoatem bani din buzunar, atunci s-o facem nu pentru răul nostru, al copiilor şi neamului  -  ci pentru întemeierea, pe lângă biserici şi mânăstiri – CU PREOŢI CARE ŞTIU SĂ REFUZE SATANICUL “ECUMENISM”!!! -  a şcolilor care să li-l reveleze copiilor noştri pe Hristos-Dumnezeu, să le reveleze faptul că sunt Fiii lui Dumnezeu, deci că au obligaţii atât faţă de Creatorul-Dumnezeu, cât şi faţă de familia în care s-au născut, faţă de neamul în mijlocul căruia şi prin care au căpătat fiinţă anume, cultură anume etc. Iar nu să afle că sunt rubedenii de sânge şi “duh” ale maimuţelor, reptilelor, şobolanilor sau Dumnezeu mai ştie ale cui. A şcolilor în care să fie crescut un tineret RE-ÎNDUMNEZEIT, sănătos, la suflet, minte şi trup  -  tineret căruia să nu ne temem a-i încredinţa soarta neamului şi ţării noastre.(…)

PENTRU ASTA, ŞI INTELECTUALITATEA/”ÎNVĂŢĂTORII UCENICILOR” -  TREBUIE SĂ RE-DEVINĂ CREŞTIN-ORTODOXĂ!!! (…) singura soluţie care se prefigurează, în cazul în care conducătorii noştri de trei parale nu ne părăsesc (că de îndreptat la caracter…”lupu-şi schimbă părul, dar năravul – BA!”) – ESTE NESUPUNEREA CIVIL-RELIGIOASĂ!!! MUCENICIA ŞI MARTIRAJUL!!! „Preoţi cu crucea-n frunte” („căci oastea e creştină!”), e timpul să ajutaţi acest Neam! Aţi mai greşit şi voi, sfinţi părinţi, aţi mai amânat, aţi prea tolerat pe Satana.., dar am ajuns la capătul logicii umane - şi trebuie să ne-ajutaţi s-o redobândim, ACUM, pe cea DUMNEZEIASCĂ!!!…Toate vi se vor ierta şi uita şi spăla, în faţa Lui Dumnezeu, dar şi a oamenilor, dacă, ACUM, vă veţi împlini, în sfârşit, chiar şi cu preţul martiriului, MISIUNEA DUMNEZEIASCĂ!!! Credem că, în sfârşit, trebuie să se pună capăt, definitiv, dominaţiei Satanei, prin statul ateu/masonizat. Noi detestăm „revoluţia continuă”, revoluţia de tip violent-fizic, comunistă – dar agreăm şi considerăm că a venit vremea REVOLUŢIEI SPIRITUALE, urmare şi împlinire a celei de pe Golgota, a Celui care a ştiut când vine vremea să lase de-o parte blândeţea, şi să ia biciul!!! Căci Satana nu ştie de blândeţe, ci doar de pustiul iluziei şi al distrugerii… – deci, TOLERANŢĂ ZERO, FAŢĂ DE SATANA! „RETRO, SATANAS!” – vom striga, cu toţii, dimpreună cu Hristos, noi, cei care încă suntem în spiritul naţionalist al lui Eminescu şi Andrei Mureşanu.

(...)Revelarea necesităţii TRECERII, LUCIDE ŞI BINE CHIBZUITE, A ROMÂNIEI, LA STADIUL SPIRITUAL/POLITIC (…dar „politica” înţeleasă de la „polis”/Cetatea Sacră - contrar sensului impersonal/nonidentitar, „globalizant”, dat şi impregnat, cu forţa, de Masonerie, dar şi de creştinismul catolic!) TEOCRATIC-ORTODOX. O TEOCRAŢIE care să păstreze specificul spiritual-naţional.  Adică, singura Teocraţie care poate garanta „Europa Popoarelor” (iar nu UE= Federaţia/Uniunea Deşertului de Duh!). (...)A SCRIE CU PROPRIUL NOSTRU SÂNGE. Asta e Misiunea. De fiecare dată în istoria lui, acest ciudat, mistic Neam Românesc (cu rădăcini de sacralitate incontestabilă) a avut nevoie de MARTIRI şi PROFEŢI, de şocuri “electrice”, care să-l trezească din aparenta, istorica letargie, măcar o clipă la 100 de ani. Şi aceşti martiri şi profeţi au existat, au fost “livraţi” prompt de Dumnezeu şi de Soarta Mistică a Neamului, de MISIUNEA MISTICĂ A NEAMULUI ORTODOXIEI– şi ei s-au urcat, cu fruntea sus, încruntaţi ori senini, după cum cerea momentul, pe eşafodul avid de sângele lor: domnitorii Evului Mediu (Mircea, Ştefan, Ţepeş, Mihai, Brâncoveanu), ţărani, mici boieri străluminaţi de Sfântul Duh şi intelectuali vizionari (Horea şi Cloşca, “Domnul” Tudor, Avram Iancu), trimişii Lui Dumnezeu, sub Zodia Mihaelică a Pământului (EMINESCU şi Codreanu). Sângele lor, ţâşnit din VÂRFUL GOLGOTEI NEAMULUI ROMÂNESC ORTODOX, a trezit, de fiecare dată, pentru o clipă ori un veac, uriaşul adormit, CONŞTIINŢA REGALĂ, CELESTĂ, a plebeului colos românesc, amorţit în lut. (…) acesta este Neamul nostru, altul  n-avem şi avem certitudinea că merită, că originea lui e întemeiată pe GRĂDINA MAICII DOMNULUI, iar viitorul lui arde întru NOUL IERUSALIM. Deci, să îmbrăcăm “cămaşa morţii”, cămaşa albă de lumină taborică, în care au oficiat Sfânta Liturghie ORTODOXĂ a Trezirii Neamului: Decebal, Mihai, ca şi Brâncoveanu, ca şi Horea şi “Domnul” Tudor… - ca şi cel dintâi trimis pe Pământ, al Arhanghelului Duhului: EMINESCU-Hyperion…(…) N-aveţi grijă, viitori martiri ai românilor, această misiune nu fuge nicăieri şi niciodată, până la Judecata de Apoi a Neamurilor. Deci, NU VĂ VA LIPSI NICIODATĂ ŢELUL, Cauza, Misiunea Sacră, peste seamă de înaltă: doar tu, martirule, încă anonim şi încă mut profet, să fii destul de pregătit pentru ceasul când vei fi ridicat de Dumnezeu la rangul golgotic, rangul Sfântului Martiriu pentru Trezirea-Învierea (o clipă, un veac, o veşnicie) a Neamului. Martir pentru ADEVĂRUL NEAMULUI. Să ne câştigăm onoarea perspectivei divine a Morţii, onoarea piscului cu Cruce al Golgotei. “Mulţi chemaţi, puţini aleşi”. De fapt, unul singur este MARTIRUL-MUNTELE DE FLACĂRĂ înspre care se trezeşte Neamul, la răscruce de vremi turbate – o dată la veac. Substitutul pe Pământ, Repetitorul pe Pământ, al lui HRISTOS-MÂNTUITORUL. Mâna Lui Dreaptă (de fapt, arhetipal: CONTOPIT CU DREAPTA!), întru cele de pe plaiul românesc, înspre cele ale Cerului Etern. Rezumatul transcens al sufletului nostru, al tuturor. MODEL şi SCARĂ SPRE CER. Să vedem, să ne rugăm pentru a ne trimite Dumnezeu viziunea: cine este ALESUL, cine va avea cinstea şi autoritatea moral-spirituală deplină, de a fi NOUL MARTIR, NOUA JERTFĂ MIORITICĂ ŞI HRISTICĂ (deci, contopită cu Hristos…), acum, în noul veac, din noul mileniu? Nu uitaţi adevărul istoriei româneşti: fiece veac trebuie să însemneze TREZIRE-ÎNVIERE (şi înseamnă!) doar prin trâmbiţa apocaliptică a sângelui martiric. Doamne, pe cine dintre noi ai ales pentru NUNTA SFÂNTĂ, COSMIC LUMINATĂ, NUNTĂ MIORITICĂ A MARTIRULUI TREZITOR/ÎNVIETOR DE NEAM? Îţi mulţumim, Doamne, pentru orice ai hotărât, pentru oricine Te-ai hotărât să-l înalţi în cea mai înaltă dregătorie cerească şi pământească – în SĂRBĂTOAREA ZENITULUI NEAMULUI ROMÂNESC: MOARTEA MARTIRICĂ! Oricare dintre noi, cu secret fior, aşteaptă smerit şi cu nădejde vie, se pre-găteşte, se găteşte ÎNTRU SĂRBĂTOARE, în suflet şi cuget (ŞTIM, O, ŞTIM BINE CĂ, ÎNAINTE DE TOATE, ESTE SUFERINŢA ŞI BATJOCURA CALVARULUI…!!!), speră şi năzuieşte A FI STRIGĂT DE FIINŢARE, MOARTE PENTRU TREZIRE/ÎNVIERE A NEAMULUI ROMÂNESC ORTODOX! Adevăr Deplin!

Avem deplin rost, Doamne, aici şi acum! Numai să ni-l ştim urma…”Vom muri şi vom  fi liberi!” Vom spune mereu Adevărul şi mereu vom fi liberi întru Hristos! Cu sângele nostru Adevărat vom unge ochii orbilor - şi aceştia vor vedea iarăşi!” (cf. Adrian Botez, Cartea Cruciaţilor Români, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2008).

…Biserică a Neamului Românesc, Maică-Biserică a Ortodoxiei, trezeşte-i din greul somn al Iudei, pe slujitorii tăi cei cumplit încercaţi de Satana/Adversarul şi Vicleanul!!! Să ascultăm, cu toţii (chiar şi, iar, în catacombe!!!),  cu mare cutremurare (ca-n vremile lui Nero ori Caligula), chemarea la lupta întru Duhul Lui Hristos, pogorâtă, din Vârful Muntelui,  spre noi, de  către Părintele-Călăuză a sufletelor noastre, IUSTIN PÂRVU, de la Mânăstirea-Bastion al Lui Hristos, Mânăstirea “Petru Vodă”, la 14 ianuarie 2009: “Este vremea muceniciei!Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!”

Prof. dr. Adrian Botez

NOTĂ

[1] - Locul şi data: „Ravenna, 13 octombrie 2007”... Ca să se ştie cine-i „jupânul”, cine mână caii şi pe unde...Dar, după titlul Documentul de la Ravenna – urmează menţiunea: „document sub embargo: poate fi publicat doar după 15 noiembrie”. Această menţiune („document sub embargo”), care reflectă o atitudine de discreţie cel puţin exagerată, dacă nu de-a dreptul suspectă - face ca documentul cu pricina să se înscrie mai curând între cele laice, decât între cele religioase. Cel puţin noi nu suntem de acord cu cuvântul „embargo”, când e vorba de Biserica Lui Hristos: e ca şi cum ai spune că-l pui pe Hristos-Lumina Lumii sub „embargo-oboroc”...Numai creştineşte nu sună!!!

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com