Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

Banul de argint şi Bucureştiul sub ploaia virtuală a verii

Constantin Stancu - Vara, 2006

 Impresii si pareri personale in FORUM

Lui Artur Silvestri

Pendularea între Bucureştii noi şi Bucureştii vechi  este una dureroasă. Relitatea este că lucrurile au scăpat de sub control, iar impactul fenomenului Bucureşti asupra României este mult prea mare ca să nu-l receptăm. Dincolo de Bucureşti, dincolo de aglomeraţia sufletelor pe pasajul de pietoni, este însă ţara.

Sunt locuri în ţară care par părăsite, uitate, stau cumva în alt timp, bruma de activitate coerentă, bazată pe munca bine direcţionată spre dezvoltare şi civilizaţie, pe oameni care ştiu şi acceptă progresul în sensul tradiţional, s-a topit. Acolo, între puncte cardinale, mânăstiri şi arbori bătrâni de peste o sută de ani,  oamenii trăiesc doar pentru a supravieţui, pentru a mai spera, şi asta la limita speranţei. Par a fi uitaţi de internet, ziare, televiziuni şi destin. Spectacolul e în capitală, printre homosexuali, miniştri, partide, becali şi copoşi, cerşetori şi VIP –uri  transparente ca meduza.

Potenţialul economic local în ţară nu este exploatat, oamenii nici nu sunt încurajaţi la asta, se trăieşte doar cu nostalgia serviciului la stat, fără perspectivă, fără creativitate, fără sens, statul doar mai răsuflă, are o singură preocupare: să adune taxe, chirii, sume care vin din nimic şi merg spre nimic.

E o luptă surdă, aprigă şi umbroasă pentru proprietate doar de dragul proprietăţii, fără investiţii, fără creativitate. În urma fostelor intreprinderi de stat au rămas  terenuri poluate care se vor menţine astfel ani buni, poluare care cere bani, bani care nu sunt, pentru ca pământul să poată respira normal. Pe malul râurilor, în locuri mirifice şi irepetabile gunoiul se adună şi nimeni nu ia măsuri pentru menţinerea în stare naturală a pământului românesc, în zile răcoroase de plastic şi sticlă la kilogram.

În imobile aproape părăsite, fără apă, curent electric, gaze naturale, canalizare, se formează un popor nevăzut sau unul refuzat. Sunt poate prea puţini şi analfabeţi, dar generează surse de infectare cu boli nevăzute, ca la început de lume, nu din vina lor, nu din organizare sau dezorganizare, ci din utiare.

Sunt acolo şi zone de civilizaţie spre care cetăţenii privesc cu invidie, puţini care trăiesc la un anumit nivel, din surse aproape mistice, tainice, exploatează funcţia, poziţia, moştenirile care vin din diverse direcţii, relaţii vechi şi noi, din informaţia cenzurată de lipsa de civilizaţie şi de educaţie. Ei sunt în contact cu oamenii de " sus ", de la Bucureşti, vreun ministru, vreun parlamentar, sau secretar de stat, care vor să pună mâna pe resursele locale. Lumea îi priveşte cu duşmănie pe toţi, îi priveşte din curiozitate şi lipsă de perspectivă, îi înjură şi se descarcă în stil românesc, reluând viaţa de la început, fără perspectivă, sub cădere liberă.

În aer pluteşte un fel de teamă, singurele şanse pentru cei maturi şi în putere sunt de a lucra " afară ", sunt sclavii europei cei mai mulţi, excepţiile potentenţiază această regulă, sau poate lucrează în marile oraşe, migrează, se schimbă, luptă cu ei, cu familia, divorţează, se transformă încet – încet în alt fel de oameni. Multe proprietăţi, mici de altfel, nu sunt organizate, nu sunt normalizate, neînregistrate la instituţii, proprietarii înscrişi în cartea funciară sunt încă bunicii sau străbunicii, proprietatea este aproximativă, fără speranţă, poate fi a oricui, în final, peste toate planează cererea cuiva, neştiut, nelămurit, ivit din neant, dintr-o Românie la început de secol al -  XX –lea, instabilă, care generează instabilitate, bună pentru specia nouă a avocaţilor care seamănă tot mai mult cu un becali de ev mediu decât cu intectualul european. Micile afaceri par mai mult orgolii, chiar şi arta populară, cândva cunoscută în occident în perioadele de modă pozitivă, un fel de modă fără de modă, a căzut, căci, iată, simbolurile se ofilesc la sfârşit de anotimp. Micile afaceri nu par a rezista concurenţei, se clatină la concurenţa reală, la drepturile de autor şi la purtarea numelui adevărat de fabrică.

Fondurile guvernamentale sau europene vin acolo doar dacă primarul trădeză politic, dacă aceşti fericiţi consilierii locali trec la partidul de guvernământ,  şi asta într-un mod insuficient, prost direcţionat, fără respectarea direcţiei de civilizaţie.

Totul pare o întâmplare, se mai trăieşte din demolări, recuperare deşeuri, mica afacere de familie, de gospodărie, meseriaşii au dispărut pentru că se cumpără mai ieftin la " second hand ".

Peste toate acestea vin legile europene, dintr-o lume civilizată, birocraţie, din cultură, foame de fonduri, avize şi autorizaţii necesare, aspecte tehnice tainice pe care mulţi nu le înţeleg şi nici nu le pot aplica din lipsă de capital. Valul cel mare se apropie, valul cel vechi e refuzat, valul cel necesar s-a uitat.

Câţiva, plini de evlavie şi bazaţi pe vagi valori creştine, au închis pe Bunul Dumnezeu în Biserică şi biciuesc mulţimile cu smerenie, bunătate, blândeţe, în timp ce se plimbă în maşini de ultima generaţie, comunică prin internet, fac misiune în străinătate şi aiurea, trăiesc în stil occidental şi cred că Dumnezeu i-a binecuvântat cum altădată comunismul pe aleşii săi. Au pierdut energia de a învăţa pe alţii, cum altă dată Isus in Tempul sau în Cetate. Se vine la biserică în cârje alături de cei cu " Mercedes ", Dumnezeu îi cheamă pe toţi, dar nu se văd unii cu alţii, nu comunică, coliva nu e ceva divin, e un fel de pitzza mai originală, pentru cartea recordurilor .

Dacă apar fonduri la Primărie, imediat partidul trimite de la centru societatea, agentul economic, entitatea potrivită pentru achiziţii, şi trebuie să aibă acces. Dacă merge bine ceva în provincie se trimit împuterniciţii statului de la centru pentru a lua decizii în problemele importante şi le iau, contracte pe preţuri bune se încheie numai cu firmele din Bucureşti, fără garanţii, fără speranţa că se va plăti ceva, cândva. Valorile pleacă, alunecă peste lumea de acolo, nu mai au graniţe, curând vor fi intracomunitare...

Dar dacă ridici ochii în adevăr, vezi o un alt aer, o altă lumină şi mult verde, mai sunt izvoare, fântâni de ţară, ape neatinse, dealuri neumblate şi oameni harnici care nu ştiu şi nici nu le pasă cine este ministru. În unele după amieze se aude sunetul profund al metalului de coasă bătut de ţăranii harnici, cu braţe puternice, încă, sau cântatul cocoşului pe gardul dinspre Europa. Cosaşii sunt urmăriţi din cer de aparate secrete, după o tehnologie şi mai secretă, de ultimă clipă, ca să spunem de ultimă oră, cum bat ei coasa şi metalul acela luceşte în lumina zilei ca o armă ...

O lume aprope de natură, agrară, asunsă într-o lume a internetului care nu mai poate face deosebirea între Bucureştii Vechi şi Bucureşti Noi, între capitală şi megapolis, între parc şi terasă, între banii de argint şi banii virtuali.

Cântă greierul nebun într-o iarbă intracomunitară ....

Constantin Stancu

Vara, 2006.

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)