În consecinţă, amintim, mai întâi,  considerarea noastră susţinută în multe aricole anterioare, considerare conform căreia, dintr-o anume perspectivă, formulată lapidar, comunicarea este transmitere de informaţie printr-o combinaţie de semne şi simboluri, ştiut fiind faptul că, pentru a împărtăşi ceva semenilor, oamenii au libertatea de a recurge la coduri. Alegerea acestora este condiţionată de limbajul în care se produce comunicarea. Se ştie însă că în lumea actuală, ,,întâlnim pretutindeni eşecul încercărilor de comunicare între zone, naţiuni, blocuri, generaţii, datorat faptului că, la prima vedere, lipseşte un limbaj comun” (H. G. Gadamer, Adevăr şi metodă, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p. 495). Nu este cazul, sperăm noi, să repunem în discuţie perechile conceptuale extensiune-intensiune sau denotaţie-conotaţie, cu trimitere, în special, spre cuvântl care generează neînţelegerile. Amintim însă faptul că a conveni asupra semnificaţiilor este regula numărul unu la masa negocierilor sau în relaţia eu (individ, partid, structură politică, guvern, instituţii ale statului) şi lume. În aceste condiţii, trebuie spus că a cădea de comun acord asupra semnificaţiei depinde, pe de o parte, de relaţiile  cuvântului utilizat cu ,,purtătorul’’ acestora, cum s-ar zice, cu ,,rădăcina’’ lui, şi, în al doilea rând, cu tradiţia, locul de germinare şi apariţie a termenului. Aceste relaţii pot fi, fie libere, fie condiţionate. În lumea ştiinţifică, (filosofia limbajului, analitică,  a ştiinţei, în general), referitor la aceste aspecte, se opun două viziuni: realismul, numit uneori şi esenţialism (termenul aparţine lui Popper), şi nominalismul. Şi pentru că puţină istorie nu strică, amintim faptul că începuturile realismului sunt, în  antichitate, la Platon. Pentru gânditorul grec şi urmaşii săi, până în Evul mediu, ideile generale preced lucrurile. Aceasta  ar înseamna că semnificaţia cuvintelor există dincolo de om, care poate însă să o contemple. Realismul din zilele noastre are ca teză faptul că semnificaţia cuvintelor se bazează pe convenţie socială. Nominalismul, cea de-a doua mare orientare, este opusă realismului. De această dată, ideile generale urmează lucrurile.  Altfel spus, adevărata realitate constă din obiecte concrete care formează o specie, cuvântul este un nume care nu desemnează nici o realitate a acelei specii.

În zilele noastre, afirmaţiile despre o funcţie cognitivă a limbajului, de constituire a cunoaşterii sau de descifrare a lumii, sunt bine conturate. Practic, nu se poate vorbi despre eficacitatea unei strategii semantice, fără a se lua în calcul raportul dintre limbaj şi gândire, deoarece atât experienţa cât şi procesul de cunoaştere sunt dependente de limbaj. Prin urmare, valoarea cognitivă a informaţiei este dată de valoarea cognitivă a limbajului. În plan teoretic al cercetării acestor aspecte, se disting, în principal, două tendinţe: relativismul şi universalismul.

Conform teoriei relativiste, limba delimitează gândirea, cu alte cuvinte limba ne dirijează interpretarea deci, în consecinţă şi înţelegerea, iar de aici, şi acţiunea. În termenii lui Bolton, ,,obişnuinţele verbale ne predispun  la anumite opţiuni de interpretare” (B. Bolton, The Psychology of Thinking, Methuen, London, 1976, p. 214.)

Anumite interpretări pot lipsi dintr-o comunitate lingvistică din cauza limbii sau mai bine spus: limbaje particulare promovează diferite moduri de a vedea lumea, de a o interpreta şi înţelege. ,,Lumea reală se bazează în mare parte pe inconştient, pe habitudinile lingvistice ale grupului. Diverse comunităţi trăiesc în lumi diferite, nu în aceeaşi lume în care doar denumirile diferă. Noi, ca indivizi, vedem, auzim sau ne trăim experienţele în felul nostru, din cauza obiceiurilor lingvistice ale comunităţii căreia îi aparţinem şi care ne conduc la anumite opţiuni interpretative” (K.-O. Apel, Understanding and Explanation. A Transcendental Pragmatic Perspective, The MIT Press, Cambridge Massachusetts and London England, 1984, p. 61.).

Diametral opus relativismului este concepţia universalistă, ce are ca reprezentant de primă mână pe Naom Chomsky. Potrivit acestei concepţii, limba nu limitează capacitatea de a gândi. Oamenii, în concepţia lui Chomsky, apar pe lume cu ,,idei înnăscute”. Copiii se nasc cu capacitatea de a recunoaşte limba pe care o folosesc.  Punctul de vedere al lui Naom Chomsky este oarecum asemănător cu teoria cunoaşterii la Platon, unde omul venit în lume este vector purtător de idei pe care, adată cu întruparea, ,,le reactivează’’ adică, le face ,,funcţionale’’ prin reamintire. Omul recunoaşte albina pentru că îşi reaminteşte  ideea de albină existentă în lumea ideilor şi formelor pure.

Principiile universale fac parte din ,,structurile de adâncime”,  din acele structuri care reglează exprimarea, considerată ca ,,structură de suprafaţă”. Din această perspectivă, fiecare colectivitate îşi formează limba pe baza acestor principii universal valabile. Dacă necesităţile de exprimare se schimbă, atunci şi limba se schimbă. Pe scurt, conform universalismului, limba stă la dispoziţia gândirii.

Cele două concepţii conform cărora ,,caracteristica cunoaşterii noastre de a fi mijlocită prin limbaj poate fi interpretată atât în sensul condiţionărilor sociale şi istorice, cât şi în sensul condiţionărilor transcendentale”, sunt două tipuri ideale de abordare şi analiză a lumii. Dacă relativismul ne oferă ideea conform căreia libertatea de a comunica este legată de limba pe care o folosim, universalismul pune în evidenţă evoluţia limbilor şi adaptarea lor la condiţiile sociale în mişcare.

În demersul nostru mai trebuie să amintim că una din dimensiunile fundamentale ale comunicării umane este cea simbolică, care constă în a transmite mesaje cu ajutorul limbajului ce se bazează pe coduri specifice. În jurul acestei idei, s-a constituit un model de comunicare, cunoscut sub denumirea de modelul lingvistic, modelul lui R. Jakobson  (Jakobson, Essais de linguistique générale, Éditions de Minuit, Paris, 1963.),  model care a ţinut cont de dubla situaţie (informaţională şi simbolică) a mesajului. Trebuie precizat însă faptul că acesta, mesajul,  se situează la intersecţia celor două procese: de comunicare şi de reprezentare. Ideea reprezentării simbolice introdusă de gândirea modernă face distincţie între conceptele fundamentale: ideile (noţiunile), cuvintele şi lucrurile, spre deosebire de prima perioadă a filosofiei (până în secolul al XVI-lea), când cuvintele se aflau în concordanţă directă cu lucrurile, asemănător adevărului-corespondenţă.

Fără a mai lungi discuţia şi fără a mai trece în revistă toate modelele de comunicare din perspectiva modernismului, sugerăm doar faptul că  în analiza comunicării, prioritate trebuie dată:

1. realităţilor, valorii lor informative;

2. psihicului, (gândirii), adică analizei mesajului în termeni de intenţie, motivaţii, pulsiuni etc.

3. limbajului, cuvintelor cu ajutorul cărora gândim, comunicăm, şi, în acelaşi timp, acţionăm.

Alături celor trei priorităţi trebuie să mai avem în vedere faptul că, pentru lingvişti ca E. Sapir sau É. Benveniste, viziunea asupra lumii şi descrierea universului de către individ sau grup este legată de utilizarea limbii. La Benveniste există o legătură indisolubilă între limbă şi societate, afirmaţie pe care o face plecând de la evidenţa faptului că nu există limbă fără societate, nici societate fără limbă. Iar de aici, comunicarea descompusă în trei relaţii binare: relaţia sintactică ( ce desemnează relaţiile existente între semne), relaţia semantică (care vizează relaţiile existente între semne şi obiectele desemnate de aceste semne) şi relaţia pragmatică (care se referă la relaţia dintre semne şi vorbitori, cei care le utilizează).

Discursul nostru, oricum limitat din cauza spaţiului, dar mai ales de dimensiunea enormă a temei, şi-ar  adăuga încă o lipsă dacă nu am face măcar câteva precizări,  cel puţin, asupra semanticii:

1. în unele situaţii, observăm cum ea, semantica, alunecă spre funcţionalismul lui A. Martinet, conform căruia ,,limba trebuie studiată pornind de la realitatea folosirii’’ (P. Blanchet, La Pragmatique d’Austin ŕ Goffman, Bertrand Lacoste, Paris, 1995, p. 22.). Un principiu asemănător a fost enunţat şi de către Wittgenstein. Dincolo de folosire, adăugăm noi, trebuie văzută înţelegerea şi, evident, la nivel social, acţiunea.

2. în alte situaţii, evoluţia semanticii ţine de influenţa pragmatico-enunţiativă care nu reduce limba la o structură abstractă, ci la concretul pus în mişcare (evident trecut mai întâi prin acelaşi proces de înţelegere, altfel, vorba românului, ,,unde nu e cap, vai de picioare!’’).

În sfârşit, mai spunem că Benveniste, în analiza comunicării, subliniază importanţa luării în considerare a situaţiei de comunicare pentru studiul funcţionării lingvistice. Depăşirea nivelului unităţii ,,cuvânt” se îndreaptă spre ,,frază” pentru a sublinia importanţa unităţii ,,discurs”(sau ,,text)”, discurs care produce (mai ales în comunicarea politică şi în comunicarea de masă),  ascultare şi speranţă.

Cam multă polologhie, o să spuneţi dumneavoastră, pentru a justifica sau a face înţeleasă o frază: ,,când nu ştii să te bucuri de un câştig, el, câştigul, este deja un ceva, demult, pierdut!’’

Dacă  însă pliem toate cele spuse anterior pe, să zicem, alegerile locale din România, din Franţa sau de oriunde din altă parte a lumii (alegerile, parte firească, dar şi joc al democraţiei), şi dacă analizăm conform principiilor enunţate, cu alte cuvinte, profesionist, discursurile politicienilor angrenaţi în campaniile electorale, precum şi rezultatele, fără să vrem, ne sar în ochi,  cel puţin,  trei chestiuni  ce clasează şi se fac demne de luat în seamă:

1.      alegerile, ascultare şi speranţă (termeni cu  încărcătura semantică de mai sus);

2.      alegerile, formă contextuală de dezamorsare a tensiunilor sociale la nivelul promisiunilor sociale;

Cu o zi înaitea alegerilor locale din România.