Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

“CÂNTAREA ROMÂNIEI” – VICTORIA FINALĂ?

ZORIN DIACONESCU

O ştim cu toţii: cultura deranjează. Deranjul provine de la exclusivitatea neconformă cu piramida puterii sau cu aritmetica pecuniară. Ea nu poate fi nici comandată, nici cumpărată, în consecinţă le scapă printre degete atât celor puternici cât şi celor bogaţi. Produsele condiţionate ideologic sau de cerinţele pieţei mimează arta, cultura în general, dar rămân nişte falsuri fără valoare.

O ştim cu toţii, dar nu întreprindem nimic. Artiştii nu fac parte din genul “oamenilor de acţiune”. Actele lor se validează subiectiv şi nu au finalitate practică. În această privinţă nu s-a schimbat mare lucru în ultimii 2000 de ani.

Ciudată rămâne lipsa de interes a societăţii pentru protejarea creatorului de valori culturale, în contextul formelor active şi eficiente de acţiune socială pentru ocrotirea pădurii, a unor specii de animale, a mediului, etc. Întrebarea cu privire la atitudinea comunităţii faţă de artist este evident retorică: e limpede că ai noştri contemporani nu consideră importantă identitatea şi continuitatea culturală, altfel s-ar găsi şi această chestiune pe agenda atâtor foruri oficiale sau reprezentând societatea civilă.

Această prezentare în alb-negru necesită unele nuanţări. Regimul anterior (anului 1989) avea o dispoziţie generică spre mecenat, alterată odată cu degenerarea socială tot mai evidentă după 1970. Paranoia controlului absolut a produs ingerinţe ridicole în actul de creaţie, de la teme interzise la cuvinte sau imagini tabu. Cu preţul unor concesii făcute secţiei de propagandă a partidului-stat, omul de cultură era relativ eliberat de presiunea economică, desigur la nivelul standardelor acelor vremuri.

Capitalismul a apărut în România ca un fenomen meteorogic, fără ca cineva să-l fi pregătit sau să fie cât de cât apt pentru formulele enunţate stereotip (democraţie, economie de piaţă). Cenzura ideologică a fost înlocuită cu presiunea economică, fără ca cineva să fi dorit acest lucru. Această evoluţie pur şi simplu nu era cum să fie evitată.

Cultura s-a privatizat cu aceleaşi neajunsuri care au impietat din start asupra renaşterii capitalismului românesc. Fundaţiile, asociaţiile şi altele au preluat transferul banilor (publici şi privaţi) în proiecte. Mecanismul funcţionează acceptabil pentru valorile validate social, adică pentru artişti sau interpreţi care devin clienţii unor manifestări subvenţionate. Publicul, atât cât este şi aşa cum este vine, atras şi de faptul că organizatorii nu-l obligă să bage mâna în buzunar. Prin prezenţă, el acordă girul moral manifestării care poate spera la sponsorizări şi pe viitor. Cultura astfel administrată de mercenari (fundaţiile şi asociaţiile nu lucrează cu voluntari şi nu au nici intenţia, nici mijloacele necesare promovării unui sistem coerent de valori) nu este cu mult superioară performanţelor “Cântării României”. Ea este în aceeaşi măsură invadată de clişee şi activism şi promovează o confuzie a valorilor care îmbinată cu enclavizarea grupărilor intelectuale şi cu inadecavarea mijloacelor de difuzare duce în multe privinţe la împrejurări care prin natura lor precară le depăşesc pe cele de pe vremea dictaturii.

A dispărut profesia de scriitor. E doar unul din exemplele care ar demonstra triumful târziu al ideologilor ceauşişti, care doreau doar ştergerea diferenţelor dintre arta profesionistă şi festivalurile de amatori pentru a compromite valorile intelectuale, de necontrolat pentru partid, chiar din interiorul fenomenului cultural. Nimeni nu se mai poate gândi în România de azi să trăiască din scris. Scriitorul care reuşeşte să publice un volum se consideră fericit şi nu îşi face nici un fel de iluzii în legătură cu o recompensă pecuniară pe care ar merita-o pentru munca sa. Din această cauză, pe rafturile librăriilor apar laolaltă autori şi impostori, scriitori şi veleitari, în timp ce se vând doar traduceri din subliteratura universală. Poate că profesia literară stă mai prost decât celălalte arte, fiind legată şi de limba română, vorbită doar de vreo 25 de milioane de oameni de pe planetă şi de o politică culturală inexistentă în privinţa promovării competente a unei campanii de traduceri în vederea recâştigării unor redute abandonate în 1990.

Istoria  literară, pentru care o jumătate de secol e o perioadă relativ scurtă,  va consemna această perioadă ca pe una sterilă literar. Pentru o generaţie sau două, sterilul va însemna însăşi definiţia contemporaneităţii.

Prof. Zorin Diaconescu

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)