I. Învierea noastră - registru argumentativ

Dacă vrem să spunem că Dumnezeu este dincolo de timp, incoruptibil, imuabil, spunem că este iubire. Viaţa eternă este viaţa pe care o exprimă Sfântul Ioan în Evanghelie. Este comuniunea în mod perfect fidelă, absolut garantată adică o adeziune liberă la Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu este veşnică pentru că este liberă adeziune. Libera adeziune include şi posibilitatea de a nu fi acceptaţi de a fi refuzaţi. Dar miracolul iubirii constă în faptul de a continua să iubeşti, pentru că în libera sa adeziune include şi posibilitatea de a fi ucis. Acest lucru este evident în Isus Cristos care a murit pentru că s-a încredinţat în mod liber pe sine umanităţii iar în iubirea Sa a inclus deja posibilitatea de a fi trădat, renegat şi ucis[11].

Memoria este înţeleasă ca şi comuniunea Persoanelor divine, adică iubirea absolută. În iubirea lui Dumnezeu, memoria este păzită de însăşi iubirea celor trei Persoane. Pentru om, memoria adevărată se obţine doar participând la iubirea li Dumnezeu care ne accesează tezaurul unde este păzit tot ce această iubire a făcut să existe, a creat şi a umplut de viaţă. Omul este ispitit să pună stăpânire pe daruri şi în ultimă instanţă pe sine însuşi, deci vrea să îşi conducă singur viaţa, să-şi administreze memoria de unul singur. Biserica, în inima căreia se situează liturghia este tocmai memoria lui Dumnezeu, comunicată oamenilor ca şi cale a mântuirii[12].

Dumnezeu, pentru că ne iubeşte mult, nu a putut să îl uite pe om, dar a putut să îl ajungă doar prin moarte. Astfel, El nu a simulat moartea şi nu a sfidat-o ci a trebuit să-şi asume întreg destinul omului şi, ca om, să trăiască tragedia morţii ca o consecinţă a păcatului. Dumnezeu s-a legat de umanitate în mod liber, prin iubire şi din iubire, de aceea Isus Cristos moare, din mâna omului, adică din păcat. Umanitatea care se dezvăluie în Cristosul înviat este una luminoasă, transparentă, deci El biruie moartea şi se întoarce cu demnitate la Tatăl[13].

II. Învierea noastră – prezentată prin imagini

 Rupnik foloseşte o metodă simplă de a explica mai în amănunţime cele prezentate până acum folosindu-se de tabloul unei capele care este compus dintr-un diptic: astfel în partea stângă, care este dominată de culoarea albastră, găsim scena unui sărac extenuat căruia o femeie, aşezată la masă, îi oferă de băut; în dreapta, care este dominată de culoarea roşie, îi vedem la aceeaşi masă pe Maica lui Dumnezeu şi pe Cristos care cu mâna stângă arată pe femeie şi îi dă de băut din acelaşi pahar cu care a potolit setea săracului. Maica lui Dumnezeu oferă pâinea, deci intuit că Isus Cristos îi oferă vinul în potir.

În primul rând, albastru şi roşu, uman şi divin sunt cele două culori cristologice ale tradiţiei. Abisul dintre albastru şi roşu, între uman şi divin a fost umplut de iubirea lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Această iubire este realizată doar prin cruce şi înviere.

În tablou, observăm gestul de caritate al femeii, un gest de iubire, pe care săracul îl primeşte. Primeşte un pahar cu apă dar contemplă chipul lui Dumnezeu care este iubire, din gestul de caritate al femeii. Puntea dintre pământ şi cer, între creat şi absolut, între fragil şi perfect este caritatea: caritatea nu va avea niciodată sfârşit: „Dragostea nici când nu încetează” (1Cor 13, 8a). Orice lucru care este pătruns de iubire este dezlegat de moarte pentru viaţă, deoarece iubirea păzeşte totul şi este în fapte, nu este abstractă. Astfel, femeia din tablou primeşte de la Cristos acelaşi gest pe care l-a făcut şi ea. În înviere vom găsi mijlocul prin care ne-a iubit. În Cristos, izvorul primar al înviaţilor, femeia retrăieşte liturgic întreaga sa viaţă în iubire[14].

În tablou, trecerea de la viaţa pământească la plinătatea vieţii în Cristos, în ceruri, este vizibil indicată de Biserică - adică Maica lui Dumnezeu. Participarea la Cristos este calea spre înviere iar această participare se poate face prin Spiritul Sfânt.

Iubirea lui Dumnezeu se exprimă în istorie într-o manieră pascală, tot aşa şi omul se mântuieşte pe sine, trăind în maniera paştelui, unde logica este cu exactitate cea a triduum-ului pascal: se câştigă pierzând, se dobândeşte dăruind, se trăieşte murind[15]. Paştele lui Cristos distruge semnificaţia morţii legată de păcat şi dezvăluie moartea în sensul ei pascal, ca liber sacrificiu. Aşa cum zice Grigore din Nissa în Marea Cateheză, Cristos intră în moarte şi ajunge cadavru pentru a atribui în felul acesta naturii noastre, prin trupul său, principiul învierii. Astfel, noi dacă murim cu El, atunci ne regăsim în cealaltă semnificaţie a morţii, cea pascală; dacă murim cu El, vom şi trăi cu El: „acest cuvânt este de crezut: dacă murim cu el, cu el vom şi trăi...” (2Tm 2, 11a).

Omul este capabil să trăiască în conformitate cu Evanghelia, să urmeze cuvântul lui Dumnezeu prin opera Sfântului Spirit. Este vorba despre un proces eclezial şi liturgic circumscris: botezul. Noi am fost botezaţi în moartea lui şi astfel, prin mijlocirea botezului am fost îngropaţi împreună cu el în moarte pentru a păşi într-o viaţă nouă. În botez, viaţa noastră este practic viaţa după înviere[16].

O altă imagine de care se foloseşte Rupnik este un alt tablou al capelei în care este reprezentată scena în care Cristos stă la masă cu păcătosul şi păcătoasa care îi şterge picioarele cu pletele ei. Orice viaţă omenească este marcată de păcat. Femeia de la picioarele lui Cristos dă mărturie prin tandreţea ei, de faptul că a acceptat propriul adevăr în faţa Domnului te face să găseşti în trupul Domnului dat nouă acea umanitate a noastră pe care o dorim atât de mult, dar pe care nu suntem capabili să o realizăm. Ea este iertată de Cristos şi este astfel moartă pentru păcat, trecutul ei a fost transfigurat şi în locul iubirii negustorite a intrat iubirea Fiului lui Dumnezeu iar în locul amanţilor greşiţi şi iluzorii a intrat Domnul. Chiar dacă, într-o viaţă trăită rău, nimic nu a fost mântuit prin iubire, datorită pocăinţei ea poate să ajungă la iertarea în Cristos şi să descopere iubirea adevărată, a lui Dumnezeu[17].

Cristos se predă printr-o liberă adeziune de iubire întregii sfâşieri a umanităţii, pentru că doar aşa poate afirma puterea principiului agapic şi a unităţii pentru a învinge separarea produsă de moarte. Astfel, el absoarbe toate morţile în moartea sa. Tatăl nu îngăduie ca oamenii să încredinţeze trupul lor mort ţărânii ca să se descompună ca şi cadavru care se întoarce la o materie inertă. Tatăl, în iubirea sa care îl generează în veci pe Fiul, îl învie din morţi. Deci, trupul din mărire a lui Cristos este primul rod al noii umanităţi. Aceasta este naşterea care a avut loc şi care deschide sensul durerii şi al morţii[18].

La Parusie, va fi o liturghie celestă în care se va revela tot ceea ce este păzit şi plin de viaţă, în memoria eternă a lui Dumnezeu; atunci va fi o înviere universală iar cei ai lui Cristos vor participa la mărirea trupului său glorios pentru că vor trăi unitatea personalizată şi incoruptibilă tipică trupului lui Cristos după înviere. Din memoria lui Cristos va apărea trupul nostru definitiv şi integral unit cu acel trup incoruptibil păzit în Domnul. Se va face deci o reunire a trupurilor noastre în trupul glorios al lui Cristos[19].

III. Povestea lui Bogoljub

Rupnik prezintă o povestioară cu un puternic substrat teologic. Mesajul final al povestirii este simplu: Chiar dacă moare, va trăi! Povestea se deschide cu prezentarea unui călugăr pe nume Bogoljub, care este marcat de moartea unei femei, pe nume Ksenja. Ksenja era însărcinată şi a murit din cauza neglijenţei sale şi a directorului ei de la servici, care nu a lăsat-o să părăsească locul de muncă, chiar dacă era pe cale să nască şi era foarte frig afară. Astfel, în urma suferinţei, a frigului şi a ploii, ea a născut, a murit. Fetiţa a trăit mai puţin de un an şi a murit şi ea.

Ca prin vis, îngerul păzitor îi apare călugărului şi îl duce într-o poiană verde cu frăguţe, deşi era iarnă, în care i-o arată pe Ksenja mai frumoasă ca niciodată şi mai fericită. Apoi pe fetiţă care patina pe gheaţă, într-un dans spectaculos.

Îngerul a vrut să îi arate lui Bogoljub că Ksenja voia să îl facă să vadă că acel frig, acel ger, boala, totul, în iubire a fost transfigurat în sărbătoare, într-un dans. El simţea gerul ca un atac crud al bolii, al primejdiei, dar iubirea lui Dumnezeu l-a transformat într-un dans de patinaj, o fată care dansează în El, smulsă stricăciunii şi păcatului, o tânără femeie matură pentru iubirea Lui. Astfel, prin moarte, ea trăieşte cu adevărat prin şi cu Isus Cristos![20].

Am prezentat în linii mari teologia celor doi autori cu privire la învierea lui Isus Cristos, cât şi a omenirii întregi. Dumnezeu, pentru că ne iubeşte mult, nu a putut să îl uite pe om, dar a putut să îl ajungă doar prin moarte. Astfel, El nu a simulat moartea şi nu a sfidat-o ci a trebuit să-şi asume întreg destinul omului şi, ca om, să trăiască tragedia morţii ca o consecinţă a păcatului. Deci prin moarte, El ne-a adus la viaţă, la viaţa harului. Chiar dacă moare, va trăi! Noi, chiar dacă vom muri, vom trăi, însă condiţia necesară şi fundamentală este să murim în graţia harului sfinţitor.

Alexandru Paul Gherman

Bibliografie

**** Biblia sau Sfânta Scriptură, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.

RUPNIK, Marko Ivan, CLEMENT, Olivier, Chiar dacă moare va tră - Eseu despre învierea trupurilor, Ed. Galaxia Gutenberg, 2005.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL