|
CITITUL INVOLUNTAR
Victor MARTIN
 Expresia
„numai să vreţi să citiţi” a unui prezentator de televiziune, repetată
obsesiv la sfârşitul oricărei „reviste a presei” e un mesaj subliminal
care cenzurează orice poftă de lectură. Ce-şi spune telespectatorul?
„Dacă ăsta îmi citeşte mie presa la televizor, ce rost are s-o
aprofundez, ca să-mi scot singur ideile principale: ştirile fierbinţi,
can-can-urile, schimbările politice esenţiale, pericolele care mă pasc,
micile schimbări legislative, micile sau marile mârlănii, crimele,
micile furturi sau marile fraude financiare, dobânzile la bănci şi toate
celelalte? Mi le scoate omul, că de-aia e plătit. De ce să muncesc eu de
două ori? Mai dau banii şi pe ziare. Nu ajunge că plătesc TVR-ul de două
ori, o dată cu factura la electricitate şi o dată la cablu?”.
Raţionamentul banal e apanajul omului simplu, nu aşa cum se sugerează
ideea că lucrurile simple, banale, sunt gândite de oamenii inteligenţi.
Se face o confuzie între lucrul simplu de geniu şi banalitate. Lucrul
simplu de geniu e rezultatul unei acumulări masive de cunoştinţe,
combinată cu o putere foarte mare de a le combina; dacă nu cu geniu,
măcar cu inteligenţă. Asemănător, expresia „Trăim în România şi asta ne
ocupă tot timpul” se adresează, tot subliminal, celor care vor să
părăsească ţara, nu celor care pleacă în străinătate. Diferenţa constă
în faptul că unii vor să părăsească neapărat ţara, fără nici un plan
coerent, fără mijloace, fără să se gândească la consecinţe, tocmai din
cauza unor astfel de mesaje, iar alţii pleacă, dar nu oricum, ci după ce
au absolvit o facultate, au strâns nişte bani şi şi-au aranjat vreun job
prin străinătate. Când afirmă că nu primesc români, englezii se referă
la cei ce nu aduc nici un aport la dezvoltarea societăţii, iar
televiziunile româneşti transmit, din sete de rating, doar jumătate de
adevăr: jumătatea tulbure.
Cam astea sunt preocupările „formatorilor de opinie” de la televiziuni,
deocamdată, cel mai coerent mijloc de educare a maselor. Internetul e
vast, dar haotic. Mult prea vast şi mult prea haotic. Prin weblog-uri,
forum-uri şi link-uri de tot felul, internauţii plutesc pe marea cea
mare a unor cunoştinţe disparate, adesea incomplete, dându-şi iluzia că
citesc. Blog-ul, în formă scrisă, e de când lumea, de la desenele cu
animale de pe pereţii peşterilor, un fel de strip-uri empirice, până la
„jurnalele” mironosiţelor secolului XIX. Nu e nimeni obligat să fie
pedepsit de orgoliul sau plictiseala altuia.
Nici toţi oamenii talentaţi, inteligenţi şi consacraţi, care au ţinut un
jurnal, n-au rămas în conştiinţa publică. Şi la ei, şi la blog-iştii cât
de cât celebri, afirmarea întru eternitate e mişcare browniană curată. E
o întâmplare să te citească vreunul. Câteodată, jurnalele sunt la modă,
până la exacerbarea conducerii unei ţări pe model „jurnal de bord”,
câteodată, nu.
O scriere literară, e o scriere literară, dar jurnalul nu e decât o
subiectivizare relativă a realităţii personale. Pe cine mai interesează
azi persoana altuia, reală sau subiectivizată? Poate pe criticii care
n-au ce scrie.
Unii se simt fericiţi în jungla informatică vastă a unei insule pustii,
alţii se simt singuri în înghesuială. Blog-ul anulează personalităţi,
dacă acestea există; fiecare se confundă cu oricine. În boom-ul
informaţional, jurnalul unui necunoscut, chiar şi de geniu, e mai puţin
decât o picătură într-un ocean. Blog-iştii nu se expun publicului ca să
se descopere sau să se redescopere, nefiind conştienţi că au sau nu un
viitor. Ei nici nu-şi pun problema viitorului, trăind într-un prezent pe
care îl cred infinit. Nici măcar nu vor să fie descoperiţi, cei mai
mulţi evoluând sub pseudonim. Se bagă în vorbă şi sunt siguri că au
numai ei dreptate. De la instinct la raţiune, Internetul mai are de
lucrat.
Termenul de „a naviga”, pe Internet, e foarte inspirat. Era posibil ca
nici Cristofor Columb să nu ajungă în America, ci să se înfunde în
Groelanda sau Antarctica. În acel moment, exploratorul nu mai ajungea
unde îl mâna destinul, nu se mai crea civilizaţia de tip american şi nu
mai apărea nici science-fiction-ul. Una e ce se întâmplă acum şi alta ce
s-ar fi putut întâmpla; e mai grav „a nu fi” decât „a nu mai fi”.
Când apare ceva mai interesant, ca o insulă a fericirii într-un ocean
cald, te trezeşti cu tăbliţa „oprit!”; până la plata unei sume de bani.
Sumele mici, plătite pentru a accesa vreun rezumat a ceea ce ai vrea să
citeşti, par uşor de suportat, dar, în realitate, plăteşti mai mult.
Cumpărarea unei cărţi pare o investiţie mare, dar, protejată de carii,
nu este atacată de „viruşi” sau de suprasarcina electrică a fabricii de
peste drum.
Navigând pe Internet, omul e neplăcut surprins la furat; nu prea are ce
alege. De frica plagierilor, site-urile conţin texte submediocre.
Textele considerate de autori ca geniale sunt ale unor submediocri.
Dacă nu poţi fi tu însuţi, nu poţi imita pe nimeni. O carte e un drum
asfaltat de alţii. Dacă acest drum nu ar fi circulat, drumarii
editurilor s-ar reorienta. Faptul că ei nu se îndreaptă spre meserii
mult mai bănoase, te face să crezi, pe bună dreptate, că le merge.
Faptul că se lamentează ei cum că nu le-ar merge afacerea a devenit
banal. Totul aminteşte de bancul cu indienii care aduc lemne, unde
centrul meteo anunţă venirea frigului pentru că indienii adună lemne,
iar indienii adună lemne pentru că aşa văd la buletinul meteo.
Văitatul la editori a întrecut totuşi orice limită a bunului simţ, în
condiţiile apariţiei de tot mai multe şi variate colecţii. Ei au ajuns
să spună că muncesc degeaba, că nu mai au cititori, că nu se vinde
cartea. Ca o consecinţă a acestui mesaj, oricât ar părea de paradoxal,
nu se întâmplă nimic. Nu se măreşte numărul de cititori nici măcar
calitativ; cei care citesc, oamenii culţi şi inteligenţi, nu se
înmulţesc decât în cazul în care devin culţi şi mai inteligenţi venind
din rândul troglodiţilor, lucru imposibil.
Avem totuşi avantajul care alte ţări nu-l au: dacă nu suntem în stare să
facem lucruri posibile, forţăm imposibilul. Promovăm tineretul cu orice
preţ, femeile, minorităţile, fără să fim atenţi la costurile ulterioare.
Tinereţea sau experienţa de viaţă nu sunt nici ele criterii de luat în
seamă, aşa, pe nemestecate. Te poţi plafona la maturitate sau te poţi
deştepta la bătrâneţe, la fel de bine. Sau, nici una, nici alta.
De frică să nu comitem vreo discriminare, protejăm şi prostia, şi
posesorii acesteia.
Omul simplu nu citeşte. În cazul în care ajunge, în naivitatea lui, la
concluzia că trebuie să intre într-o librărie, să cumpere cartea la care
i-ai făcut reclamă, la stand, când vede preţul, renunţă. Preţul,
asemănător unei sute de mililitri de coniac, e becul pavlovian care îl
face pe cetăţean să fugă îngrozit. „Un miliţian a intrat într-o
bibliotecă”, nu e un simplu banc; e cruda realitate. Nu-l poţi face pe
omul simplu să se aboneze la un ziar, pentru a câştiga un metru de
cotoare de cărţi, chiar dacă acestea sunt cărţi de 3 lei, pe înţelesul
lui, de autori străini de mâna a doua, fără copyright. S-ar simţi trădat
de două ori. Mai bine face abonament acolo unde se câştigă un „coş cu
bunătăţi”, adică ceea ce nu se prea vinde în supermarket.
Dacă, prin absurd, cel ce fuge din calea cărţii, într-o zi când nu e
meci, nimereşte în faţa unui computer, îi mai rămâne varianta jocurilor
de tot felul. Nu degeaba înfloreşte industria jocurilor pe calculator.
Când acestea reprezintă gadget-uri din cărţi, imagini colorate, acţiuni
simple, mimetice, de lupte sau înfruntări de idei, freudian, jocurile
dau iluzia lecturii. La câţi bani costă un computer la noi în ţară,
jocurile nu par deloc un lucru ieftin, preţul mijlocului de producţie
umbrind, de prea multe ori, producţia însăşi. Cititorul nu are de unde
să ştie şi nici nu-l prea interesează ce editură e pe val, cu mii de
titluri, bună distribuţie, încasări pe măsură şi copyright-uri
valoroase. Nu ştie nici editura care publică titluri ieftine sau în
regie proprie, cu vânzare locală, condamnată să se chinuie sau să se
ducă la fund, conform principiilor concurenţei. Dacă se hotărăşte să
citească, el vrea să citească; culisele editoriale reprezintă alt
subiect pentru el.
Dacă a început să se lamenteze, cum se întâmplă tot mai des la noi,
editorul bagă cititorul în ceaţă, acesta gândindu-se că editura e în
suferinţă şi, astfel, e nevoită să publice cărţi de doi lei. În
consecinţă, nu cumpără. La extrema cealaltă, editurile cu un dever mare
fac o reclamă atât de deşănţată, încât te duc la aceeaşi idee, că, având
multe titluri, nu mai au ce publica şi scot ştifturi, nu cărţi.
Editurile scot, într-adevăr, foarte multă maculatura, atât de multă
încât ceea ce e valoros, nici nu se mai vede. Fiecare are impresia că el
e viitorul; viitorul altuia. Nimeni nu se mai preocupă de viitorul lui
personal. Exocentrismul se întâlneşte cu egocentrismul, undeva, la
infinit.
Cei care caută valoarea în ape tulburi, aşa numiţii fan-i, sunt prea
puţini, deşi fac o gălăgie infernală. Colecţionarea a tot ce apare
într-un anumit gen al literaturii e tot o forma de autoorbire. Fan-ul
colecţionează; nu citeşte prea mult, ci doar, aşa, orientativ, prefeţe,
postfeţe, scurte recenzii, să poată şti ce să mai cumpere. O viaţă de om
e prea puţin pentru a putea colecţiona ceea ce mai mult simţi că e de
calitate. Criticii sunt mult prea ocupaţi cu sponsorizarea propriilor
rubrici din vreo revistă sau cu diferite conferinţe prin ţară, unde se
lasă cu vreun computer cadou, ca să scoată fan-ul din întuneric. Cititul
despre cărţi, spun unii, nu are cum să fie daunător. Nu dă omul nimănui
în cap, nu aruncă petarde, nu scuipă pe jos, nu bea, nu se droghează.
Şi totuşi, s-a trecut prea repede de la „literatura de atmosferă” la
„literatura ca atmosferă”. Se lasă prea uşor cartea jos pentru a o
substitui cu filmul făcut după ea. Asta denotă lipsă de imaginaţie, iar
lipsa de imaginaţie e dată de lipsa de cultură, rezultat tocmai din
precaritatea exerciţiului de a citi. Cercul ăsta vicios e valabil doar
dacă plecăm de la premiza că vorbim doar de oameni inteligenţi. Numai
omul inteligent are neşansa de a se prosti.
Fan-ii citesc mai mult despre cărţi. Ştiu că o carte este bună sau rea,
dar cine sunt cei îndrituiţi să hotărască ce e bine şi ce e rău, în
lipsa debusolatei critici literare? În spiritul tradiţional românesc al
datului cu părerea, îşi dă cu părerea cel care are o părere. Toată lumea
vorbeşte şi nu mai ascultă nimeni. Se formează o critică amatoristică de
forum sau weblog, ca substitut al unei critici de valoare, iar aceasta
generează, în timp, o literatură de blog, agramată şi chinuită. Aceasta
acaparează realitatea, prin intermediul forum-iştilor, cu părinţii lor
cu tot, editorii, care se miră ca proştii că nu li se vând cărţile, iar
dacă se vând, nu se citesc. Nici scriitorii de talent reconvertiţi la
critica literară nu sunt o soluţie. Avem nevoie de critici de talent, nu
de scriitori de critică literară. Aşa cum prezintă câte un ziarist presa
la televizor, după interesele imediate ale patronului, după suma de bani
obţinută sau chiar după propriile-i convingeri, nici criticii care
citesc pentru noi nu pot fi obiectivi. Paradoxal, aici nici nu e vorba
de obiectivitate, ci de subiectivitate. Aşa cum ziarul „on line” nu-ţi
stârneşte aceeaşi formă de înţelegere, nici cartea citită de altul nu-ţi
dă acelaşi complex de emoţii. Chiar şi citirea unei cărţi în perioade
diferite ale vieţii, când nivelul de cultură şi chiar cel emoţional s-au
mai schimbat, nu-ţi lasă aceeaşi impresie.
La relecturare, e bine să te bazezi pe criteriile proprii. Când nu ai
criterii proprii, eşti influenţat de criteriile altuia. În ambele
cazuri, dacă o carte îţi place din ce în ce mai mult, nu înseamnă
neapărat că a rezistat trecerii timpului şi e neapărat bună. O carte e
bună dacă cititorul are criterii de apreciere valabile sau criteriile
luate de la altul sunt general valabile. În funcţie de balansul
valabilităţii-nevalabilităţii criteriilor de apreciere, cărţile pot fi
confirmate sau infirmate de trecerea timpului. Cum nimeni nu cunoaşte
valoarea celor care dau verdicte, în ultimul timp, nu se ştie care operă
literară va rezista. E ceva asemănător cu cearta privind subiectul
crucii, dacă aceasta e sau nu un obiect religios, când toată lumea are
dreptate. E ca în povestea rabinului care dă dreptate la toată lumea.
Când cineva îi spune că nu poate avea toată lumea dreptate, îi spune
acestuia că şi el are dreptate.
Împăciuitorismul generalizat micşorează entropia şi nu aduce nici un
progres, nici măcar în literatură. De frică să nu deranjeze, fiecare
minte, ajungându-se la o ipocrizie generalizată. Pentru a avea toată
lumea dreptate, spun că se poate ajunge şi prin exagerarea adevărului la
ipocrizie, dar ăsta e alt subiect. Aici, în zilele noastre, intervine
declicul. Cine sunt cei care stabilesc criteriile de apreciere. Într-un
concurs literar, membrii unui juriu. Da, dar premiile se dau, cum vedem,
pe alte criterii decât cele ale valorii. Atunci, mai are cititorul,
fan-ul înrăit, încredere în părerea stabilizatoriilor de criterii? Cum
nimeni nu s-a născut învăţat, şi criticii învaţă critica de la alţi
critici. Cum dau măsura lipsei de pricepere, înseamnă că s-au prostit pe
parcurs sau au învăţat lucruri se slabă factură de la înaintaşi. Oricine
îşi poate imagina că avem o critică de întâmpinare transformată în
critică de prevenire. Când criticul previne penetrarea valorii şi
promovează, pe interes şi nepotism, nonvaloarea, se discreditează. Nu
are nici un rost să vorbim de criticii de-a dreptul imbecili, care
confundă nonvaloarea cu valoarea. Numai nonvaloarea se înconjoară de
nonvaloare; pentru a părea ea mai strălucitoare.
Că înlocuieşte voit valoarea cu nonvaloare sau că nu e în stare să
distingă nonvaloarea de valoare, efectul e acelaşi: cititorul
inconştient rămâne singur. Editurile au fost învăţate să nu vândă cărţi,
ci autori. Atunci când dai 1 miliard de lei pentru 5 cărţi nescise încă,
aşa cum se întâmplă la noi, ori ai de-a face cu geniul Carpaţilor, ori
eşti tâmpit, ori interesat. Cum geniul Carpaţilor nu se întrevede încă
şi se încearcă în disperare să se fabrice...Pot nominaliza o editură
profilată pe science-fiction care a organizat un concurs de debut, a
anunţat că acesta s-a suspendat până la o ediţie viitoare şi totuşi, în
acel an, a câştigat un pilos, care nici măcar nu era debutant. Şi,
pentru ca lucrurile să fie conforme cu propria lor realitate, o carte
slabă trebuie neapărat reeditată. Odată cu înmulţirea scriitorilor,
aceştia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecţie a tagmei.
Cum banii vin de la cititori, orice taxă e bazată pe venituri
suplimentare. Dacă se vor înmulţi cititorii, aceştia vor lupta pentru
legiferarea unei taxe de protecţie specifică, o taxă de protecţie de
tagma scriitorilor.
Cum, citind o carte, cititorul se crede un pic din cel ce a scris-o, ne
trezim cu tot mai mulţi cititori care vor să intre în breasla
creatorilor. Nu se va întâmpla asta, pentru simplul fapt că s-a
întâmplat deja.
Mulţi au crezut că Revoluţia îi va face ziarişti. Doi oportunişti din SF
au fugit imediat spre principalele două cotidiane centrale de la
începutul anilor ’90. Doar în ultimul timp, s-a dovedit că vor face,
unul explozie, altul implozie, de atâta jurnalism. Acum, când
jurnalismul a fost discreditat chiar de jurnalişti, aceştia caută o
ieşire. Cum mainstream-ul s-a umplut de autobiografismul banalităţii
autorilor, o s-o ia toată lumea spre science-fiction, ca o consecinţă
firească a dezvoltării tehnicii şi tehnologiei avansate. Norocul poate
fi faptul că nu oricine poate avea inteligenţă tehnologică. Nenorocul e
că iarăşi va fi inflaţie de ingineri fără talent literar.
Un scriitor cu un talent recunoscut de toată lumea a afirmat că avem
opere, dar n-avem scriitori, plasându-se, fără să vrea, în propriul său
paradox. El era cunoscut ca un mare scriitor, dar opera nu i-o ştia
nimeni, adică exact pe dos de cum a afirmat. Vrând să împingă cititorul
spre ceea ce a scris, s-a apucat să producă editoriale şi să apară la
televiziuni; lucru acesta a făcut ca el să fie şi mai cunoscut, iar
scrierile şi mai necunoscute. Cititorul, de lene, îl citeşte pe el şi
reţine câteva fraze mai inspirate, reiterând dictonul potrivit căruia
„cultura e ceea ce rămâne după ce ai uitat tot”. Zadarnic se scrie mult,
în loc să se scrie despre multe; se pierde timp preţios şi rămâne
pământul nemuncit. Aici, mai aveau şi comuniştii, şi colonialiştii,
dreptate: cultura este sfârşitul oricărei zile de muncă.
Scriitori nu sunt neapărat cei care scriu. Nici cititorii nu sunt
neapărat cei care citesc.Aşa cum se gândeşte azi, cititul biletului de
autobuz a devenit un act de cultură, iar „scriitorii de reţete medicale”
sunt şi ei scriitori, cum scriitori se considerau şi conţopiştii lui
Caragiale.
Sciitori nu sunt nici măcar cei care publică. Cum sunt fabricaţi
miliardarii şi politicienii de carton, sunt fabricaţi şi scriitorii de
carton, apoi sunt promovaţi, reeditaţi, premiaţi şi supuşi atenţiei unor
critici dintr-un mediu strâmt. Fenomenul e uşor de observat deoarece
promoţia bună şi tirajele mari, ale cărţilor proaste, au aceeaşi soartă
ca tirajele mici şi proasta răspândire a cărţilor bune. Prin asta,
cititorul amendează mediocritatea şi se mulţumeşte să citească despre
cărţi, în măsura în care există critici specializaţi care să le
povestească despre ele. Unii povestesc, dar nu se fac înţeleşi, alţii se
fac înţeleşi, dar adorm cititorul.
Pe partea cealaltă, există ideea preconcepută că editurile serioase se
ocupă de lucruri serioase, iar acestea, din cauza exerciţiului
democratic mai avansat, sunt cele străine. S-a spulberat şi acest mit.
S-a spulberat în străinătate, nu în România, unde se publică tot felul
de cărţi ale unor autori străini de mâna a treia ca fiind mari valori.
Autorii străini mai slăbuţi găsesc teren propice de promovare la noi,
cei care suntem, genetic, obedienţi faţă de tot ce e străin. Nu e
adevărat că, după intrarea în UE, datorită unui control mai strict al
copyright-ului, va exploda valoarea şi vor fi publicaţi şi autori
români. Nu e adevărat; într-o ţară de turtă dulce, ninge cu făină şi
curge lapte şi miere; vor veni autorii de mâna a doua, nebăgaţi în seamă
în ţara lor, şi vor vinde mai ieftin marfa. Vor fi luaţi în braţe, îşi
vor face case de vacanţă pe aici şi vor transforma laptele şi mierea în
whisky-uri. Avem exemple concludente.
Occidentalii se tem că, după o nouă aderare la Uniunea Europeană, se vor
trezi invadaţi de muncitori străini; străini de muncă. Tot aşa, România
ar trebui să se teamă şi ea de o invazie de scriitori străini, străini
de talent.
Editatul cărţilor pe criterii foarte subiective distruge cultura română,
aşa cum angajatul rudelor distruge economia. Unii cred că intrarea în UE
va însemna victoria calităţii asupra prostiei şi arbitrariului, aşa, ca
o speranţă, dar speră degeaba. Până să ne civilizeze pe noi Occidentul,
ne sălbăticim noi.
Cititul, ca act în sine, subliminal, doar aşa, să nu uiţi să citeşti, nu
te formează ca intelectual, cum nici dusul la biserică nu te
creştinează. Cum purtatul crucii nu te face mai credincios, nici
purtatul unui premiu literar nu te face un scriitor mai bun. Unii simt o
plăcere aproape sadică să-i laude pe alţii, să-i sufoce cu laudele lor,
precum Stalin, care, înainte de a-i executa, îi copleşea pe generali cu
onoruri şi medalii. Metoda de a desfiinţa prin supraînfiinţare provine
de la turci, prin via domnitorilor fanarioţi, care te băgau în budă
încărcat cu propriile tale bijuterii. Acum, depinde de inteligenţa
fiecăruia în a aprecia veridicitatea şi greutatea unui premiu literar,
plecând de la conştientizarea echilibrului între propriile posibilităţi
şi posibilităţile afirmate de protectori.
Cititul şi scrisul n-au devenit nişte procese involuntare sau
voluntar-patriotice. Au devenit acte involuntare, pur şi simplu. Nici în
Biblie n-am găsit toată credinţa, nici în cartea de bucate toate
felurile de mâncare. Timpul le va rezolva pe toate, iar norocul nostru
este că nu vom ajunge să ştim cum le-a rezolvat, să ne enervăm. Lumea nu
e niciodată aşa cum ai lăsat-o. Dacă o laşi, nu mai e deloc. Mai ales
lumea literară, care e mai mult sau mai puţin virtuală şi în realitate.
Orice sfârşit e un început prost.
Victor MARTIN
|
Comentarii de la
cititori |
|
