Acad. Gheorghe Păun - Codul lui Ge Baciu?

 Am scris „Ge” ca să „rimeze” cu „Da”, din faţa lui „Vinci”, am pus un semn de întrebare la sfârşit pentru că nu ştiu dacă chiar există un “cod” în romanul „Tristeţea unei iubiri” (Editura Rottarymond, Rm. Vâlcea, 2009), sau e doar lectura subsemnatului cea care bănuieşte o asemenea intenţie. Iar lectura a „clopoţit” un avertisment în acest sens chiar din finalul primului paragraf al cărţii. Lung şi consistent paragraf, introducând dintr-o suflare trei personaje, tuşe ale descrierii lor exterioare, ba chiar ceva despre personalitatea lor, apoi locul acţiunii, totul în unsprezece rânduri, încheiate cu o sintagmă marcată cu creionul fosforescent: „exactitate browniană”. Nicio exactitate nu poate fi altfel, brownian (mai ales în „mişcare browniană”) înseamnă dezordonat, la întâmplare, nu merge nici ca oximoron; autorul e profesionist, corectorul (prof. I.C. Hiru) e profesionist, nu poate fi o întâmplare.

Deduc atunci că e un anunţ în genul întrebărilor lui Esop, spre separarea apelor-cititorilor: „Mărite Cititor, ştii ce înseamnă brownian? Dacă nu, citeşte ca şi când ai citi Sandra Brown şi te vei delecta. Dacă da, hai să ne jucăm de-a parodia romanului sentimental şi delectează-te; vei mai găsi semne pe care ţi le fac printre cuvinte şi rânduri”. Iar cele două categorii de cititori sunt deopotrivă satisfăcuţi. Personaje ca-n filme (reluaţi descrierea Juliettei, din al treilea paragraf al cărţii, adăugaţi tatăl dispărut „într-o expediţie în Orientul Îndepărtat” - chiar dispar europeni pe acolo?!, unchiul bogat, soţia suspicioasă a acestuia, mătuşa „mondenă”, şi tot ce mai apare mai încolo), întâmplări ca-n filme (dragoste şi abjecţie, vorba lui Salinger, crimă şi eroare judiciară, reabilitarea nevinovatului - după ispăşirea unei pedepse nemeritate, triunghiuri amoroase, mai degrabă virtuale unele, dialoguri elaborate), exotism bine dozat, oameni buni şi mai puţin buni, totul într-o scriitură baroc-elegantă, cu ample dantelării lingvistice.

Dar: cele două personaje principale, protagoniştii „romanului de dragoste”, se numesc Juliette (precum celebra din Verona) şi Georges (precum autorul). Acţiunea se petrece în Franţa (cu plecare dintr-un magazin de bijuterii cu nume englezesc), dar personajele inserează în vorbire citate în limba franceză. Cei doi avocaţi ai apărării se numesc Charron (avea o luntre pe vremuri, nu foarte atrăgătoare - e adevărat, se scria pe atunci cu un singur r) şi Maçon... Directorul închisorii (numită “colonie penitenciară” - aluzie la Kafka?) manifestă o solidă prietenie pentru deţinutul său, iar un dialog între cei doi se reia după cinci ani de la întrerupere, exact de la vorbele ultimei discuţii. Georges (autorul?) remarcă: „Ce memorie!” (pag. 175). În final, Paul, vinovatul, se sinucide pe aceeaşi bancă pe care Juliette şi Georges..., Juliette şi Paul... (citiţi cartea pentru amănunte), dar nu e deloc sigur că el chiar moare, ba chiar ne vine să credem că volumul al doilea al romanului este pe aproape, cu personajele resuscitate.

Nu am căutat acrostihuri prin text (se vor fi numind „acroparagrafe” atunci când apar în proză?), dar nu m-ar mira să existe. Sau poate alte giumbuşlucuri similare, pentru că, pentru mine, cartea se plasează pe muchia foarte îngustă dintre un roman sincer-convenţional de dragoste, bine scris, şi o parodie glumeţ-inteligentă a unui asemenea roman şi, cunoscându-l pe autor, înclin spre a doua interpretare. Până şi fotografia sa, de pe coperta a patra a cărţii, încurajează în această direcţie: nu vi se pare că zâmbeşte davincian?...

Acad. Gheorghe Păun

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com