Iulian Chivu

Am citit recent în revista Destine Literare (an V,nr.26-27/ianuarie-februarie 2012) , editată de Asociația Canadiana a Scriitorilor Români, un articol semnat de  Monica-Ligia Corleanca (SUA) intitulat Cine și de ce nu-i iubește pe români. Articolul este, în fond, o reacție firească a omului care poate să se regândească pe sine și să se reconstruiască într-o altă lume spre deosebire de conaționalii săi care nu reușesc să se debaraseze de unele metehne mioritice, așa încât lasă în relațiile cu localnicii o imagine stranie, confuză, suspicioasă. Și, dincolo de Ocean, nu este vorba despre țiganul din România, ci despre intelectuali, profesioniști remarcabili care poartă cu ei unele tare comportamentale, unele frustrări și spaime care îi identifică și îi țin într-un statut de neîncredere al emigrantului nu neapărat din Est, nu neapărat din Balcani, nu victimizat de un comunism barbar, ci un statut al românului neserios și imprevizibil.

Semnatara articolului, un specialist în energia nucleară, dar și un om de cultură evidentă, simte acest gust amar când profesorul Alvarez, de la Universitatea din Yale, care altfel o aprecia în chip special, descoperă că este din România și o avertizează să nu mai spună niciodată acest lucru.

Numai că românca Monica-Ligia Corleanca, naturalizată americancă, nu ține seama de asta și cu toate că observase răceala ulterioară a lui Alvarez, i-o va recunoaște și directorului tehnic John Bradbume, de la Compania Westinghouse, unde lucra, și are aceeași surpriză.

John Bradbume a lucrat un timp la Cernavodă și îi cunoscuse pe români la ei acasa. Dacă pe profesorul Alvarez cercul de români (ingineri, avocați, doctori) pe care trebuia să-i observe, la sugestia Poliției Federale din California, îl surprinde prin complexul frustrant al delațiunii probat de aceștia, pe John Bradbume l-a încântat România, nu însă și românii. E adevărat că în anii când Alvarez confirma Poliției Federale că nu se înșală considerându-i pe români delatori (1972-1983), aceștia aveau totuși motive să se teamă; securiștii trimiși din țară aveau misiunea să destructureze asociațiile de români și semănau suspiciune între aceștia.Numai că aceeași situația am întâlnit-o și noi în Italia, în Spania, în Anglia și chiar în țările nordice.

 Complexul delatorului încă produce și astăzi frustrări care nu-i lasă să se adune nici la biserică; preotul cel mai adesea este văzut ca trimis al securității. Și cu toate că nu-i mai crede nimeni, românii din afară continuă să se suspecteze și astăzi unii pe alții și sunt gata să-și vândă aproapele fie și pentru o iluzie. „Noi ne lăudăm cu trecutul nostru și cu oamenii de valore care au dat faimă țării cândva, dar străinii nu ne cunosc istoria, nici nu-i interesează acest lucru; ei ne judecă după cum ne comportăm acum, după prezent, iar acest prezent nu ne pune deloc în cea mai favorabilă lumină” – notează Monica-Ligia Corleanca (p.42).

Polițistul federal Tony Rădulescu, erou american de origine română căzut la darotie, Iosif Petrișor, salvatorul unor bătrâni din Maccarese si poate și alții sunt doar florile cu care nu se face primavară. Prezența noastră și prezentul nostru pe aiurea nu fac o imagine optimistă, iar în afara câtorva calități (capacitatea de selecție, urmărirea cu asiduitate a unui ideal, rezistența la privațiuni, sensibilitate și alte câteva licăriri) nimic nu ne recomandă pentru că lipsa noastră de solidaritate, lipsa de demnitate națională cântăresc mai greu. De aceea mi se pare un efort zadarnic până și strădania de a-i invita pe americani, pe englezi, pe olandezi în Maramureș, în Tara Moților, în Deltă sau în Bucovina fiindcă ei tot nu vor putea să înțeleagă decât așa cum trebuie câinele slobod pe stradă și porcul legat la fereastra vecinului, lipsa de cultură ecologică, concomitența smereniei de la biserică cu bădărăniile de la cârciuma de peste drum, gardul dintre proprietăți, opulența de la stradă și toaleta din fundul grădinii, cazanul de țuică și cauzalitatea cozilor de la farmacii, asocierea spiritului de rebeliune cu incultura politică, înjurătura și iertarea, generozitatea și zgârcenia, luxul și lenea, dreapta gândire și strâmba făptuire. Ori, dacă totuși nu ducem cu noi în afară toate acestea în fapt, în spirit cu siguranță le păstrăm cu o asiduitate demnă de o cauză mai bună și de aceea românii se evită în afară, convinși că nu pot aștepta încredere cât timp suspiciunile nu pot fi depășite nici măcar atunci când nu aduc atingere intereselor personale.