Vreau să precizez de la bun început faptul că Jurnalul Fericirii nu este doar o simplă scriitură ce s-ar încadra în specia de jurnal, deși asta s-ar deduce din titlu. Nicolae Steinhardt creează un testament literar, o ars poetica și  în același timp o autentică imagine văzută din interior a lagărului sovietic din țară. În buna tradiție a unui jurnal, această lucrare nu este secționată în capitole ci în însemnări datate, faptul interesant este acela ca nu există o liniaritate cronologică, ele fiind scrise după eliberarea din temniță amintirile se succed după momentul specific al autorului și sunt reproduse ca atare.

Jurnalul va fi unul al fericirii pentru că, în mod paradoxal, adevărata fericire o va descoperi în închisoarea comunistă. El va fi botezat tainic la Jilava de către părintele Mina Dobzeu: „Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid”. Conceptul de paradox va fi unul din subiectele puternic dezbătute în cursul cărții nefiind neglijate și concepte de factură ontologică, sau cel al libertății, acesta din urma fiind explicat încă din preambul prin soluții lumești oferite de personalități ca Soljenițîn sau Churchill. În rest aceste noțiuni vor fi abordate mai ales din perspectiva teologică, explicând cu argumente din Sfânta Scriptură, experiență proprie, cugetări filosofice, referințe la mișcări cultural-spirituale și pansee ale unor scriitori mai mult sau mai puțin cunoscuți aparținând literaturii universale. Părintele Steinhardt, la momentul redactării încă neintrat în monasticism, își expune conceptele dintr-o perspectivă degajată, ferm convinsă, oferind în același timp sentimentul de credibilitate. El evită o abordare apologetică de tip inchizitoriu justificând, astfel, cu pertinență noțiuni teologice și în același timp demontând teorii ateist-agnostice cu o inegalabilă facilitate, una dintre ele fiind cea că religia creștină este o religie pentru sclavi.

Supraviețuirea prin cultură. Aceasta este principala metodă prin care spiritul steinhardtian nu numai că subzistă dar se și desăvârșește în cumplitele temnițe comuniste în care își va petrece perioada martie 1960 – august 1964. Astfel, puținii reprezentanți ai lotului intelectualilor „mistico – legionari”, incluzându-l pe Nicolae Steinhardt în care fusese și el „inculpat”, țineau lecții pe diferite teme culturale (intelectuali ca Alexandru Paleologu discuta pe teme de istorie a culturii, Sergiu Al-George ținea lecții de sanscrită sau Dinu Ranetti care se ocupa de filosofia dreptului). Steinhardt își va deschide un așa-zis curs de limbă engleză, însă considerând contextul în care se aflau toți aceștia, toate aceste îndeletniciri nu sunt decât un mod de a supraviețui în condițiile precare ce erau puse la dispoziție de regimul materialist-ateist.

În acest context căruia i se adaugă și botezul survenit la nici zece zile de la intrarea în celulă, Nicolae Steinhardt va experimenta o adevărată metanoia, care practic va influența întreaga viziune asupra ansamblului vieții. Astfel, la Jilava „vastă peşteră, sinistră, împuţită”, Steinhardt va găsi o fericire incomensurabilă. Se poate greși enorm spunând ca aceasta nu este decât o formă de negare, o metodă de compensare, de conservare a unui corp zdruncinat de boală și mai ales de susținere, de stabilizare a unui intelect căzut în stare de depresie. Nu. Având în vedere o oarecare apropiere față de creștinism, deloc concretizată până în momentul încarcerării (decât la rang de nostalgie a copilăriei sau de cunoaștere pur filosofică cu care a cochetat în cadrul anturajelor din țară sau străinătate), Steinhardt va conștientiza împlinirea spirituală care i se face cunoscută între pereții sumbrului penitenciar. Vorbele „irlandezului” întâlnit la simpozioanele din Elveția și Anglia se vor adeveri în mod profetic „te vei număra printre închinătorii Lui”.

În ceea ce privește metanoia trăită, există un pasaj relevant la importanța acesteia; „Creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e minunea cea mare a lui Hristos Dumnezeu, transformarea făpturii”. Pentru că acesta este rolul creștinului, de a schimba pe sine, dar mai ales pe semeni; pentru că „omul nu este, ci devine” conform lui Sartre.

Referitor la una din temele predilecte din cadrul acestei cărți – și anume libertatea, Jean-Paul Sartre va fi parafrazat în nenumărate rânduri în Jurnal: „Suntem osândiți la libertate”, formulă ce îl obsedează pe Steinhardt după cum tot acesta mărturisește completând în continuare că „nu-i lipsită de putere şi nici de adevăr, chiar teologic”. Farmecul lui Nicolae Steinhardt vine atunci când pune în legătură o asemenea expresie cu altele aparținând unor personalități ale culturii mai mult sau mai puțin diferite, uneori oferind o imagine mai bine conturată a problemei comentate alteori punând-o sub semnul întrebării: „Merleau-Ponty: suntem osândiți a da lucrurilor un sens. Sorin Vasilie: nu realitatea are importanţă, ci adevărul (care-i altceva) şi sensul. Patriarhul Atenagora: De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.” Sartre este din nou parafrazat de această dată asupra angoasei asumării responsabilității în privința liberului arbitru - în ceea ce Steinhardt descrie, aparent paradoxal, a fi o frază cu totul creștină: „Important nu este să spui: Iată ce au făcut din mine, ci: Iată ce am făcut eu din ceea ce au făcut din mine.” Tot la acest subiect, într-o însemnare datată cu anul 1970 face o ultimă referință importantă asupra aceluiași filosof existențialist: „Scriitorul are nevoie de libertatea cititorilor”, „Libertatea scrisului implică libertatea cetăţeanului. Nu se poate scrie pentru sclavi. Să scrii înseamnă să voieşti într-un anume fel libertatea” sau „Datoria omului de litere nu e numai să scrie, ci să ştie să tacă la nevoie”. Nicolae Steinhardt este atras de unele idei de factură existențialistă, propunând o meditație asupra conștiinței care împiedică producerea unei fapte benevole; semnificația fiind că însăși conștiința facerii unui bine compromițând în mod a priori fapta propriu-zisă. Prin urmare, Steinhardt explică: „făptuirea binelui e maxima cea mai egoistă”.