|
 CONCLUZIA
CARE
NU MAI PERMITE ALUZIA
O prefaţa la „parlamentare” ca postfaţă la
„locale” (3)
Corneliu LEU
Nu mi-aş
permite, faţă de întorsătura gravă pe care au luat-o aceste rânduri
pornite la început cu ton glumeţ, să fiu nepoliticos rămânând la un stil
aluziv. Adică doar aluziv, neangajant decât printr-o oarecare
transparenţă. Nu ar fi cavalereşte dacă nu aş recunoaşte că, fără
aluzie, ci direct, m-am gândit uneori la Preşedintele actual al României
care este Domnul Traian Băsescu. Cu tot pitorescul său simpatic!...
Fiindcă eu nu subscriu decât rareori, foarte rareori, la grosolăniile cu
care-l tratează o anumită parte a presei. Ba, mai mult: despre
respectivele grosolănii nici măcar nu încerc să am o opinie de vreme ce,
temperamental, acest popular om politic se consideră născut pentru a fi
în conflict cu presa şi a o face să provoace în mediul public românesc o
asemenea atmosferă. E treaba lui, e vocaţia lui!... Neproductiva
„sămânţă de scandal”, ca şi „libertinajele politice” pe care el şi le
permite (precum recenta vizită în Spania ca agent electoral al unui
singur partid) crezând că ar putea face pe cineva să creadă că-i vorba
de „sămânţă de democraţie” şi de „libertăţi politice”, nu constituie
doar o diversionistă confuzie de termeni, ci îl şi depreciază din ce în
ce mai mult în ochii celor care au visat şi visează la o adevărată
democraţie. Ca dovadă că cea mai convulsionată şi mai puţin credincioasă
oamenilor lui dintre organizaţiile judeţene ale P.D-L. este cea din
Constanţa, judeţ al său şi natal şi de lansare politică. Dar în care nu
mai are credit, el navigând acum după electorat în munţii Covasnei şi
Harghitei, poate cu speranţa că, atunci când va fi debarcat de la
Cotroceni, va rămâne preşedinte al iluzoriului ţinut secuiesc...
Dar, iarăşi nu ar fi cavalereşte dacă nu aş sublinia că racilele
personale ale Domniei Sale nu mi-ar produce nici a zecea parte din marea
îngrijorare care mă face să scriu aceste rânduri. Pentru că Domnul
Traian Băsescu este, în primul rând, o fire deschisă şi sinceră chiar
până la abuz de gesturi grobiene, a cărei francheţe loveşte deseori
foarte bine, demascând politicianismele altora, ceea ce constituie un
dat cât se poate de pozitiv. Şi mai am faţă de Domnia Sa multe alte
motive de simpatie: Unul de când eram, ca orice puşti constănţean,
fanatic admirator al marinarilor; altul în calitate de iubitor al mării
şi visător la călătorii; de prieten al unora cu care şi-a început el
cariera politică; de nonconformist căruia îi place că preşedintele ţării
sale se poartă firesc în mulţime, are o viaţă normală în familie, la
plimbare, la distracţie, fără mofturi arogante sau complexate, fără
ascunzişuri de tovarăş inoculat cu ştaiful perfid al moralei proletare;
şi chiar cu simpatia de om bătrân care am mirosit tendinţele
dictatoriale ascunse sub zâmbetul unui şef pe care el mi-a dat
satisfacţia că l-a răsturnat. Dar îl simpatizez mai ales prin faptul că
şi eu mă consider un om de bodegă şi simt nevoia sinceră să-i înjur pe
făţarnicii, pudibonzii, puritanii, complexaţii glandulari şi alte specii
fundamentaliste care iau în derâdere sincera noastră tradiţie naţională
a şpriţului cu prietenii, ca şi cum ar fi mai sănătos să bei pe ascuns
şi pe nerăsuflate. Nu i-am putut niciodată suferi pe acei tovarăşi „de
la partid” care-n şedinţe false şi scorţoase judecau cu puritanism
câte-un beţivan care-şi spusese oful la cârciumă dându-i vot de blam,
iar apoi, după exemplul „omului nou, sovietic” trăgeau pe-ascunselea la
votcă, undeva, în magazia gestionarului, ca să nu-i vadă cetăţenii
normali din local. Cu timpul, toţi gestionarii puşi bine „cu partidul şi
cu organele”, improvizau pe atunci, care pe unde puteau, asemenea
„separeuri” ca să facă tovarăşilor plăcerea de a nu fi văzuţi. Din acest
motiv declar solemn că statul la bodegă cu halba sau şpriţul în faţă şi
prietenii de taclale în jur este o trăsătură umană de mare generalizare.
O asemenea plăcere omenească n-o agreează doar frustraţii, făţarnicii
meschini şi bolnavii de stomac; o condamnă făţarnic sau o ocolesc
temători doar nesociabilii cu caracter extrem de urât, neputincioşii
cărora le face rău băutura, carieriştii ordinari care pozează-n austeri
bând pe ascuns şi canaliile care te pândesc spre a bârfi. Aceşti
detractori nesinceri în faţa sfântului nostru şpriţ băut în aer liber
şi-n atmosfera gălăgioasă din dorinţa de manifestare a celor mai
frumoase sentimente umane, care sunt cele de prietenie, aceşti impotenţi
invidioşi care fug de şpriţ pesemne tocmai pentru că ei nu-l pot bea cu
măsură şi găsesc motiv de acuză faptul că dansezi cu femei, devenind ei
suspecţi de altceva, mi l-au făcut deosebit de simpatic pe Preşedinte,
tocmai pentru că-şi încearcă asupra lui atacurile abjecte. Evoc aşadar
asemenea argumente întru probarea preţuirii mele pentru cum arată, din
aceste puncte de vedere, personalitatea sa. Şi chiar jur că nici a zecea
parte din îngrijorarea care respiră din aceste rânduri nu e provocată de
persoana sau gesturile Domniei Sale. Restul îngrijorării, marea parte a
ei şi a chinurilor pe care mi le provoacă, provin de la o categorie de
politicieni şi veroşi şi îngânfaţi şi proşti de cele mai multe ori, care
nu stau nici la talpa Domnului Băsescu.
Aşa că, numai din neşansa de a fi el astăzi omul din capul bucatelor,
provine hazardul care pare a conduce aluziile mele către Domnia Sa.
Fiindcă un Preşedinte avem şi asupra lui sunt aţintiţi ochii celor mai
mulţi!... El primeşte bobârnacele şi acuzele chiar dacă reprezintă unul
dintre exemplele mai puţin nocive!... Ăsta e adevărul, aşa că fac
precizarea: Când eşti la vârf, toată lumea-i cu ochii pe tine!... Avem
exemplul şi cu Casa regală, că tot unul e în fruntea ei. Unul care, din
simbol al libertăţii pentru noi (vorbesc de cei ce, în 1946-1947,
defilam purtând la butonieră chipul lui tăiat de pe monede ca să ne
facem o insignă bine distinctă faţă de slugoii „glorioaselor armate
eliberatoare”) a devenit astăzi un bătrân hrăpăreţ, care şi-a pierdut
slujitori credincioşi din străinătate, când l-au văzut cum se lasă
manipulat de elemente securiste.
Asta e realitatea; dar decăderea lui, de om reîmbogăţit prin compromis,
nu mă îndreptăţeşte să-mi generalizez părerea la toate capetele fost sau
actual încoronate, tot aşa cum unele grosolănii ale Preşedintelui
Băsescu nu mă îndreptăţesc să pun toată golănia care subminează viaţa
noastră publică pe seama lui; şi repet: Sunt mulţi alţii care s-au
ridicat ca o spumă nefastă din convulsiile grave ale societăţii noastre
vulgarizând-o, golănind-o şi dându-i trăsături mafiote, tocmai prin
preluarea din democraţia americană doar a libertinajelor gangstereşti şi
nu a fondului ei civic de stabilitate şi patriotism care, în ultimii
patruzeci de ani a rezolvat una dintre cele mai grave probleme ale
omenirii: duşmănirea prin identităţi culturale diferite!
Democraţia americană este cea care, atunci când a fost ameninţată de
rasism, a început în lume eradicarea acestei duşmăniri fundamentaliste
ce a condus şi conduce la atâtea războaie şi convulsii sociale. Ea a
realizat prima antipodul stării conflictuale ce macină lumea de secole
şi dă prilej de ascensiune demagogică provocărilor extremiste. Pentru
că, în ciuda acelor viciate libertinaje şi caraghioase pungăşii
democratice care-i încântă pe pseudopoliticienii noştri, Statele Unite
oferă omenirii un model de democraţie multiculturală sau de
pluriculturalitate democratică, sau de democraţie prin respect şi
adaptare culturală reciprocă, sau cum am mai vrea să-i spunem; pentru că
nu denumirea fenomenului contează, ci exemplul pentru adaptarea în alte
zone cărora le-ar corespunde adâncindu-le democraţia, tot aşa cum Europa
a oferit cândva parlamentarismul britanic sau federalismul elveţian şi,
astăzi, modelul comunitar bazat pe dreptul la demnitate umană.
Sunt, aşadar, mulţi care ar trebui să înţeleagă acest adevăr sau ar
trebui reeducaţi în spiritul acestui adevăr (chiar cu forţa!), pentru că
el este esenţial unei democraţii. Dar mai ales cei de la vârf ar trebui
să ştie ce este adevărata democraţie! Modelul lor fiind mai influent,
mai sugestiv şi mai reprezentativ, ei trebuie neapărat să facă parte
dintre cei care au înţeles, sau măcar au trecut cu succes examenul de
reeducare în privinţa esenţelor democratice.
Într-o ţară unde persistă stigmatul urii pentru ceauşeştii care, după
exemplu coreean, voiau să-şi impună progenitura la continuitate în
domnie, nu ai dreptul să vii să agresezi sentimentele sociale nici cu
impunerea pe uşa din dos a unui principe morganatic, nici cu începutul
de carieră al fetei tale tot la organizaţia de tineret din partidul tău.
Într-o ţară în care milioanelor de ţărani nu li s-au retrocedat bunurile
de la colectivizare şi au rămas în sapă de lemn pentru că au primit doar
pământul, dar nu şi contravaloarea atelajelor cu care îl lucrau, a
vitelor pe care le creşteau şi a bunului comun pe care îl foloseau,
adică islazurile, bălţile şi păşunile comunale, nu vii tu să ceri
retrocedări in integrum, cînd tălpii ei i s-a retrocedat în realitate
doar o treime din ce a avut fiind, prin aceasta, pusă în imposibilitate
de a se redresa. Într-o ţară încă oripilată de regimul poliţist
bolşevic, nu-ţi poţi permite ca Preşedinte să arăţi pe faţă, şi prin
salariile acordate diferenţiat şi prin participarea la adunările lor, că
dai atenţie mai mare unor instituţii cu care poţi face represiune şi
agenţiilor secrete cu care poţi controla societatea, decât celor fireşti
ale dezvoltării spre bunăstare, care par că nu te interesează. Într-o
ţară sătulă de sechelele partidului unic, nu arăţi chiar pe faţă că vrei
neapărat partid prezidenţial, favorizându-l fără rezerve şi
transmiţându-i indicaţii; iar acum, când se vede cum acest partid a
beneficiat de fonduri întreite faţă de altele, nici măcar nu le spui să
se astâmpere cu această neruşinată cheltuială pentru propaganda lor. Tot
aşa cum, într-o ţară care aşteaptă rezolvarea atîtor probleme sociale
ale populaţiei care nu are încă o stare decentă şi ale tineretului care
nu are încă un învăţământ corespunzător spre a se realiza, ai obligaţia
să mai stăvileşti nişte pretenţii nobiliare asupra unor drepturi
provenite din feudalism, impunând oarecari limite de bun simţ social
atâta vreme cât ţara încă n-a găsit soluţii suficiente pentru minimumul
de trai al cetăţeanului de rând şi al locuitorilor ei dintotdeauna. Şi,
în fine, reajungem la tema noastră: Într-o ţară cu o societate spălată
la creier cu zoaiele marxist-leninist-staliniste ale urii de clasă şi
alungării copiilor de la şansa de a învăţa pentru că părinţii lor au
fost chiaburi, într-o experienţă de înfometare, deasupra căreia se
auzeau raportări demagogice triumfaliste, pe de o parte nu-l mai inciţi
pe Blaga sa-i spună maturului Oprescu realizat prin faptele sale proprii
că ar trebui exclus din democraţie pentru ce au făcut înaintaşii săi
iar, pe de alta, ai bunul simţ să ascunzi exemplul unor alegeri
anterioare de oameni care doar au dat cu gura fără să lase în urmă
realizări concrete, dacă vrei să nu repeţi şi tu exemplul triumfalist al
ceauşeştilor.
Asta înseamnă decădere morală, iar decăderea vârfului prezintă riscul de
a se vedea mai bine şi mai repede. Dar, apropo de vârfuri, s-ar putea
întreba cineva de ce îi tot conjug pe cei doi, de ce îi alătur, de ce îi
asemui pe aceşti oameni când unul e doar un penibil interesat la
avantaje personale în faţa democraţiei pe care noi ne-am câştigat-o fără
el, în vreme ce celălalt este slujitorul şi propulsorul unei democraţii
penibile?... Răspunsul e simplu: Pentru că ăştia sunt vârfurile noastre
şi cu ei defilăm; ei prezintă cel mai mare pericol de a deveni modele
negative: Preşedintele şi-a făcut partid, ex-regele şi-a făcut camarilă;
preşedintele şi-a serbat un an de la triumful împotriva celor 322,
ex-regele şi-a făcut nuntă de diamant şi, uite-aşa, o ducem într-o
veselie salutând de la balcon poporul flămând!... Ba, lucrurile au mers
chiar mai departe: A început Preşedintele să ceară din nou o altă
Constituţie care să-i asigure mai bine setea de putere, au venit imediat
şi nişte fasolite cercuri regaliste care cer schimbarea Constituţiei,
dacă nu din setea de putere, măcar din foamea pentru o putere din care
să poată să ronţăie.
Ambele tabere de duşmani ai actualei Constituţii au neobrăzarea de a
cere schimbarea ei nu pentru vreo perfecţionare a marelui democratism
care este separarea puterilor în stat, ci pentru simpla şi meschina
întărire a puterii lor, scop care nu poate produce la nivel de ţară
decât huiduieli. În ceea ce mă priveşte, eu mi-am spus chiar mai înainte
părerea despre cei care vor să schimbe Constituţia: Cum îi aud, cum le
miros intenţiile nefaste şi adresa jugului pe care vor să ni-l pună mai
bine. Cine se plânge de Constituţie fără să fi muncit a pune în valoare
măcar jumătate din deschiderile pe care, chiar dacă nu e perfectă, ea le
oferă pentru realizarea bunăstării populaţiei, cine crâcneşte în faţa ei
fără să fi făcut efortul de a aplica tot ce are ea bun, este nu numai
suspect de ascunse interese personale, ci de-a dreptul un atentator la
condiţia democraţiei noastre!
Aşa că îngrijorarea mea persistă grav. Persistă, oricât de convins aş fi
că vârful nu cade din vina lui, ci prin putreziciunea structurii de
dedesubt care îl susţine interpunându-se între el şi bază; persistă,
oricâtă speranţa că demnitatea umană îşi face loc ne-ar trezi sincer
ultimul gest al domnuluii Blaga – refuzul său de a nu-şi da demisia de
onoare aşa cum îl îndemnau mentorii direcţi şi cei din umbră, care i-au
finanţat campania cu o sumă de trei ori mai mare decât la oricare alt
partid. Acest refuz este un act frumos de bărbăţie, care poate da o notă
bună şi partidului lui, dar care încă nu poate să-mi stingă îngrijorarea
ce mă conduce spre tristul gând din titlu. Gând care mă face să exclam:
Să nu ne facem încă iluzii că arătăm altfel!... După experienţa
alegerilor locale şi dinaintea alegerilor parlamentare, ambele în anul
acesta, noi românii arătăm încă prea amărâţi, dacă dăm jos de pe noi
hainele de second hand pe care le poartă unii şi hainele de firmă cu
care se afişează alţii. Adică, dacă le dăm jos şi rămânem în pielea
goală, aşa cum ne-ar lăsa cei care ne-au condus până acuma, de când
şi-au găsit scăpătaţii rost să ne reprezinte pretinzând averi şi
demagogii rost să ne conducă pentru a-şi face averi!
Corneliu LEU
apăsând apoi în stânga sus pe PORT@LEU
|
Comentarii de la cititori |
|
