Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Consensualizările derizoriului

Iulian Chivu

    Estetica urâtului, cu tot paradoxul ei, după cum ne-o înfăţişează Karl Rozenkrantz, nu a reuşit să afirme urâtul, ci a subliniat o dată în plus frumosul, armoniosul, proporţionalul ca aspiraţii controlabile în coerenţa lor. Logica formală a dihotomiilor probează că tot la fel stau lucrurile şi în opoziţia specială esenţial-derizoriu (fr. ris; risible, dérisoire) dacă admitem că derizoriul nu este şi întâmplător, ci există doar în raport cu o anumită esenţializare şi ca o contestaţie a acesteia. Nu cred că  se poate reţine pe seama categoriilor variabile ale derizoriului tot ceea ce presupun  numai categoriile nonvalorii, din moment ce conştiinţa nu  controlează doar valoare, ci şi ceea ce  este util de conjunctură sau de  durată, ceea ce este  voinţă determinată, scop tranzitoriu, resentiment.   

    Derizoriul poate fi circumstanţă, hypostaziere a valorii în raport cu utilitatea ei, dar care nu o surclasează în nonvaloare; cu alte cuvinte, el este inutilitatea, anacronismul valorii care nu o afectează în esenţa ei, ci priveşte doar oportunitatea acesteia.

    Derizoriul însă include cu  predilecţie nonvaloarea, inutilul, perimarea diacronică a valorii, inoportunitatea funcţională a ei. De pildă, Socrate nu mă poate salva de la înec, dar mă poate ajuta să nu ajung acolo.

    Derizoriul nu poate să i se raporteze desăvârşirii ca valorizare pentru că aceasta nu-i serveşte ca predicat de judecată universală şi nici nu i se opune în aceeaşi ordine (desăvârşirea se vrea valoare absolută,  nongraduală, la care nu se ajunge decât gradual). În schimb, o aspiraţie poate fi derizorie când are un scop  derizoriu.

   Având în vedere acestea, derizoriul pune probleme ca noţiune nu sub raportul cu conştientul, ci sub raportul cu necesarul. El exprimă mai degrabă o relaţie cu factorii exteriori lui, are o deschidere extrinsecă deşi  intrinsec e lipsit de identitate, fiindcă nu-şi este sieşi obiect, ci doar consecinţă. Wundt ar plasa derizoriul  în rândul noţiunilor abstracte doar pentru că nu se concretizează în imagini, ci numai în cuvinte. Insă, dacă ţinem seama că logica noastră este o logică a valorii în toată obiectivitatea ei, derizoriul nu poate fi atunci ipotetic. E drept, el nu apare în judecăţile de valoare, dar le validează constituindu-se în alternativă. Şi nu se poate înlănţui în judecăţi, pentru că nu afirmă niciodată, dar îşi confirmă existenţa negând. Conştiinţa îl recunoaşte, dar refuză să-l utilizeze; orice utilizare este şi o valorizare. În plus, judecând după teoria noţiunilor (vezi I. Petrovici, Teoria noţiunilor), orice element constitutiv al  oricărei ştiinţe este concomitent o noţiune a acesteia. Aşadar, derizoriul, în ciuda  tendinţei sale de universalizare, nu poate fi  noţiune a unei ştiinţe, ci numai ipostază conceptualizată a degradării experienţiale a oricăreia dintre ele. El nu prelucrează datele experienţei pentru sine şi nu introduce o necesitate nouă ca scop al experienţei. Atributele sale sunt variabile, iar experienţa le poate contesta prin revalorizări. Ele sunt determinate de valoarea sau esenţialul la care se raportează, dar şi de percepţia nu mai puţin variabilă a acestora: de la o situaţie la alta, de la un ins la altul etc. Tot din această cauză, lista atributelor derizoriului rămâne permanent deschisă, cum ar spune Milhaud (Essai sur les conditions et les limites dela certitudine  logique), deşi ar trebui ca ele să rămână la fel de constante în toate împrejurările, precum definitoriul. Aşadar, derizoriul este mai mult decât o circumstanţă a valorii, un raport de valoare care poate atinge valabilitatea, calitatea, subiectul, obiectul, sfera valorii, motivele ce determină valori,  facultatea individuală care produce şi percepe valoare.

    Categoriile derizoriului, variabile cum  sunt, pot fi capabile să se raporteze la valorile relative şi absolute, la cele subiective şi obiective, judecate  după criteriul valabilităţii, propus de Meyer, Meinong, Krueger ş.a. Alt tip de categorii se raportează la valorile pozitive şi negative, la valori proprii şi efecte (criteriul calităţii, susţinut de Cohn, Kreibig ş.a.). Al treilea tip trimite la raportul valorii  cu individul, cu oricare altă persoană şi cu nonpersonalul (după Kreibig). Cel de al patrulea tip se referă la valorile cunoştinţei şi acţiunii (politice, juridice, economice, etice). Le urmează, în al cincilea rând, valorile individuale, sociale, cosmice. Şi, în cele din urmă, valorile accidentale-tranzitorii, ale propriei valorizări, precum şi cele sensibile, sentimentale şi cognitive (P. Andrei, Filosofia valorii).

   Instituirea şi destituirea derizoriului nici când sunt de durată nu ating definitoriul obiectelor; acestea rămân ca atare, în acelaşi gen şi în aceeaşi specie, dar nu în acelaşi grad şi în aceeaşi măsură de valoare. Revenirile pot fi spectaculoase, nu din cauză că derizoriul nu ar cunoaşte nici grad şi nici măsură, ci fiindcă valorizarea este flexibilă. De aceea puterile lui pălesc nu numai în strălucirea valorii, ci chiar în faţa relativului valoric. De multe ori descoperim lucruri savante prin valorizări accidentale în însăşi simplitatea comună şi de fiecare zi prin virtutea unor motive ce determină valori  şi a acelei facultăţi de a le percepe, fiindcă omul a afirmat de la început o discriminatorie nevoie de valori. Aşadar, derizoriul este doar o potenţialitate neordonabilă şi nongraduală care nu înfiinţează, ci fiinţează fără a desfiinţa. El, fără a fi ilogic, în cele din urmă  se contrabalansează, dar nu poate determina şi rămâne neproductiv. Cei mai apropiaţi de a-l releva au fost grecii, când au insituit ousia şi au pus-o în relaţie cu poein. Dincolo de această relaţie, axiologiile s-au arătat mai mereu nedrepte cu derizoriul. Nici H. Schwarz nu i-a dat toate şansele  când împărţea valorile în două mari clase: accidental-tranzitorii şi valori ale propriei persoane. Şi aceasta fiindcă derizoriul nu poate fi contiguitatea valorii, dar nici nu este dihotomul ei cel mai potrivit (ca în antinomia bine/rău). Sunt valori care, deşi nu se poate spune că sunt eterne (valorile morale, adevărul, dreptatea, libertatea, sănătatea, iubirea creştină), nu au cunoscut încă derizoriul, dar nici nu reuşesc să-i desfiinţeze circumstanţialitatea obolescentă, ci cel mult să o suspende. Limba, ea însăşi o valorizare, reţine derizoriul pretutindeni, după  experienţă,  consensualizându-l cu valoarea în sinonime: mărunt, neînsemnat sau (cu referire la situaţii) ridicol. Şi, tot după experienţă, l-a separat  de anost şi vetust, pe seama primului  punând, fără un criteriu  consecvent, fastidiosul, placidul, plictisitorul, neînsemnatul, iar pe seama celui de al doilea arhaicul şi perimatul, cu trimiteri evidente la valoare.

Iulian Chivu

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)