Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Contribuţii la istoricul

Episcopiei Huşilor

Alina-Mihaela Pricop

Asociatia Culturala "Pro Basarabia si Bucovina"

Având în vedere presiunile la care este supusă Mitropolia Basarabiei în stânga Prutului, ca parte a Patriarhiei Române, din partea autorităţilor comuniste de la Chişinău, care nu-i recunosc dreptul istoric de existenţă, Asociaţia Culturală „Pro Basarabia şi Bucovina”, Filiala „Mihail Kogălniceanu” Huşi protestează şi propune publicului larg un material, extras dintr-o carte recent apărută la Huşi, care confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, legăturile istorice medievale între spiritualitatea ortodoxă românească şi spaţiul basarabean.

Episcopia Huşilor  şi dreptul istoric de fiinţare a Mitropoliei Basarabiei în stânga Prutului (extras din cartea Contribuţii la istoricul Episcopiei Huşilor,

scrisă de Alina-Mihaela Pricop, din Huşi)

 a). Teritoriu de jurisdicţie, moşii deţinute în stânga Prutului, implicare spirituală

În contextul ultimelor dispute religioase între reprezentanţii Patriarhiei Române şi cei ai Patriarhiei de la Moscova, pe tema legalităţii istorice şi canonice a fiinţării Mitropoliei Basarabiei, ca parte a bisericii româneşti în Basarabia, ar fi utilă o scurtă trecere în revistă a istoricului Episcopiei Huşilor, care a fost înfiinţată în anul 1598 de domnitorii români de la Iaşi tocmai pentru a sprijini şi administra spiritual populaţia şi teritoriile din stânga Prutului, într-un moment în care biserica rusă era cu mult mai departe de  râul Nistru.

Prima menţiune documentară referitoare la teritoriul de jurisdicţie al Episcopiei Huşilor o găsim în uricul de înzestrare emis în intervalul 1602-1604[1], de domnul Ieremia Movilă. Acesta “a miluit” Episcopia Huşilor, “a noastră Sfânta rugă cea făcută nouă”, cu satele: Plopeni, Cozieci, Râşeşti, Siliştea Creţeşti şi Spărieţii, care se aflau în ţinutul Fălciului, Căcăcenii, din ţinutul Lăpuşnei. Pe lângă aceste sate, domnul a înzestrat Episcopia şi cu “mori la Pănoasa, ce sunt la gârla Prutului”. Satele menţionate au fost ”drepte ale Domniei mele şi sub ascultare la ocolul târgului nostru Huşului” şi au fost dăruite cu scopul de a aduce unele venituri, prin mijlocirea cărora noua eparhie îşi putea îndeplini menirea pe care o avea[2]. Deşi aceste sate făceau parte din teritoriul de jurisdicţie al Episcopiei, autoritatea episcopală nu se limita numai la aceste aşezări . Nu este exclus ca fondatorul, sau ctitorul episcopiei, împreună cu mitropolitul Moldovei, cu ceilalţi înalţi ierarhi şi cu tot Sfatul Domnesc, la înfiinţarea acesteia, să fi stabilit şi teritoriul ei de jurisdicţie, însă actul în care era indicat acest teritoriu nu există[3].

Cu toate acestea, prin mijlocirea referirilor din documentele ulterioare, cunoaştem aceste ţinuturi care se aflau sub jurisdicţia Episcopiei: 1) Ţinutul Fălciului, care se întindea atât în dreapta, cât şi în stânga Prutului, cu reşedinţa în Târgul Fălciu. Cuprindea codrul numit al Tigheciului, care era în stânga Prutului, şi se întindea până la hotarele Bugeacului, adică până la şanţul lui Traian[4]; 2) Ţinutul Lăpuşnei, partea ce rămăsese după luarea Tighinei (Benderului) cu cele 12 sate sub stăpânire turcească, care mai înainte făceau parte din ţinutul acesta. Tighina fusese capitala ţinutului, iar apoi Târgul Lăpuşna, unde aveau reşedinţa pârcălabii domneşti, care administrau ţinutul. Tot în acest ţinut se afla şi târguşorul Chişinău[5]; 3) Ţinutul Orheiului, cu reşedinţa în Târgul Orheiului; 4) Ţinutul Soroca, cu reşedinţa la Soroca, situată pe malul Nistrului[6].

Pentru a se înţelege mai bine până unde se întindea jurisdicţia Episcopiei Huşi, vom prezenta două cărţi de hirotonie emise de această instituţie religioasă. Una din ele este de la episcopul Inochentie, care a păstorit la Huşi mai bine de 30 de ani, şi alta de la Meletie I, care a păstorit în prima jumătate a secolului al XIX – lea.

            În primul caz, cartea din 17 noiembrie 1774 are următorul conţinut:

„Inochentie, cu mila lui Dumnezeu, episcopul Huşilor. Prin darul şi puterea a prea sfântului şi de viaţă începător Duh, ce s-au dat smerenii noastre de la prea înălţatul arhiereu Domnul Nostru Isus Hristos, viind înaintea smereniei noastre acest de la Dumnezeu temătoriu bărbat, anume Nicolae, cu multă smerenie au cerşit darul preoţiei, pe care noi mult certându-l şi prin mărturie duhovnicescului său părinte, vrednic aflându-se, l-am posvolit, învrednicindu-l stepenii ceteţului şi a ipodiaconului, pe urmă l-am hirotonisit diacon şi preut desăvârşit, rânduindu-l la satul Ghiderim ot ţinutul Bălţi şi dându-i voie şi blagoslovenie a sluji toate cele ce se cuvin preoţiei. Adică a cununa, a boteza, a sluji sfântul Maslu, şi a săvârşi sfânta şi dumnezeiasca liturghie, însă numai în numitul sat, iar de se va muta la alt popor fără de ştirea şi blagoslovenia noastră, să fie poprit de toată slujba preuţească”[7].

            De asemenea, cartea de diaconie, dată de către episcopul Meletie lui Leon din satul Durleşti, ţinutul Lăpuşna, la data de 31 octombrie 1808, are următorul conţinut:

            „Viind înaintea noastră acest de Dumnezeu temător bărbat, anume Leon din scatul Durleşti, ţinutul Lăpuşna, a Eparhiei noastre, cu multă cucernicie au cerut darul diaconiei, pe carele, după căzuta cercetare ce i s-au făcut şi după încredinţare din mărturie duhovnicescului său părinte, chir Teofanie arhimandrit şi eclesiarh Episcopiei noastre, vrednic aflându-se, l-am hirotonit diacon desăvârşit.

Drept aceea iată că-i rânduim la cucernicia ta, protopoape Ioane, de la satul Bricenii, ca să-l pui în biserică să săvârşească toată rânduiala ci să cuvine stăpâniei sale, adică toată slujba diaconiei cu privire şi luare aminte, mai vârtos în citire să se îndeletnicească, precum apostolul şi Evanghelia să le citească curat şi cu toată înţelegerea ca să nu fie de scandelă nerodului”[8].

            La 20 ianuarie 1709, domnul Mihai Racoviţă scria protopopului „de ţinutul Soroca, care este sub ascultarea Episcopiei Huşilor”[9], iar, din cauza depărtării şi a lipsei de mijloace de a ajunge cu uşurinţă episcopul în acest ţinut, Inochentie a cerut domnului Constantin Racoviţă o parte din locul domnesc al târgului Sorocii, în anul 1757, pentru a-i înlesni deplasarea în ţinut. Episcopia, astfel,  ”şi-a făcut metochu”, în Soroca[10]. Domnul arăta: „Cum ţinutul Sorocii, fiind sub eparhia acestei episcopii… din depărtarea locului, se întâmplă că merg foarte rar episcopii la acel  ţinut pentru cercetarea norodului creştinescu şi a eparhiei sale. Şi, deşi merge câte odată episcopul la acel ţinut, de nicăieri nu are nici un ajutor, …m-am milostivit  Domnia mea şi am miluit-o  şi cu o bucată din locul domnesc din locul Târgului Sorocii, care loc se începe despre apus drept din hotarul Liubeniţei, moşia dumisali Aristarh, biv vel vistier, şi merge alături cu hotarul Târgului Sorocii, pe din sus de târg, pe un pârâu, unde sunt velniţele jidoveşti, şi tot pârâul la vale, până la Nistru, şi apoi malul Nistrului în sus, până la hotarul Cosăuţilor, moşia lui Nicolae Racoviţă, biv vel medelnicer. Atât ţine bucata acestui loc”[11].

             La 19 ianuarie 1709, domnitorul Mihail Racoviţă îi înştiinţează pe locuitorii oraşului Huşi de numirea lui Sava II în scaunul episcopal[12]. O zi mai târziu, acelaşi domn scria protopopului “de ţinutul Sorocei carele este sub ascultarea episcopii Huşilor să (dea ) ştire tuturor preoţilor câţi or fi acolo la acel ţinut supt ascultarea episcopii… să mergeţi cu toţii acolo la svinţia sa la piscopii, ca să-i vadă şi să-i cerce pentru vrednicie preoţească”[13]. Acelaşi drept jurisdicţional al episcopului de Huşi asupra ţinutului Soroca este atestat şi de uricul din 8 noiembrie 1757[14], când domnul Constantin Racoviţă îi dăruie episcopiei venitul podului de peste Nistru, tot în ţinutul Soroca. Domnul le comunica reprezentanţilor săi din ţinut să nu se amestece în venitul obţinut de episcopie din exploatarea podului, dar îi solicita şi episcopului „să îl facă şi să-l dreagă din agonisirea venitului”, în cazul în care „s-ar învechi sau s-ar strica” podul.

            În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, vecinătatea eparhiei Huşilor cu Mitropolia Proilaviei (Brăilei) a pricinuit discuţii şi neînţelegeri între cele două eparhii pe tema teritoriului de jurisdicţie[15]. Astfel, la 29 septembrie 1715, episcopul Iorest al Huşilor mărturisea că Ioanichie, mitropolitul Brăilei, a mers la Iaşi, la domnitorul Nicolae Mavrocordat, pentru a se plânge în legătură cu nişte sate: Dubăsari, ce era situat pe malul stâng al Nistrului şi satele Sultan-Câşlaşi şi Musaip-Câşlaşi, ce erau situate în partea dreaptă a Nistrului, spre Bugeac.

            Situaţia părea complicată tocmai prin aceea că Dubăsarii, deşi erau în afara hotarului Moldovei, prin urmare şi în afara eparhiei Huşilor, era locuit de români şi era mai aproape de Huşi decât de Brăila. Locuitorilor le venea mult mai uşor să se adreseze Episcopiei Huşilor în problemele bisericeşti, iar episcopul Huşilor nu dorea să-i respingă. De asemenea, Mitropolia Proilaviei reclama faptul că Dubăsarii îi aparţin, pe temeiul că toate teritoriile ocupate de turci, atât pe marginea Dunării, dar şi în Basarabia, inclusiv cele de peste Nistru, erau sub jurisdicţia ei.

            Celelalte două sate, Sultan-Câşlaşi şi Musaip-Câşlaşi, fiind între Moldova şi posesiunile turceşti din sudul Basarabiei, se considerau ambele părţi îndreptăţite să le aibă în jurisdicţia lor. Huşenii pentru că, în virtutea dreptului istoric, acel teritoriu aparţinuse Moldovei, iar cealaltă parte, pentru că erau teritoriu ocupat de turci.

Domnul a încredinţat cazul patriarhului Alexandriei, Samuil, care se afla în Moldova. Acesta, “în prezenţa Sfatului ţării şi a părţilor litigante”, hotărăşte ca satul Dubăsari, aflat de cealaltă parte a Nistrului, să rămână sub jurisdicţia mitropolitului Brăilei, iar celelalte două sate în cauză să rămână sub ascultarea episcopului de Huşi, „cum au fost şi până acum”[16].

            În anul 1744, la 27 iulie, Ioan Mavrocordat dă o “carte” episcopului Ierothei pentru “apărarea de împresurare a Moşiei Toporului, proprietate a Episcopiei”[17]. Tot în acelaşi an, la 17 august, este emis un nou document, prin care se dădeau hotarnici pentru moşia “Căcăcerii, în ţinutul Lăpuşnei, unde este şi Toporul”[18].

În cursul anului 1771 a murit mitropolitul Daniil al Proilaviei, şi, din cauza faptului că această eparhie era considerată de către mitropolitul Gavriil Calimah al Moldovei ca fiind o anomalie, deoarece cuprindea doar teritoriile româneşti luate de către turci, cel din urmă a solicitat mitropolitului Grigorie al Ungro-Vlahiei să desfiinţeze această eparhie. Cei doi au hotărât ca ţinutul Brăilei să se reîntoarcă la eparhia Buzăului, ţinuturile Ismail, Reni, Chilia, Acherman şi Bender – la Episcopia Huşilor, aşa cum au fost ele şi mai înainte de înfiinţarea eparhiei Proilaviei, iar ţinutul Hotin să revină eparhiei Rădăuţi. Această dispoziţie a celor doi mitropoliţi a fost supusă aprobării grofului Petru Alexandrovici Rumianţov, din Rusia[19].

Din 10 ianuarie 1771 s-a păstrat cartea mitropolitului Gavriil, prin care dădea episcopului de Huşi, Inochentie, administrarea bisericească a ţinuturilor amintite mai sus, din Basarabia. În document se stipulează că: „prin bunăvoinţa noastră, aflându-se Sfinţia Sa kir Inochentie, episcopul Huşilor, aproape la acele părţi de loc, iată m-am însărcinat, poftindu-l ca să aibă purtare de grijă la numita eparhie, şi să păstorească cu priveghere şi cu toată osârdia, atât partea bisericerască, cât şi partea politicească, îndreptându-i şi povăţuindu-i către cele sufleteşti spre mântuirea lor. Şi Eparhia Hotinului, ce s-au dat spre cârmuirea Sfinţiei Sale, episcopul de Rădăuţi, toate celelalte eparhii să fie întru purtare de grijă a numitului episcop de Huşi”[20].

Între timp, în 1773, a venit răspunsul lui Rumianţov în problema desfiinţării eparhiei Proilaviei. Acesta a încuviinţat desfiinţarea, până la o viitoare hotărâre, acceptând ca eparhiile acordate episcopiei Huşilor să rămână în jurisdicţia acesteia. Din păcate, numai peste un an, în 1774, după pacea de la Kuciuc – Kainargi, a fost reînfiinţată Episcopia Proilaviei, iar Episcopia de Huşi a pierdut iarăşi ce obţinuse în 1771.

La anul 1777, o dată cu luarea Bucovinei, Moldova a pierdut Episcopia Rădăuţilor cu toată eparhia sa, până la Prut, rămânând în partea Moldovei numai ţinutul Hotinului, dar şi acela era ocupat de turci. Spre a se păstra numărul episcopilor, s-a luat decizia de a se înfiinţa Episcopia de Hotin.

În anul 1812, luându-se Basarabia de la Moldova, cu toată partea dintre Prut şi Nistru, eparhia de Huşi a rămas numai cu ţinutul Fălciu şi acesta numai partea din dreapta Prutului. Ţinuturile de peste Prut, care până atunci făceau parte din această eparhie, au fost încorporate în mod necanonic la noua eparhie rusească, formată în 1813, sub numele de „a Chişinăului şi a Hotinului”, având titlul de Arhiepiscopie[21]. Dar, prin stăruinţa episcopului Meletie, s-a mai adus la ea ţinutul Vasluiului, care până atunci fusese în jurisdicţia Episcopiei Romanului.

În anul 1852, sub episcopul Meletie II, au mai fost alăturate la ea, tot de la eparhia Romanului, ţinuturile Tutova şi Covurlui, cu învoirea Sfatului Ţării şi încuviinţarea domnului Grigore Ghica.

De asemenea, în 1864 a fost înfiinţată o nouă eparhie, numită a Dunării de Jos, cu reşedinţa episcopală la Ismail şi compusă din ţinuturile: Bolgrad, Ismail, Covurlui şi Brăila. Cu această ocazie s-a dat către Episcopia de Huşi ţinutul Cahulului în locul Covurluiului. Dar, după ce, în anul 1878, Cahulul a trecut din nou la ruşi, Episcopia de Huşi a rămas iarăşi fără acest ţinut[22].

            Rolul jucat de Episcopia Huşilor în teritoriul din stânga Prutului nu are în vedere doar întinderea jurisdicţională, ci şi faptul că eparhia a deţinut numeroase proprietăţi în această provincie. În condiţiile în care, în prezent, Mitropolia Moldovei şi autorităţile de la Chişinău nu recunosc dreptul de proprietate a Mitropoliei Basarabiei asupra unor posesiuni imobiliare din perioada interbelică.

Astfel, primele sate cu care fusese înzestrată episcopia de către domnul Ieremia Movilă au fost: „Plopeni, Coziaci, Râşăşti, siliştea Creţeşti şi Spărieţi din ţinutul Fălciu, Căcăceni din ţinutul Lăpuşna şi morile de la Pănoasa, la gârla Prutului”[23]. Tot peste Prut, episcopia a avut moşiile Căcăceri şi Toporul[24].

În 1649 episcopul Ghedeon a cerut hotarnici de la domnul Vasile Lupu pentru a delimita moşia Căcăceri, din ţinutul Lăpuşnei, pentru a nu mai exista motive de ceartă cu vecinii. Pe temeiul acestei hotărnicii a episcopului, s-a dat şi un hrisov domnesc pe moşia amintită[25]. Astfel, Andreica Vătăman din satul Pogăneşti, popa Ionaşco şi Trifu din Stănileşti şi alţii din târgul Huşi şi Broşteni, mărturisesc că, în urma poruncii domnului, aduse de episcopul Ghedeon, au ales satul Căcăcerii, din ţinutul Lăpuşnei, al Episcopiei de Huşi, dinspre satele Ţantul şi Şopârleni, stabilind, ca hotare, apele: gârla Plopului, ţărmurile Râioasei, ţărmurile Prutului, gârla Repede[26].

            Episcopia Huşilor şi întâistătătorii ei erau beneficiarii daniilor nu doar din partea domnilor, ci şi din partea funcţionarilor domneşti sau a altor persoane. În continuare vom prezenta câteva astfel de mărturii documentare.

La 23  mai 1672, Alexandru Ramandi, mare pitar, fiul lui Constantin Ramandi vistier, dăruieşte Episcopiei Huşilor şi episcopului Ioan, pentru pomenire, moşia „Podul lui Topor pe Prut, în ţinutul Lăpuşnei, cu loc de sat în ţinutul Fălciu, moşie dăruită moşului său Chiriţă postelnic de către Constantin Movilă voievod”[27].

Câţiva ani mai târziu, în 1676, o călugăriţă, Dorothea, dăruieşte Episcopiei Huşilor trei dughene în Chişinău[28]. În document se afirmă că: „Adică eu, călugăriţa Dorofteea ce petrec la ispisoc la Huşi, scriu şi mărturisesc cu acest dirept zapis al meu, de nimeni silită, nici nevoită, ce de a mea bună-voie, am dat Sfintei Episcopii de la Huşi trei dughene la Chişinău cu tot venitul ce vor avea pentru sufletul meu şi pentru sufletul feciorului meu Toader, când s-au îngropat la episcopie… Pentru acest lucru, nimeni din ruda mea, nici din ruda jupânului meu sau din nepoţii mei sau strănepoţii mei să n-aibă a se amesteca”.

De asemenea,, în anul 1703, preotul Ilie, cu familia sa, închină Brădiceştilor, schitul Pojorenii din ţinutul Lăpuşnei[29], iar următorul episcop, Ierotei, solicită întărire „pentru apărarea de împresurare a moşiei Toporul, proprietate a episcopiei”, la 27 iulie1744 de la domnul Ioan Mavrocordat[30]. În acelaşi an, la 17 august, au fost numiţi hotarnici de către domn pentru moşia Căcăcerii, din ţinutul Lăpuşnei. La 24 aprilie 1745, prin cartea domnului I. Mavrocordat, episcopul este împuternicit de a lua dijma din viile ce se aflau pe proprietatea ei[31].

În 1752, pr. Gavriil Hirtu de la Cârligaţi, fratele său Darie şi cu Ioan, fiul lui Goescul, fac danie episcopiei partea lor din moşia Dobrenii, la gura Lăpuşnei, numită Frăţiescii, ca să fie pentru pomenirea sufletelor „părinţilor noştri şi moşilor noştri, şi în urmă să fie pomană şi fiilor noştri şi nepoţilor noştri şi strănepoţilor noştri”[32]. Această moşie este întărită şi la data de 15 decembrie 1758, când este precizat şi hotarul, care cuprindea părţi din stânga şi dreapta Prutului: „Şi se începe moşia de iasta parte de Prutu, din mijlocul şesului, din balta Simei, şi cuprinde băltiţa Hăjdeu, şi altă băltiţă din sus de Hăşdeu, şi în giosu până la Cracii Lungului. Şi trece peste Prutu, pe din gios de cotul Prutului celu adâncu şi iese la deal, înspre răsărit, pe din jos de dealul Lăpuşnei, şi apucă drumul la dealu, înspre răsăritu, prin ţarină, până în satulu Tătărăscu, în Giadar şi pe dincolo despre răsăritu, apucă dialul în susu, înspre apus, prin movilele gemene, şi se pogoară peste Lăpuşniţa, şi trece peste Lăpuşna tot înspre apus, şi cuprinde capul dealului celui pe din susu de apa Lăpuşnei şi se pogoară pe din giuosu de Sărata, la apa Prutului, în gârla care se hotărăşte cu Coşciugu, şi de acolo trece Prutul în ţinutul Fălciu” [33].

O altă moşie în Lăpuşna, Săratul, este dăruită Episcopiei Huşi de către călugăriţa Negraia, fata lui Dumitraşcu al Mirloei, din Stănileşti, la data de 7 ianuarie 1759. Cea în cauză declară că „dăruieşte Sfintei Episcopii a Huşilor, căci părinţii mei şi eu suntem închinaţi Sfintei Episcopii a Huşilor”[34]. Trei zile mai târziu, căpitanul Ioniţă şi cu sora sa Aniţa, cu Ion, fiul Aniţei, au dăruit episcopiei o altă parte din satul mai sus menţionat[35].

Dintr-un zapis, din 1761, aflăm că Dumitraşcu Palade, mare vornic al Ţării de Sus, dă lui Inochentie, episcop de Huşi, satul Voloseni, din ţinutul Fălciu, primind în schimb satul Cioriceşti, bălţile Lăpuşna, Lăpuşniţa şi patru pogoane de vie în Huşi, la Dealul Pleşii. În document se precizează că „de acum înainte, schimbul, acesta să fie stătătoriu şi bine păzit, şi moşia ce am dat-o eu în schimb Episcopiei, să o stăpânească Episcopia cu pace şi să fie dreaptă ocină şi moşie în veci”[36].

Cele mai multe moşii au fost dăruite Episcopiei pentru pomenirea sufletelor, dar, în cazul amintit mai sus, donatorii spun că „am avut şi noi milă de la Sfinţia sa (Ierotei) pentru un schit pe care îl avem la Cârligaţi”[37]. Am putea interpreta, aşadar, această donaţie ca fiind un act de răscumpărare a unui serviciu. Astfel, în cursul anului 1763, doi răzeşi din satul Obilenii, din ţinutul Lăpuşnei, anume fraţii Ştefan şi Ioniţă, fără ştirea rudelor, ce aveau dreptul de coproprietari, au vândut acel sat episcopului Inochentie, cu preţul de 100 de lei[38]. În zapis se preciza faptul că preţul nu corespundea cu valoarea moşiei, dar ei au vrut să facă mai mult danie, „pentru sufletele părinţilor şi a moşilor lor, de la care le-au rămas şi alte moşii”[39].

În cursul aceluiaşi an, 1763, Vasile Gârdea, împreună cu soţia sa, au făcut danie episcopiei partea lor din moşia de la gura Lăpuşnei, iar o femeie, Calistra, a dăruit o parte din Cârligaţi. 

Unii episcopi au mai schimbat moşiile, fie unele din stânga Prutului pentru unele din dreapta acestui râu, fie doar cele din Basarabia. Astfel, în 1781, episcopul Inochentie a dat vadul de pod de la Nistru, şi cu satul Cosăuţii, de la ţinutul Sorocii, aproape de târgul cu aceeaşi numire, hatmanului Scarlatachi Sturza, în schimbul moşiei Tălăeşti, de la ţinutul Lăpuşnei, care era mai aproape de episcopie[40]. La 1794, Gheorghe Cerchezu a dăruit episcopiei partea sa din moşia Lăpuşnei[41], iar în iunie 1800, Iordache Fote a dat în arendă Episcopiei Huşilor, pentru patru ani, cu suma de 325 lei pe an, moşia Răbâia, împreună cu podul de peste Prut[42].

În data de 26 octombrie 1803, episcopul Huşilor, Meletie, s-a învoit cu protopopul Dimitrie de la ţinutul Codrului, în stânga Prutului, deţinător a unei mori pe pârâul Sărata, să plătească bezmenul anual de 10 lei.[43]

Implicarea Episcopiei Huşilor în îndrumarea spirituală a locuitorilor din stânga Prutului a fost determinantă. Episcopul de Huşi nu a fost doar judecător, adică factor care urmărea “respectarea legiuirilor” şi “dreptelor rânduieli” şi, în acelaşi timp, pedepsirea celor care greşeau, ci şi “păstor şi îndrumător”[44]. Domnul Mihai Racoviţă, de exemplu, scria protopopului de Soroca, la 20 ianuarie 1709, “carele este sub ascultarea episcopiei Huşilor”, că “Binevrând Domnia mea, şi împreună cu tot Sfatul domniei meale, am socotitu şi am ales de am pus acolo la piscopia Huşilor pe Svinţia sa Kir Sava, să fie piscop”[45]. Totodată, îi cerea să dea “ştire tuturor preoţilor câţi ar fi acolo la acel ţinut”, să meargă toţi ”la piscopii ca să-i vază şi să-i cearci pentru vrednicie preoţească şi care nu va fi vrednic de cinul preoţesc să aibă a-l giudeca … cum scrie sfânta pravilă”[46].

Atitudinea episcopului Sava de a cerceta oamenii pe care-i avea în subordine, de a se interesa de mersul bun al lucrurilor, atitudine similară, fără îndoială, cu a altor arhipăstori în acest scaun, pune în lumină rolul important pe care l-au îndeplinit în viaţa social–culturală a credincioşilor, episcopii Huşilor.

Alte menţiuni documantare:

- Episcopul Ghedeon a cerut hotarnici de la domnul Vasile Lupu pentru moşia episcopiei: Căcăcerii, din ţinutul Lăpuşna, pentru că nu erau bine determinate şi produceau ceartă între vecini[47].

- Ierotei (1743, a doua jumătate - mai 1752). În data de 17 august 1743, episcopul a scos de la domnie o hotarnică pentru moşia „Căcăcerii, din ţinutul Lăpuşnei, unde este şi Toporul”[48].

            În această perioadă de frământări pentru Moldova, se înscrie şi activitatea episcopului Huşilor, Meletie Lefter, care a fost promovat la data de 27 martie 1803 în această funcţie, succedându-i episcopului Gherasim Clipa, care a trecut în scaunul episcopal de la Roman[49].

 Meletie se născuse la Suceava în anul 1777, având numele de familie Lefter şi fiind poreclit Brandaburul. Trece în Moldova, stabilindu-se la Iaşi, unde uceniceşte pe lângă mitropolitul Iacob Stamati. Acesta din urmă îl călugăreşte la 1795 şi îl hirotoneşte ierodiacon pe seama Catedralei „Sf. Gheorghe”[50].

Pentru episcopul Meletie importantă a fost activitatea sa de sprijinire şi apărare a spiritualităţii româneşti în timpul războiului ruso – turc din anii 1806 – 1812.

La 4 noiembrie 1806 trupele ruseşti ocupă Principatele, prevalându-se de încălcarea de către Poartă a convenţiei privitoare la asigurarea stabilităţii domniilor la Bucureşti şi Iaşi. La 16 noiembrie, trupele generalului Dolgorokuv ocupă Iaşii, iar un corp de armată, condus de generalul Miladovici, se îndreaptă spre Bucureşti. Imediat ce se instalează ca „eliberatori” în Principate, ruşii impun o administraţie alcătuită din persoane fidele. Misiunea principală a acestora era pregătirea ţării pentru anexare, asigurarea din resurse locale a proviziilor necesare frontului, precum şi organizarea unor detaşamente de voluntari[51]. Autorităţile ruseşti solicită întocmirea unei catagrafii cât mai exacte a locuitorilor ţării. Drept urmare, exarhul Gavriil Bănulescu Bodoni solicită episcopilor alcătuirea şi înaintarea unor evidenţe ale clericilor şi familiilor lor din fiecare eparhie, urmând ca el, ulterior, să le centralizeze şi să le înainteze Sinodului rus. Dintr-o astfel de catagrafie aflăm că, la 18 aprilie 1809, în Episcopia Huşilor fiinţau: o mănăstire (Căpriana, închinată Sfântului Mormânt), 14 schituri (dintre care Călărăşeuca era închinată tot Ierusalimului). Se adăugau 346 de biserici cu 642 de preoţi, 81 de diaconi şi 273 ţârcovnici[52].

Prevederile tratatului de pace dintre Rusia şi Imperiul otoman, din mai 1812, lăsau Episcopia Huşilor fără cea mai mare parte a teritoriului ei de jurisdicţie, adică fără ţinuturile de peste Prut. Mitropolia istorică a Moldovei pierdea astfel 200 de domenii mănăstireşti[53]. Rolul pentru care fusese Episcopia Huşilor creată era, astfel, deturnat. De acum înainte, pericolului otoman i se substituie cel rusesc, iar episcopii Huşilor vor lupta, începând cu Meletie, pentru readucerea teritoriului românesc anexat în cadrul vechilor hotare[54]. Imediat după revenirea administraţiei locale şi reinstalarea la Iaşi a mitropolitului Veniamin Costachi, ierarhul legitim, la 26 octombrie, se redactează un memoriu, adresat Porţii otomane, în care se protestează faţă de cedarea fără nici un temei a jumătăţii răsăritene a Moldovei. În memoriu se arăta că „în prezent lipsesc Moldovei întregi şase ţinuturi: cel mai mare, Orheiul sau Lăpuşna, Soroca, al doilea ca întindere, al treilea Hotărniceni, al patrulea, Codrul, al cincilea Grecenii şi al şaselea, Iaşi, pentru că ceea ce rămâne dincoace de Prut nu reprezintă aproape nimic, fără a mai socoti pe cele ale Hotinului şi Bugeacului, smulse mai demult Moldovei”. Se cere „restatornicirea întregii Moldove, precum o apucaseră de la moşi şi strămoşi” şi redobândirea „părţii celei mai bune şi însufleţitoare a hranei, îndemânarea şi adăpostirea pământenilor”[55]. Protestele au rămas, însă, zadarnice.

 Luarea în stăpânire a teritoriului românesc de către ruşi, cu drame şi suferinţe umane sfâşietoare, este astfel zugrăvită de un contemporan, Manolachi Drăghici, la Iaşi: „ceasurile acelea au fost de plângeri, un timp de neuitat pentru că poporul, cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului, de la un capăt la altul, mergând şi viind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziuă bună de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii, care crescuseră şi vieţuiseră împreună până în vremea acea, când se despărţeau unii de alţii”[56].

Un sat întreg, Toporul, din ţinutul Lăpuşna, ce aparţinea de episcopie, trece împreună cu preoţii săi peste Prut, în ţara liberă. În locul preotului plecat, autorităţile ruseşti au hirotonit un preot ucrainean, care ştia numai ruseşte[57].

Episcopul Meletie al Huşilor subscrie, în octombrie 1812, anaforaua adresată de Divanul ţării noului domn Scarlat Callimachi, în care se arată suferinţele din timpul anilor de ocupaţie rusească. Pe lângă pierderile teritoriale ale Episcopiei, în acest timp arseseră şi casele de la centrul eparhial, iar Episcopia avea multe datorii neachitate. De aceea, domnul ţării, la cererea episcopului Meletie, acordă prin hrisovul din 13 iunie 1813, noi venituri Episcopiei pe seama târgoveţilor din Huşi[58].

Din 28 iulie 1803 avem o poruncă domnească pentru episcopul Meletie, care, împreună cu alţi boieri, trebuia să cerceteze pricina unui iaz de la Lungeni, pentru care nu se înţelegeau căpitanul Andrei Crişovanu de la Soroca şi nepoţii lui pe de o parte şi vornicul Vasile Costachi, pe de altă parte. Domnul îi scria episcopului: „Vi se trimite jaloba aceasta ci mi-au dat căpitanul Andrei Crişovanu di la Soroca, din care pre larg veţi înţelege pricina, pentru un iaz ce l-ar fi avut din vechiu cu răzăşii lui în moşie Lungenii de la acel ţinut. Drept aceia, scriem sfinţiei tale, cu dreptate să judecaţi şi să hotărâţi, dând şi mărturie de cercetări la partea ce să vă cădea”[59].

Un alt episcop care s-a implicat în viaţa bisericească din stânga Prutului a fost Grigorie Leu (1940 - 1949), care s-a născut la 2 mai 1881, în satul Ţuţcani, ţinutul Covurlui, actual judeţul Galaţi, într-o familie numeroasă, fiind botezat, de tatăl său, cu numele de Gheorghe.

În întreaga sa activitate, pusă în slujba lui Dumnezeu şi a României Mari, Leu are la bază principiul, consfinţit de dreptul canonic, prin care se stipulează că: “Biserica Română nu e deasupra neamului, ci se contopeşte firesc şi armonios cu neamul pe care îl slujeşte, îl sfinţeşte, în limba, spiritul şi sufletul său”.

 Grigorie Leu frecventează primele clase primare la Ţuţcani, apoi îşi continuă ucenicia întru Domnul, sub oblăduirea unui stareţ al mănăstirii Neamţ, ierodiaconul Teodosie Branişte.

După înfăptuirea României Mari, părintele Grigorie Leu, prin munca misionară, didactică, profesorală şi cărturărească, s-a dedicat consolidării noului edificiu statal. În 1918, preotul consilier econom stavrofor, Grigorie Leu, ajutat de arhimandritul Iuliu Scriban au fost trimişi în Basarabia, pentru a întrupa prevederile Cărţii pastorale a Sfântului Sinod a Bisericii Autocefale Ortodoxe Române. În calitate de împuterniciţi guvernamentali, cele două personalităţi au sprijinit arhiepiscopia din Chişinău să înfiinţeze Facultatea de Teologie şi să populeze parohiile basarabene cu tineri ce ştiau a sluji în limba română.

Cei doi preoţi au avut de înlăturat numeroase piedici moştenite de la administraţia Imperiului Rus. Aici au găsit o ierarhie bisericească pe care ţarismul, prin politica sa, încerca să o înstrăineze de enoriaşii ei, iar, mai apoi, bolşevismul o molipsise cu diverse secte anarhice.

În calitate de rector (1919-1924) al Seminarului Teologic din Ismail, sprijinind pe arhiepiscopul Atanasie, părintele Gheorghe Leu s-a implicat în reorganizarea bisericii din sudul Basarabiei, culminând cu înfiinţarea Mitropoliei Basarabiei. Nicolae Iorga avea să constate că: “În vechiul Ismail românesc, episcopul Melchisedec a dus grija întoarcerii la românism a acelui mal dunărean. Basarabia de Jos am pierdut-o şi opera trebuie luată de la capăt. Este meritul arhiereului Grigorie Leu că a făcut-o”.

De numele acestui episcop se leagă şi înzestrarea cu o tipografie, precum şi refacerea bisericii episcopale, după cutremurul din 1940[60].

Episcopia din Ţara de Jos a Moldovei a păstorit-o mai mulţi ani, până în martie 1949, când, prin crimă păgână, a fost martirizat pentru că a cutezat să ferească infectarea sufletului şi a spiritului românilor cu otrava ateismului, a îndrăznit să-şi apere enoriaşii năpăstuiţi de seceta din 1945-1946, a militat deschis şi hotărât pentru a păstra unitatea credinţei întru Hristos, unitatea românilor din ţară, de peste Prut şi din diasporă.

b) Episcopia Huşilor şi Basarabia

Episcopia Huşilor a jucat un rol deosebit şi în sprijinirea spirituală a populaţiei din stânga Prutului, acolo unde a fost teritoriul ei de jurisdicţie. Acest sprijin s-a manifestat nu numai atunci când acest spaţiu a aparţinut, aşa cum era firesc, de Moldova, cât şi atunci când a fost în componenţa Rusiei ţariste sau URSS. De altfel, şi din acest teritoriu al spiritualităţii româneşti, Basarabia, au existat feţe bisericeşti care au avut legături strânse cu episcopia amintită.

Astfel, dintr-un document, din 20 ianuarie 1709, aflăm care erau însărcinările domnului Mihail Racoviţă către protopopul ţinutului Soroca, în legătură cu ascultarea acestuia de episcopul Huşilor, nou numit. „Scriem domnia mea la rugătorul nostru protopopul de ţinutul Sorocei, careli este sub ascultarea Episcopiei Huşilor. Îi facem ştire că … am socotit şi am ales de am pus acolo episcop pe Sfinţia sa kir Sava să fie episcop. Pentru aceea, dacă vei vedea cartea Domniei mele, să cauţi şi să dai ştire tuturor preoţilor, câţi or fi acolo, la acel ţinut, sub ascultarea episcopiei. Să vă sculaţi şi să mergeţi cu toţii acolo, la Sfinţia sa, la episcopie, ca să-i vadă şi să-i cerci pentru vrednicie preoţească. Şi carele nu va fi vrednicu pe cinul preoţescu, să aibă a-l judeca, după cum va scrie Sfânta Pravilă. Acestea scriem”[61].

Dintr-o scrisoare al protopopului de Chişinău către Episcopia Huşi, din data de 29 octombrie 1793, aflăm că prin ţinuturi, pentru ajutorul administraţiei bisericeşti, protopopii aveau câte un preot cu titlul de nemesnic, precum şi nişte servitori, numiţi feciori. Nemesnicul ţinutului Lăpuşnei în acel an era preotul Ioan, iar feciorii servitori ai protopopului de Chişinău erau Mihalachi Ţiple şi Vasilie Samson[62].

La 27 martie 1758, episcopul Inochentie obţine de la domnul Scarlat Ghica o carte domnească, prin care împuterniceşte pe protopopi să facă inspecţii prin ţinuturile episcopiei, inclusiv în stânga Prutului. Celor în cauză li se transmitea că „sunt volnici cu cartea domniei a cerceta pe călugări şi călugăriţe, pe preoţi şi preotese, diaconi şi diaconiţe”[63].

În opera sa, episcopia a beneficiat şi de sprijinul domnului. Un astfel de caz se înregistrează la 31 martie 1766, când Grigore Ghica a trimis o circulară către episcopii din ţară, în care le solicită să pună protopopi vrednici, care să organizeze toate bisericile din eparhie, din stânga şi dreapta Prutului, să cerceteze abuzurile şi să le îndrepte. De asemenea, cerea autorităţilor să se îngrijească ca bisericile de pe la sate să nu fie lipsite de servitori pentru săvârşirea serviciilor religioase[64].

Cu ocazia alegerii succesorului episcopului Inochentie, au fost propuşi trei candidaţi. Conform canoanelor, alegerea noului episcop, Iacov, a fost realizată de către un sinod format din trei arhierei, convocat la biserica Mitropoliei din Iaşi. Pe lângă grecul Matei al Mirelor şi Leon, episcopul de Roman, a contribuit la alegerea aceasta şi un reprezentant din spaţiul bisericesc din stânga Prutului, anume Amfilohie, episcopul de Hotin[65].

De asemenea, episcopii de la Huşi erau convocaţi, uneori, de către domnie, pentru a participa la luarea unor hotărâri importante pentru viaţa spirituală a ţării. Astfel, în cursul anului 1698, episcopul Varlaam a participat, împreună cu mitropolitul Sava al Moldovei, cu Misail, episcopul de Roman şi cu Lavrentie al Rădăuţilor, la convocarea Adunării Ţării de către domnul Antioh Cantemir, când s-a hotărât, conform obiceiului timpului, ca mănăstirea Căpriana, din Basarabia, să fie închinată mănăstirii Zografu de la Muntele Athos[66].

Modul în care se exercitau exact atribuţiile de îndrumare a turmei creştine din stânga Prutului o putem afla dintr-un document din a doua parte a secolului XVIII. Astfel, cu prilejul desfiinţării eparhiei Prailoviei, în 1771, eparhiile Ismail, Reni, Chilia, Acherman şi Bender, din Basarabia, au fost acordate spre administrare Episcopiei Huşilor. În acest context, mitropolitul a trimis o carte reprezentanţilor bisericii din ţinuturile respective, dar şi episcopului de Huşi, din care se pot desprinde şi atribuţiile canonice ale celui din urmă. Astfel, se preciza că „după urmarea rânduielilor sfintelor canoane, iată sau dat aceste eparhii sub purtarea de griji a frăţiei sale episcopului de Huşi, kir Inochentie, căruia îi dăm voie a săvârşi acolo toate cele ce se cuvine arhieriei. Adică să judece şi să cerceteze a doua oară toate pricinile bisericeşti. Cântăreţi şi purtători de sfeşnice să însemneze. Ipodiacon şi diacon să săvârşească şi să suie şi la rânduiala preoţiei pre cei vrednici. Duhovniceşti părinţi să aşeze prin ale sale cărţi de duhovnicie... Dumnezeieştile biserici să sfinţească şi să înveţe pe pravoslavnicul norod părintesc tot lucrul ce este de suflet folositor şi mântuitor, ocârmuindu-i la cele sufleteşti faceri de bine”[67].

Dar rolul episcopiei nu a fost numai acela de a se îngriji de soarta slujitorilor ce aparţineau de ea, de administrarea moşiilor ce le deţinea în Basarabia, ci şi de a înzestra lăcaşurile de cult cu obiectele necesare desfăşurării în bune condiţii a ritualului religios. Potrivit opisului obiectelor din muzeul Societăţii istorico – arheologice bisericeşti din Basarabia, întocmit în anul 1923, aici se păstrau, ca bunuri ce aparţineau Mitropoliei Basarabiei, colecţii de obiecte, vase şi veşminte bisericeşti, icoane, manuscrise şi documente vechi, tipărituri, fotografii, unele provenind de la Episcopia Huşilor. Printre acestea se regăsesc şi numeroase obiecte româneşti, printre care antimisele, toate de pânză, ale: episcopului Veniamin al Huşilor, de la 30 noiembrie 1792; episcopului Meletie al Huşilor, de la 23 noiembrie 1803; episcopului Calinic Hariupolis al Huşilor, de la 23 decembrie 1860; episcopului Iosif al Huşilor, de la 1873[68].

Un alt exemplu îl reprezintă Icoana mică a Mântuitorului Hristos, ferecată în argint, dăruită peşterii Sf. Anton, de către Nichifor Chiricencov. Pe ea este scris: „Această icoană a Mântuitorului Domnului nostru Iisus Hristos, este dăruită pentru peştera Sf. Anton din Sf. Munte, de către cetăţeanul oraşului Cahul, Nuvhifor Chiriacencov şi de mine, Eufrosina şi cu fii săi: Daniil şi Varvara. Pomeneşte-ne Doamne pentru icoana Mântuitorului, când vom veni întru împărăţia ta. 1859, decembrie 17”[69].

            Prin tratatul de la Paris încheiat la data de 30 martie 1856, judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad, din sudul Basarabiei, sunt restituite Moldovei. Încă de la înfiinţarea Episcopiei Huşilor, cele mai multe teritorii de sub jurisdicţia sa se aflau în stânga Prutului, pierdute prin pacea de la Bucureşti din 1812 şi încorporate, cu întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru, Rusiei ţariste. După 1856, partea de sud a Basarabiei încearcă să reînnoade vechile tradiţii. Dintr-un document din 12 martie 1859 aflăm că Episcopia Huşi sprijină pe Dimitri Spiru Povlu, interesat de amplasarea unui pod umblător peste Prut, în dreptul moşiei Rânzeşti, care s-a adresat în acest sens către arhiereul Calinic Miclescul Hariupoleos, locotenent episcop de Huşi, deoarece urmărea relansarea comerţului cu Bârladul. Importanţa podurilor peste Prut era foarte mare, căci asigura legătura între cele două pământuri româneşti.

            Astfel, Dimitri Spiru Povlu declară că: „La moşiile mele Goteşti şi Ciobalaccii, din ţinutul Cahulului, ce sunt din stânga Prutului, vrând a face cu a mea cheltuială un pod trecător pe apa Prutului, pentru împlinirea trecerii locuitorilor, cu care pod urmează să cheltuiesc sumă peste 1000 galbeni, osăbit de alte podeţe ce se mai fac pe şes peste gârlile ce sunt curgătoare din apa Prutului. Iar capul acestui pod de dincoace, de pe moşia Rânzăştii, din ţinutul Fălciu, ce este proprietate a Sfintei Episcopii Huşi. Iscălitul face rugăminte ca, aşa cum facerea acestui pod la locul însemnat se face nu numai în bine obştesc, ci şi o înlesnire a locuitorilor din zisa moşie Rânzăşti, dar totodată şi un venit mai însemnat în viitor să poată produce zise-i moşii”[70].

            Sprijinirea acordată de către Episcopia Huşilor menţinerii legăturilor cu locuitorii de dincolo de Prut a fost simţită şi un secol mai înainte. Astfel, la 9 februarie 1754, în urma anaforalei marelui logofăt al Moldovei, s-au constatat drepturile episcopiei asupra celor două maluri ale Prutului la moşia Toporul. Matei Ghica a încuviinţat cererea episcopului Inochentie de a face un pod peste această apă, pe vadul ce avea la acea moşie[71].

            Rolul Episcopiei Huşilor a constat şi în educarea generaţiilor de preoţi care au activat în cuprinsul jurisdicţiei sale. În jurul acestui locaş de închinăciune a funcţionat, vreme îndelungată, şi un seminar teologic, care a format mulţi din clericii fostei eparhii a Huşilor. Seminarul a fost înfiinţat în 1851, sub episcopul Meletie Istrati (1851 - 1857) şi a funcţionat în încăperile ce erau la acea dată[72]. Astfel, dintr-un document din 5 septembrie 1870, emis de Consiliul Şcolar al Seminarului din Huşi, aflăm faptul că această instituţie de învăţământ avea în arondare ţinuturile Fălciu, Vaslui şi Cahul, de unde s-au ridicat un număr 98 de preoţi. La acea dată, ţinuturile Vaslui şi Cahul erau lipsite de şcoli pentru preoţi şi dascăli, astfel încât rolul în educarea noilor generaţii de preoţi revenea Seminarului din Huşi, ce aparţinea de Episcopia Huşi[73].

Un refugiat, în urma ultimatumului rusesc din 28 iunie 1940, cum ar fi Alexandru Stribiţchi, absolvent al şcolii de cântăreţi din Chişinău, concentrat în Regimentul 10 Vânători staţionat la Roşiori, a cerut examinarea în cursul anului 1941 la şcoala din Huşi de cântăreţi bisericeşti[74].

De asemenea, au existat şi cazuri de reprezentanţi ai bisericii din spaţiul din dreapta Prutului care au trecut prin Episcopia Huşilor şi apoi au dus mai departe, în Basarabia, spiritualitatea românescă. Astfel, Vasile Ciureanu, cantor la biserica Episcopiei Huşi, născut în localitatea Bodeşti, judeţul Vaslui, a fost numit profesor al şcolii de cântăreţi bisericeşti din Huşi în anul 1902. Acesta a fost mobilizat în război între anii 1916 – 1918, când ajunge iar la Huşi, dar este transferat în anul 1918 la Mitropolia Basarabiei, unde ajunge profesor de muzică bisericească la Chişinău[75]. În această calitate el a fost autorul lucrării Liturghierul.

După unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, Episcopul Huşilor, Nicodim Munteanu, a condus afacerile Arhiepiscopiei Basarabiei până la alegerea unui titular, funcţie pentru care a fost împuternicit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care a hotărât ca: “P.S. Episcop al Huşilor – Nicodim să conducă afacerile Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului până la alegerea unui titular”, menţionând că: “Odată cu trimiterea Prea Sfinţitului Nicodim, atât Sf. Sinod cât şi înaltul guvern au ţinut ca într-un glas să dea încredinţarea că vi se vor îndeplini cu sfinţenie toate dorinţele privitoare la autonomia bisericească de care aveţi nevoie”. Astfel, la 16 iunie 1918 Sf. Sinod al B.O.R. publică “Cartea Pastorală” prin care se acordă autonomie Bisericii Basarabene.

          Au urmat pe parcursul lunii august mai multe şedinţe cu preoţi şi profesori bisericeşti, în cadrul cărora, sub conducerea lui Nicodim, s-a hotărât desfiinţarea vechilor instituţii clericeşti din Basarabia (Consistoriul duhovnicesc, Sfatul Eparhial, Consistoriul şcolar bisericesc, Administraţia ecumenică) şi înfiinţarea a două structuri noi, care corespundeau necesităţilor politico-religioase de atunci: 1. Administraţia Centrală Eparhială a Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului; 2. Consistoriul Superior Eparhial. Prin crearea acestor organe se urmărea ajustarea cât mai oportună şi adecvată a structurilor bisericeşti cu noua realitate, prin urmare, respectându-se specificul şi particularităţile bisericeşti ale Basarabiei.

Dar,  în decembrie 1918, episcopul Nicodim Munteanu şi-a dat demisia din funcţie.

 Documentele atestă faptul că imediat după unire, reprezentanţii bisericii din Basarabia au reluat imediat legăturile cu episcopii Huşilor. Astfel, dintr-un document din 6 noiembrie 1924, de la Chişinău, purtând antetul Arhiepiscopiei Chişnăului şi Hotinului, aflăm că arhiepiscopul Gurie Grosul, numit la 3 ianuarie 1920 drept cap al acestei arhiepiscopii, se adresează episcopului Huşilor, Iacov Antonovici, căruia îi prezintă un proces-verbal în care se arată necesitatea ţinerii unui congres general al Bisericii Ortodoxe din Basarabia[76].

            Referitor la rolul jucat de această episcopie în a menţine vie flacăra spiritualităţii ortodoxe în spaţiul din stânga Prutului, mai ales într-o perioadă în care Basarabia era confruntată cu politica regimului comunist de desfiinţare a bisericilor, vom reproduce, în continuare, pasaje dintr-un document din anul 1943, realizat de către episcopul Grigorie Leu, purtând numele: Dare de seamă asupra activităţii generale eparhiale cerute de Onor Minister cu adresa nr. 875/1943[77].

             Prima parte surprinde perioada 1918 – 1925: reînfiinţarea Seminarului Teologic (1919), redarea unor moşii din Basarabia după realizarea unirii din 27 martie 1918, pregătirea clerului şi activitatea culturală.

            A doua parte a documentului pune în evidenţă perioada 1925 – 1940, cu numărul preoţilor, circumscripţiile misionare, etc.

            A treia parte, cea mai interesantă, este legată de perioada de după 6 septembrie 1940, în care se vorbeşte şi de parohii, opera gospodărească a Episcopiei.

„Războiul de întregirea neamului a găsit pe scaunul episcopal de la Huşi pe actualul Patriarh, I.P.S. Nicodim, care s-a interesat în chip deosebit de întreg bunul mers al eparhiei.

Prin grija sa s-a reînfiinţat Seminarul Teologic în anul 1919. Şi tot prin strădania I.P.S Sale s-a redat episcopiei o mică parte din moşiile ce le-a avut în Basarabia, pierdute odată cu răşluirea acestei provincii. Astfel, curând după 1919 episcopia Huşilor a intrat în stăpânirea unui teritoriu de 50 de ha. În judeţul Lăpuşna, a unei bălţi de 250 de ha. În judeţul Cahul şi a unor titluri de rentă, pentru moşiile expropriate acolo, în valoare de 5.419.200 de lei.

Preoţii erau, în cea mai mare parte, cu Seminarul gradul I şi II, prea puţini având Teologia. Dar au început însă, în mare poarte, să-şi completeze studiile. Avântul preoţimii spre desăvârşirea studiilor a început de prin anul 1924. Din ce în ce mai mulţi teologi intrau în cler şi tot mai mulţi preoţi seminarişti au urmat cursurile facultăţilor de teologie. Numărul lor a crescut odată cu înfiinţarea facultăţii de la Chişinău.

Opera culturală şi până în prezent

Dintre publicaţiile eparhiei, amintim Cartea de rugăciuni, editată de P. S. Grigorie Leu în 12.000 exemplare, care s-a împărţit în întreaga eparhie, trecând şi graniţele ei, până în Transnistria, unde P. S. Episcop Grigorie Leu s-a deplasat în misiune în două rânduri.

Procurarea şi împărţirea broşurilor religioase, iconiţelor, cruciuliţelor, cărţilor de rugăciune, cum şi a celor din editura proprie, au satisfăcut, în primul loc, setea de religiozitate, dar ea a constituit bazele unei opere culturale şi misionare nu numai în eparhia noastră, dar şi dincolo de hotarele ţării, în Transnistria, prin cele două misiuni făcute de conducerea eparhiei noastre, în frunte cu P.S. Episcopul Grigorie Leu, când s-a mers la faţa locului şi s-au răspândit şi credincioşilor acestor laturi creştine Cuvântul Domnului şi cu care prilej s-a constatat o puternică viaţă creştină, asemănătoare în multe privinţe vieţii creştine din veacurile primare.

Odată cu oştile Mareşalului desrobitor, era necesar ca şi oastea creştină să-şi facă datoria – Eparhia Huşi este printre cea dintâi care nu numai că a întreprins două misiuni la faţa locului, dar a desemnat preoţi misionari, care să îngrijească în permanenţă de trebuinţele religioase ale credincioşilor acelor laturi.

Opera gospodărească

Prin revenirea Basarabiei, Episcopia şi-a reluat stăpânirea asupra micilor sale proprietăţi de peste Prut. Între acestea este şi moara ţărănească din comuna Cărpineni, jud. Lăpuşna, pe care a găsit-o stricată de bolşevici, iar casele în mare parte dărăpănate. Cum, însă, lipseau piesele necesare repunerii morii în funcţiune, Episcopia a fost nevoită să facă tovărăşie cu alt morar din vecinătate. Astfel, în 1941, instalaţia a fost gata şi, cum se simţea mare nevoie, i s-a adăugat şi o presă de ulei. Toate acestea au costat, totuşi, 300.000 de lei.

Participarea preoţilor la războiul sfânt şi la opera misionară din Transnistria.

Dar preoţimea noastră a adus o altă însemnată contribuţie în al doilea front.

Eparhia este întinsă de-a lungul Prutului şi toate satele din valea aceasta au fost evacuate. Preoţii au rămas în mijlocul poporului, încurajând şi îmbărbătând. Rolul acesta a fost de o foarte mare importanţă, populaţia având pe păstori în mijlocul ei. În fruntea lor a stat P.S. Episcop, care a cercetat populaţia evacuată.

De asemenea, preoţii au fost şi sunt cei dintâi sprijinitori ai nevoilor populaţiei şi a măsurilor luate de înaltele autorităţi.

Îndată după eliberarea acestei provincii, Episcopia Huşilor a fost prima care a trimis misionari peste Nistru. Cea dintâi cercetare duhovnicească a Chişinăului a făcut-o P.S. Grigorie al Huşilor, în ziua de 21 iulie 1941. Oraşul încă ardea, din biserica soborului se scotea cenuşă şi jar, iar autorităţile încă nu se instalaseră. Au fost trăite atunci clipe emoţionante. La o săptămână, o altă vizită a adăugat întărire sufletească faţă de populaţia atât de greu încercată. Despre toate acestea s-a comunicat Onor. Minister.

La 18 septembrie acelaşi an a plecat prima echipă de preoţi peste Nistru. Echipa a avut în frunte pe P.S. Episcop Grigorie şi a fost alcătuită astfel: Episcop Grigorie Leu, pr. Anton Popescu, cons. ref. Huşi, protoiereu P. Alexandru – Huşi, pr. V. Spânu – parohia Şchiopeni – Fălciu, pr. N. Balan – Jigoreni – Vaslui, pr. M. Hogaş – Schitul Vovidenia – Huşi, pr. P. Cartaş – paroh Zorleni – Tutova, pr. Nicolae Isăilă – paroh Dobrovăţ – Vaslui, diac. Gr. Lungulescu – Episcopia Huşilor.

La începutul lunii octombrie a aceluiaşi an, Episcopia a trimis o nouă echipă de preoţi, alcătuită din: pr. Gh. Popescu de la biserica Înălţarea  - Huşi, pr. M. Raicu de la parohia Pogăneşti – Fălciu, pr. Gr. Lupaşcu – Vineţeşti – Fălciu, etc.

Pentru sfintele slujbe din Săptămâna Patimilor şi a Sfintei Învieri din anul 1942, a plecat o a treia echipă, care a slujit la Tiraspol şi Odessa, compusă din: episcop Grigorie Leu, pr. Anton popescu, cons. ref. Episcopia Huşi, S. Proteiereu P. Alexandru – Huşi, Pr. A. Ardeleanu – paroh Dobrina Huşi, diac Clement Gheorghiu de la catedrala episcopală Huşi, diac Chiprian Tambur.

Dar conducerea eparhială nu s-a mulţumit numai cu aceste echipe care au activat câteva săptămâni şi luni, săvârşind după preoţii militari cele dintâi botezuri, cununii, pomeniri de morţi, etc., ci a trimis şi preoţi cu şedere mai îndelungată, unii chiar peste un an.

Astfel, următorii preoţi sunt acum în Transnistria: pr. Ioan Apostol de la parohia Dumeşti II  - Vaslui, uşiHuşiHuşipr. A. Budaşcu de la Ciorăşti – Vaslui, pr. M. Raicu de la parohia Pogăneşti – Fălciu, pr. N. Hâncu de la Negreşti II  - Vaslui, pr. C. Radu de la Drageşti – Vaslui.

Bunuri imobiliare

Livada Brădiceşti de 14 ha, este situată în comuna Brădiceşti – Fălciu - produce ceva fructe, fân în valoare de 70.000 de lei anual. Terenul Ciorăşti – Ciolpana, jud. Lăpuşna, rămas de pe urma exproprierilor moşiilor Sf. Episcopii ce a avut în Basarabia, dă un venit anual de 10.000 de lei.

Terenul Bizinic de 3 ha şi jumătate tot în Basarabia, se dă în arendă cu 6.000 de lei anual.

Pădurea Rusca – Fălciu, de 300 ha, dată de către stat în folosinţa Sf. Episcopii, din care se exploatează anual 10 ha.

Balta Gura Lăpuşnei de circa 230 ha: în anul 1940/1941 a adus venit de 25.915 de lei.

Moara Topor – Lăpuşna a fost pusă iarăşi în funcţiune după ce invazia bolşevică o distrusese. Moşia Topor, de 50 de ha, situată pe teritoriu cominei Cărpineni – Lăpuşna, în apropierea morii Topor a adus în anul bugetar 1940/1941 un venit de 38.824 de lei”.

In cursul anului 1990 s-a constituit in orasul nostru o filiala a Asociatiei Culturale "Pro Basarabia si Bucovina", care a activat mai multi ani. Dupa o perioada de incetare a activitatii, in luna octombrie 2007 s-a reluat activitatea filialei de promovare a culturii, traditiilor, istoriei comune a locuitorilor de pe cele doua maluri ale Prutului, care reprezinta principalul scop al filialei noastre. Avem si un site de internet, www.probasarabiahusi.ro , insa ne-am dori sa facem cunoscut, asa cum stim noi, cu armele noastre culturale, o parte din problemele actuale ale Basarabiei in legatura cu romanii ce locuiesc acolo, si in plan international. Si ne referim aici la romanii plecati in afara granitelor tarii, si care stiu ca in stanga Prutului spiritul, limba, cultura romana sunt strivite de autoritatile comuniste de la Chisinau, care vorbesc mai mult de "moldevenism".

Intrucat autoritătile de la Chisinau nu accepta şi nu sprijina activitatea Mitropoliei Basarabiei, ce tine de Patriarhia Romana, ca biserica de sine statatoare in Republica Moldova, infiintată înca din 1923, am vrea sa publicam pe site-ul dvs un scurt material preluat dintr-o carte aparutra la Husi, intitulata "Contributii la istoricul Episcopiei Husilor", scrisa de Alina-Mihaela Pricop, care demonstreaza ca aceasta episcopie a fost creata în 1598 tocmai pentru a administra din punct de vedere spiritual spatiul din stânga Prutului. Materialul are menirea de a demonstra dreptul istoric al Mitropoliei Basarabiei de a fiinţa si activa in Republica Moldova, chiar daca exista si Mitropolia Moldovei, care apartine de Patriarhia de la Moscova.

Cu stima, conducerea filialei Husi a ACPBB,

presedinte de onoare - Theodor Codreanu
secretar - Plugaru Stefan
 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)