CORIN BIANU

ACTUALITATEA ROMANULUI ISTORIC

După teoria literară, romanul istoric are natură şi rosturi bine precizate, reclamând în principal, reconstituirea beletristică a unei perioade de timp, devenită istorie. Cu un mesaj identic am plecat şi eu la drum, după un an de meditaţie în care m-am tot gândit, dacă să mă înham sau nu la o corvoadă atât de grea precum reconstituirea veacului fanariot cu Enăchiţă Văcărescu pe locul luminos ce l-a ocupat în epocă, dar lăsat pe nedrept, de către urmaşii săi, nu numai Văcăreşti, într-o umbră din ce în ce mai compactă; fâlfâirea de aripă ce a declanşat avalanşa mea creatoare a fost îndemnul editorului şi prozatorului de pregnantă individualitate Mihai Stan, convingându-mă în stilu-i deja notoriu, printr-un ricoşeu, numit în teoria epicului, “amănunt revelator”: dacă-l scrii, eu ţi-l public, fără să te doară capul de ceva”! “Avalanşă creatoare” nu e o metaforă, cum mi-ar fi priit, ci o realitate dintre cele mai prozaice, pentru că m-am îngropat efectiv sub vrafuri de documente istorice, începând cu cărţile de specialitate, de sub care scoteam din când doar mâinile, ca să tastez, răstimp de doi ani (iunie 2009/mai 2011), fluxul beletristic izbucnit sub presiunea multiplă a fanarioţilor Mavrocordaţi, Ipsilanţi, Moruzeşti, a contribuţiei pozitive covârşitoare depusă de grecul Iacovache Rizu, socrul Văcărescului, în folosul nostru, precum şi a rolului benefic jucat de împăratul Austriei, Iosif al doilea, în favoarea românilor! A meritat, îmi spun acum, după eliberarea de sub povara ce mi-o asumasem! De ce spun răspicat, că a meritat? Pentru că, pe lângă respectarea principiului enunţat mai sus, am reuşit să-mi pun pecetea personală  asupra scrierii, l-am aplicat adică, imprimându-i individualitatea mea epică, mai mult sau mai puţin atractivă sau “ortodoxă”, dar a mea proprie! Cum?...

Întâi şi-ntâi am asimilat confesiunea-crez artistic aparţinând lui Nicolae Bălcescu, “Deschid sfânta carte în care se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei, câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor”! A fost, ca să folosesc, termeni cultici, ca o “împărtăşanie, care m-a ţinut pe tot parcursul efortului şi mă va ţine toată viaţa! Meditanţii în esoterism, care nu sunt nicidecum “budişti”, precum  li se spune superficial şi neglijent, sau eretici, o denumesc ca “iluminare”, altfel spus, însuşirea unui fenomen la cel mai înalt nivel, încât devine re-trăire a lui, o trăire personală, “realizare” spirituală! “L-a realizat pe Dumnezeu”, se spune despre câte un “sfânt”, un om de pe pământ, căruia îi sunt accesibile numeroase dintre fenomenele de natură divină! Eu l-am asimilat în acest mod pe Bălcescu, m-am împărtăşit din spiritul lui! Celelalte descoperiri nu mai sunt de natură spirituală, ci întru totul terestre şi mult mai trudnice, ţinând de capacitatea de efort, de înzestrarea proprie şi de experienţa socială, însă toate-toate s-au intercondiţionat şi s-au evidenţiat fiecare la momentul potrivit…Am înţeles pe parcurs, că o redare artistică fidelă şi cuminte a epocii ar fi fost insuficientă, pentru că interesa un număr mai mic de cititori, poate doar şcolarii şi istoricii, dar aceştia din urmă îşi vor spune la un moment dat că mai recomandabilă este lectura documentului istoric propriu-zis! Aşadar, am considerat imperios necesar să vin cu ceva nou, cu o reinterpretare a istoriei în stilul meu propriu, în funcţie de pregătirea, harul şi experienţa de viaţă, dar fidel adevărului istoric, ceea ce mi-a lăsat loc nelimitat pentru punerea în scenă a istoriei cu ajutorul celor mai năstruşnice procedee artistice, care trebuiau să se supună unei singure rigori – respectarea realităţilor fanariote!

Fac o dezvăluire a metodei mele de creaţie în domeniul romanelor istorice, care poate că nu este numai a mea, dar am descoperit-o singur! E mult mai uşor să fii “viteaz” acum “în urma războiului”, după ce-i studiezi temeinic şi cu bună credinţă pe istoricii care au analizat epoca pe toate feţele, “i-au pus diagnosticul” şi au formulat verdicte la obiect! Cu alte cuvinte, revii de la efect la cauză şi o reconstitui cu propriile puteri – avantaj mare faţă de trăitorii epocii respective, care n-aveau cum cunoaşte ce urma să se întâmple după  moartea lor, adică urmările pe termen secular ale faptelor întreprinse în viaţă – şi, în consecinţă, eşti ferit de greşeală (dacă ai studiat şi ai înţeles cum trebuie epoca)! Tot aşa, nici noi nu putem cunoaşte acum cu certitudine, câte din efectele scontate ale acţiunilor noastre de azi se vor îndeplini întocmai în viitor – dar asta este pentru cei ce au urechi să audă şi, mai ales, să priceapă că insistenţele exagerate în a impune o idee ori iniţiativă, conduc cel mai adesea la contrariu!  Bunăoară, eliberarea iobagilor de către iluministul voievod Constantin Mavrocordat în ambele principate române în care a domnit succesiv, a determinat un excedent de forţă de muncă, o parte din ţărani au migrat la oraş, unde s-au făcut căruţaşi, dar şi fierari, rotari, dulgheri, care să făurească vehicolele contra unui preţ şi deci domnitorul a creat cadrul propice pentru circulaţia banului, a iniţiat precapitalismul în ţările române, mişcare pe care am reflectat-o prin procedee specifice romaneşti.  

De asemeni, toate urmările favorabile ale acţiunilor iniţiate de împăratul Iosif al doilea al Austriei pentru îmbunătăţirea vieţii românilor ardeleni (înfiinţarea Episcopatului ortodox, egal în drepturi cu celelalte religii, statuarea prin lege a concivilităţii ş.a.), le-am trecut în carte la timpul viitor, pentru că ele, deşi reale, s-au întâmplat dincolo de limita cronologică superioară a romanului “Văcăreştii la amiază” şi ca atare, mai mult decât un dialog între două personaje, respectiv, împăratul şi Enăchiţă Văcărescu, la nivel de intenţii,  nu puteam face altceva în cadrul formulei mele de creaţie. Crearea, mai înainte, a celor două regimente româneşti de graniţă a fost tot un răspuns la cerinţele evoluţiei sociale, o soluţionare optimă a migraţiei lucrătorilor de pe moşii, dar rezolvare, nu oprimare anacronică a fenomenului. Că posteritatea a răsturnat bunele adevăruri iosefine, restaurând vechile nefericiri şi accentuându-le, ea nu a avut cum să eclipseze reformele progresiste ale marelui om de stat, care a fost şi a rămas unul dintre cei mai luminaţi conducători de ţări şi de popoare din istorie şi culmea – într-o epocă denumită de istorici, “a absolutismului”!  

O remarcă pur personală a mea constă în relevarea şi supunerea judecăţii cititorului, faptul că în confruntarea turco-ruso-austriacă din 1787-1790, noul şi umanismul au fost de partea Austriei în ascendenţă, deoarece Imperiul Otoman nu avea ca politică de stat la Istanbul, să răspundă spionajului austriac cu un „contraspionaj” pe măsură, precum i-am spune azi, pe motivul mult mai comod, dar învechit, că omul corupt de austrieci în interiorul autorităţilor imperiale otomane va fi prins la un moment dat şi torturat, eventual decapitat, confiscându-i-se averea şi recuperându-se astfel pagubele cauzate. Inovaţia Austriei de a extinde iscodirea rivalilor şi pe teritoriul lor este de strictă noutate şi eficienţă în epoca aceea, întrucât Austria a obţinut câştiguri materiale efective, dar a şi salvat vieţile a zeci de mii de războinici, care altfel ar fi pierit în lupte anacronice, realitate istorică ce pune implicit Apusul european în progres faţă de retrogradele autorităţi otomane! Preluarea pildei în epocă de către viitorul voievod Nicolae Mavrogheni, care a obţinut domnia de la Bucureşti, şi într-un astfel de scop, a fost în acele condiţii, o iniţiativă particulară, iar nu o politică otomană de stat, precum ajunsese deja la austrieci, ruşi, nemţi, francezi. Antiteza îl face pe cititor să descopere singur realitatea istorică şi să o evalueze…

Un alt element de strictă noutate pentru care îmi asum responsabilitatea de prozator din mileniul al treilea al acelor evenimente de acum un sfert de mileniu este reconcilierea domnitorului Mavrogheni după moartea sa, cu supravieţuitorul Enăchiţă Văcărescu, iar ca să înlătur orice eventuală obiecţie, spun că am făcut-o în stilul meu literar şi din considerente estetice, de a ajunge la punctul culminant al naraţiunii şi de a pregăti încheierea romanescă, dar de fapt convingerea aceasta este şi rodul înţelepciunii omului vremurilor noastre moderne, la un sfert de mileniu scurs de la petrecerea respectivului eveniment! Ar mai fi de spus, dar numai ca un imbold polemic, că numeroase dintre scenele istorice receptate de critică doar ca relatări fireşti ale unor fapte întâmplate, sunt pe de-a-ntregul imaginate în legătură directă cu spiritul epocii, plecând de la date lapidare, ceea ce ar putea da măsura unor altfel de performanţe…

Din Caietele romanului Văcăreştii la amiază

Corin Bianu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com