Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

COŞMARURI ARTISTICE SAU POLUŢII CITADINE?

„Ŕ l’oeuvre on conaît l’artisan”

(„Pe autor îl cunoşti după operă”,  La Fontaine.)

Ion Măldărescu, Agero

Colindam străzile cu aparatul de fotografiat pe umăr, în căutare noului repetabil, veşnic multicolor al „zânei melopeelor”, dar în acea zi de toamnă frumoasă, ruşinat, aparatul  n-a mai vrut să facă „poze”.  Zâmbiţi, nu-i aşa, aparatul nu are viaţă, totuşi, aparent insensibil, obiectivul său poate deveni un veritabil iris viu şi se poate contopi cu ochiul şi cu sensibilitatea celui ce-l mânuieşte. El nu poate aşterne culorile asemenea pictorului, dar în fracţiunea de secundă în care reuşeşte să imortalizeze în cadru  paleta de culori oferită de natură şi/sau personalitatea subiectului-ţintă, pelicula ori suportul digital se transformă în şevalet .(foto: Sfertodoctul, de Măldărescu, Agero)

În urmă cu câţiva ani, cotidienele naţionale dădeau ştire cititorilor despre inaugurarea unor „opere de artă” amplasate în diferite localităţi ale României, creaţii ale unei fundaţii cu profil artistic. Un  comentariu apărut în presa scrisă se încheia cu o precizare şi anume, aceea că nu toţi românii „sunt pregătiţi să înţeleagă” semnificaţia unor astfel de...monumente. Ei bine, am demnitatea să afirm că sunt unul dintre cei vizaţi, iar nivelul meu de inteligenţă şi instruire nu-mi permite să încadrez aceste poluţii citadine în categoria operelor de artă. Oricum ar fi ptivită, nu oricine este înzestrat genetic cu har, nu oricine ştie să îşi modeleze şi să îşi rafineze talentul, nu oricine poate fi un Michellangelo, nu oricine poate deveni un nou Rafael, un nou Leonardo da Vinci sau un nou Brâncuşi. Ca oricare locuitor al acestui spaţiu cultural, presupun că am dreptul la opinie liberă şi nu mă pot împăca cu gândul că cineva mă cataloghează drept neajutorat spiritual, pentru simplul motiv că nu accept existenţa unor făcături artistice de o calitate incertă şi de un bun gust îndoielnic.

Urmare a unui fenomen nu prea fericit, inspirat şi promovat de mult trâmbiţatul post şi neo-postmodernism, pseudo-artiştii autohtoni au copiat exemplul omologilor occidentali. Pe străzile oraşelor româneşti a plouat cu bolovani şi metal, de forme şi dimensiuni diferite, în timp ce valoroasele simboluri ale artei au fost eclipsate sau chiar profanate. În urma informaţiilor primite, am aflat că „entităţile” sau grămezile conglomerate de fiare vechi, nu sunt decât avortoane al faimoasei şi mult prea  mediatizatei fundaţii de „artă” auto-înzestrate cu har, arogându-şi apartenenţa la noţiunile de habitat şi de artă în România. Convenabil sau nu, habitatul îl vedem cu toţii, îi simţim prezenţa, trăim în el însă, vă rog să-mi spuneţi, oameni buni, dacă ştiţi, unde-au ascuns aceşti pseudo-artişti ARTA? Ar fi inutil să reamintesc cititorilor de relativ recentele scandaluri provocate de „operele” execrabil-pornografice ale expoziţiilor organizate la New York şi Berlin, mult mediatizate şi patronate cu obstinaţie de Institutul Cultural Român.

La Fontaine, în fabula sa „Bondarii şi albinele” afirma: „Ŕ l’oeuvre on conaît l’artisan” (Pe autor îl cunoşti după operă). De parcă găurile din asfaltul străzilor şi din buzunarele românilor nu ar fi fost suficiente, o dată cu frunzele muribunde ale copacilor, pe teritoriul ţării au picat din cer, „cadouri artistice”. După o cercetare laborioasă, oscilez între prezumţia-concluzie că obiectele respective ar constitui reziduuri ale OZN-rilor şi aceea că ele ar reprezenta „opere” ale unor artişti pământeni rataţi. Pentru că „ceva-urile” la care mă refer nu au încă nume, propun oficialităţilor să le denumească, pe cele care au mai rezistat trecerii vremii, fie „Coşmaruri citadine”, fie „Monumente ale ororilor vizuale”. Este regretabil că autorităţile româneşti aprobă ca astfel de poluţii nocturne ale somnului raţiunii să ne tortureze privirile cu monstruozităţi. Cu ce-am greşit noi, locuitorii României?  - într-un fel sau altul, vorba unei „persoane importante, nu spui cine”, parafrazez: „aici ruginesc banii dumneavoastră!”. Ignorând faptul că unele din creaţiile vizionarilor de la fundaţia autoare a acestor „opere de avangardă” au fost premiate înainte de a exista (se mai întâmplă şi minuni), admit că părerea mea nu este cea mai competentă, ea poate fi corectată, dar este aceea a unui om care respectă şi se bucură de locul unde  s-a născut, un om care nu acceptă reprezentările contraculturii. Asemenea „Cârcotaşilor” de la TV,  care prin multiple reportaje la faţa locurilor „crimei”, au observat şi subliniat în emisiunile lor urâţenia făcăturilor, la rândul meu mi-am permis să (re)aduc subiectul în atenţie. Fapt îmbucurător, ca dreaptă şi reparatorie judecată, autorităţile au revenit la realitate şi la sentimente mai bune, începând să elimine, ici, colo,  urmele dăunătoare ale HAR-ului „artistic” autohton. Graniţele dintre ştiinţe şi arte au fost desfiinţate, există azi posibilitatea înţelegerii creatorilor modernişti alături de clasicii artei universale, dar este dăunător să urâţim faţa oraşelor României.

Ion Măldărescu

Agero

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com