|
 CRITERIUL
CULTURII ACTIVE ÎN OPŢIUNEA ELECTORALĂ
DESPRE MERITOCRAŢIE (II)
Corneliu LEU
Spre a ne
justifica iertătoarea atitudine faţă de agresiunea subculturii produsă
pe canale politice şi canale de televiziune (la noi, dar desigur şi la
alţii) odată cu democratizarea (iar această aşa zisă democratizare în
cel mai demagogic sens populist nu începe acuma, ci chiar din dictatura
care-şi lipea etichete democratice producând egalitarisme pentru cei
flataţi gratuit a fi clasa muncitoare şi situaţii privilegiate prin
venituri suplimentare numai pentru vârfurile ei), nu putem decât să
recurgem la resemnatul proverb „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”,
renunţând a ne mai gândi la frumosul ideal al meritocraţiei.
Şi aşa, cu această resemnare faţă de propriul nostru destin, ajungem a
ne complace într-un statut de populaţie bananieră manipulată de grupuri
de interese care, ele fiind vulgare, dinadins lasă şi populaţia într-o
stare inferioară de gândire şi într-o existenţă de mahala a omenirii
sordidă şi imorală. Mahalaua unora cu costume de firmă şi altora cu
haine second-hand, mahalaua unora care nu numai că şi-au impus tacit
manelele făcându-i să se retragă pe cei care anii trecuţi mai protestau,
dar chiar au ajuns a conta pe cât mai mulţi aleşi de-ai lor în
parlament. Iar culmea este că şefii de partide, tributari unicului crez
al democraţiei statistice prin numărul votanţilor, propun pe liste
asemenea specimene, la fel cum îi încurajează a se pretinde apţi de a fi
parlamentari pe alţi „reprezentanţi”: cei ai galeriei fotbalistice.
Adică galeria formată din acei scandalagii care sunt partizani ai cuiva
doar fiindcă vor violenţă; şi nu-i deloc adevărat că devin violenţi din
dragostea sau partizanatul pentru ceva sau cineva.
Această stare („a”, sau „i”, sau pur şi simplu) submorală se mută în
politică pentru că e vorba de număr de voturi. Dar se mută şi în
televiziune pentru că e vorba de ratingul de spectatori. Şi, astfel,
constatăm o decadere continuă spre mahalaua politică, mahalaua tv,
mahalaua aspiraţiilor venale şi mahalaua parvenitismului sfidător, în
aşa fel încât bietul mahalagiu propriu-zis e de multă vreme depăşit de
mârlănia altor case mai mari, iar noi ajungem la o a doua formulare a
resemnării naţionale găsind cealaltă justificare căreia începem să-i dăm
şi ei valoare de proverb: „Fiecare comunitate umană îşi are conducătorii
pe care îi merită”!...
Astfel, din resemnare decădem în recunoaşterea precarităţii stării
noastre de fapt, a condiţiei inferioare între popoare, a destinului de a
ne fi rezervat locul în lumea a doua, sau a treia, sau în cea unde
corupţia, imoralitatea, mitocănia şi nemunca sunt stări de normalitate.
Meritul social nu mai contează; banii sfidează morala, legalitatea şi
administraţia; aleşii jonglează cu banii noştri şi nu mai avem nici
măcar o opoziţie credibilă de vreme ce în Parlament cade moţiunea de
cenzură, iar în Consiliul General al Capitalei nici vorbă de vreo
„moţiune de... bordură” la adresa marmorei şi granitului primarului
general.
Dar iată că, deodată, nu întâmplător arătând cert a inspiraţie adusă de
Duhul Sfânt, ni s-a dăruit un exemplu încurajator. Şi nu oricând, ci
tocmai când abjecţia politică începuse să-şi bage coada şi în singurul
lucru sufleteşte sfânt pe care-l mai avem: Biserica. Biserica
permanenţelor noastre şi a străvechii noastre credinţe!
Pe această cale, a neaşteptatului dar pe care îl primeşte cel smerit,
alegerea noului Patriarh vine ca un exemplu că meritocraţia poate
învinge orice; chiar şi unele interese fundamentaliste. După toate
dezamăgirile noastre cu guvernări penale, parlamentari versatili,
demnitari traseişti, electorat manipulat prin cel mai ieftin populism şi
partide politice sinucigaşe prin propria lor luptă internă, Adunarea
Naţională Bisericească a Ortodoxiei Române ne-a arătat că putem avea un
organism electoral demn şi capabil de cea mai bună alegere (dintre cele
posibile, binenţeles); şi nu pentru satisfacţia unora sau a altora, ci
pentru interesele marii obşti pe care o reprezintă.
Fără a avea vreun alt mandat decât cel moral şi cel tradiţional al
Credinţei noastre, această Adunare a votat de o mie de ori mai
responsabil decât oricare dintre corpurile electorale care au funcţionat
în România acestor optsprezece ani de democraţie. Decât oricare dintre
politicienii care s-au perindat la conducerea ţării ridicându-se prin
nemerit, ca profitori ai blazatei noastre convingeri că avem soarta de a
fi reprezentaţi doar de aleşi democratici obedienţi intereselor de grup,
practicanţi ai sforăriilor, populismului şi a coruptelor aranjamente de
culise.
Pentru că, orice ar spune cei care ar fi avut interese contrarii, orice
ar pretinde defăimătorii, oricum ar strâmba din nas cârcotaşii sau ar
căuta alternative analiştii, ca oameni care păcătuim şi nu pretindem
perfecţiunea, avem totuşi convingerea că s-a făcut alegerea cea mai
dreaptă: Din punctul de vedere al reprezentativităţii a fost ales cel
mai reprezentativ ierarh, cu cea mai cuprinzătoare activitate
postdecembristă; din punct de vedere cărturăresc a fost ales cel mai
abilitat şi mai recunoscut cărturar în lumea teologică europeană; din
punct de vedere administrativ a fost ales cel mai de evidenţă ctitor
bisericesc din ultimele decenii; din punctul de vedere al vârstei a fost
ales cel aflat la anii care îţi trebuie ca să fii şi în putere şi
înţelept, iar din punctul de vedere al sufletului oamenilor contemporani
cărora ne adresăm, a fost ales cel care n-a ezitat să implice mijloacele
de comunicare modernă în misionarismul poruncit prin apostolică
tradiţie. Cu alte cuvinte, mai palide decât cele ale sacralităţii şi mai
înrobite faţă de ceea ce este secular, a fost vorba de o opţiune
electorală pentru cultura temeinică şi activă din care decurge atât
darul novator social al diaconiei, cât şi virtutea teologică.
După asemenea argumente, indiferent de preferinţele unora sau ale
altora, avem doar dreptul ca, pentru luminarea noastră, să ne întrebăm
dacă ar fi fost altul mai bun; iar, după această luminare, nu putem
decât să spunem: Punctum. Adunarea şi-a făcut datoria, iar criteriile ei
meritocratice au triumfat. S-a simţit limpede puterea înţeleaptă de
depăşire a subiectivismelor, puterea votului responsabil pentru
vrednicie şi virtute, aşa cum am avea nevoie în toată societatea
românească. O gândire luminată nu spre utopia perfecţiunii, ci spre
pragmatica respectării a ceea ce e mai promiţător pentru progresul
obştei: buna formare a înţelepciunii cuiva şi spiritul activ al
transformării acestei înţelepciuni în faptă.
Deducem astfel că educaţia democratică înseamnă răspunderea faţă de ce
votezi, iar ea concordă evident cu discernerea religioasă a binelui. Şi,
dacă nu e omeneşte posibil să prevedem tot ce va face în viitor cel
ales, e omeneşte obligatoriu să fim atenţi la cel pe care îl alegem,
prin meritele prezente pentru care îl alegem.
Cum am afirmat de la început, nu aştern aceste rânduri ca un elogiu la
adresa celui care, primind elogiul suprem al Bisericii sale, al marii
ecclesii a românilor ortodocşi, nu mai are nevoie să fie elogiat. Nu fac
decât să-mi exprim reîncrederea în cauza meritocraţiei pe care, chiar
dacă nu o consideram deloc pierdută, mărturisesc: nici nu-i preziceam un
exemplu temeinic de susţinere la societatea românească, producându-se
atât de rapid. Dar şi atât de necesar ca să mai putem spera în
redresarea morală a politicilor noastre de afirmare democratică.
Ca dovadă că există o luminare prin Duh Sfânt, este faptul că acest
exemplu temeinic ni l-a oferit chiar o Adunare asupra căreia oricine
aşteaptă să se coboare Duhul Sfânt, chiar rugăciunile care o preced
invocând aceasta. Iar nouă, românilor, nu ne rămâne decât să ne rugăm
pentru coborârea Lui şi asupra altor adunări care ne decid soarta.
Dacă acest lucru a fost posibil la Palatul Patriarhal, de ce n-ar fi
posibil şi la Palatul Parlamentului, la Palatul Cotroceni, la Palatul
Victoria?! Condiţia e una singură: Adunarea să fie de credincioşi
oneşti, care să cheme întradevăr Duhul întru inspirarea lor. Iar El va
veni şi lucrarea Lui ne va feri de ceea ce, nu teologia, ca să nu mă
refer la cele sfinte, ci proverbul nostru mirean numeşte: „Oameni neduşi
la biserică”.
De acest pericol şi de asemenea indivizi trebuie să ne ferească: De
oamenii neduşi la biserică, fapt pentru care cred că ne pot conduce prin
intrigi şi sforării; de oamenii neduşi la biserică pentru care politica
e scandal şi nu înţelegere; de oamenii neduşi la biserică a căror
singură cultură politică este cea de a face caz de banii lor şi a-şi
face drum prin aceşti bani fie ei câştigaţi cinstit sau necinstit; de
oameni neduşi la biserică pentru care nimic nu-i mai important decât
trufia lor vulgară, sau interesul lor; de oameni neduşi la biserică şi,
din pricina aceasta, ne aflând că manipularea, fie ea şi politică, tot
scula diavolului este, iar ispitirea celor creduli, chiar dacă e vorba
numai de electorat, tot prin necuratul se produce; de oameni neduşi la
biserică pentru care nu există semen, ci există doar adversar, nu există
înţelegere pe raţiuni superioare ci există numai luptă pentru ciolan, nu
există dialog ci doar mitocănie; de oameni care, neduşi la biserică
fiind, nu au auzit despre saltul de la haită la societatea umană despre
care toate cărţile sfinte vorbesc!
Dar nu la cărţile sfinte îmi permit eu, profanul, să mă refer, ci la
cultura noastră strict laică din care rezultă această infamantă
categorisire de „oameni neduşi la biserică” , dar pe care, noi, cu
naivitate sau neştiinţă, îi ducem în fotolii de conducere doar pe
criteriul că au fost şi alţii mai răi sau mai proşti. Or fi fost, dar
tocmai de asta avem nevoie de un duh care să ne lumineze, chiar şi fără
invocări liturgice.
Fiindcă, în ultimă instanţă, Duhul nu trebuie decât chemat cu bună
credinţă; El nu are ierarhii, nici preferinţe eclesiastice, pentru că
misiunea Sa este de a-i lumina pe toţi muritorii. Aşa precum s-a coborât
asupra Adunării Naţionale Bisericeşti îndreptându-şi raza către cel
vrednic, tot aşa s-ar putea coborâ şi asupra alegerilor pentru
Parlamentul European şi asupra viitoarelor alegeri locale sau
prezidenţiale, fără a ne putea acuza cineva că-l secularizăm.
Cel mult îl exprimăm în cuvinte moderne. Pentru că meritocraţia, atât de
necesară opţiunilor noastre electorale, se exprimă în limbajul de
paraclis şi amvon prin acel emoţionant şi convingător: „Vrednic este” pe
care l-am auzit rostit de curând datorită unui vot dat pe motive de
vrednicie.
Nu ar fi cu nimic un pas greşit intelectual şi nici măcar un semn de
religiozitate, ci chiar unul firesc, de raţiune politică a dezvoltării
unei ţări pe calea temeiniciei de afirmare prin merit. Şi prin
recunoaşterea meritocraţiei ca act de democraţie reală, dacă alegătorii
ar putea afirma din toată inima despre alesul lor că: „Vrednic este!”...
Corneliu LEU
|
Comentarii de la cititori |
|
