Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

CRITERIUL DEMNITĂŢII UMANE - UN CRITERIU MERITOCRATIC

DESPRE MERITOCRATIE (VI)

Corneliu LEU

„...În ţara noastră e de ajuns dacă se asigură înaintarea meritului şi  a muncii; e destul atâta, şi numai pentru atâta se cere reorganizarea

 socială”...M.Eminescu

Istoria şi evoluţia omenirii consemnează valori perene şi valori trecătoare. Sincronia este cea care, ca şi la valorile materiale, stabileşte ierarhia valorilor morale într-un anumit moment istoric, în vreme ce o evaluare diacronică, mereu conformă experienţelor cu care se îmbogăţeşte omenirea, vine să pună în evidenţă alte criterii valorice, propulsând unele concepte noi şi modificând deseori ierahia celor existente. Această ierarhie se deprinde instinctiv de către cetăţean, pentru că el o determină prin nevoile şi aspiraţiile sale. Dar trebuie să fie bine învăţată de politicianul care, numai cunoscând-o la perfecţie ca deziderat prezent şi studiindu-i mecanismele de perspectivă ce prefigurează viitoarele elemente de pondere, îşi va putea alcătui programe politice viabile, credibile şi de sinceră contribuţie la progres, în care alegătorul să-şi regăsească propriile sale interese.

Printr-un asemenea punct de vedere se explică şi se justifică modul polemic în care suita noastră de articole tratează problema. Pentru că ea nu se rezolvă dacă noi vorbim în abstract făcând teoria meritocraţiei. Cum să ne păstrăm la nivelul obiectivităţii teoretice când ne confruntăm cu cele mai stupide forme de ignoranţă agresivă?!... Recent, printre personajele cultivate de moderatorii tv. care ar avea pretenţia să dea linia de gândire politică a cetăţeanului, unul dintre cele mai penibile, intelectualmente vorbind, şi cele mai primitive în manifestarea dorinţei de putere fără nici o justificare programatică, a avut neobrăzarea paranoică să le spună unor asemenea naivi: Nu-mi daţi mie sfaturi ce-nseamnă democraţia; eu ştiu ce-nseamnă democraţia... democraţia e libertate şi egalitate; asta e!...

Aceasta arată ÎN CE STUPIDĂ ARIE DE IGNORANŢĂ AGRESIVĂ  SE POATE CĂDEA atunci când ţi se urcă banul la cap şi crezi că poţi cumpăra cu el orice. Sau, mai rău: Poţi vinde orice, chiar şi propria-ţi prostie, dacă o faci cu agresivitate şi te baţi cu pumnu-n piept ca să sară din el bănuţii cu care-ţi mituieşti alegătorul. Şi, când? Tocmai astăzi, în zilele promovării unui document precum Tratatul de la Lisabona, pentru care obştea europeană a muncit ani de zile şi chiar s-a convulsionat în refuzuri, până când a ajuns la un text apt să mulţumească prin afirmarea pragmatică a unor valori ale democraţiei moderne, corespunzâd tuturor aspiraţiilor europene, promiţând să asigure pe continent solidaritate şi colaborare întru progres.

Nu mai insist asupra faptului că histrionicul incult care vrea să ne conducă nici mai mult nici mai puţin decât în numele lui Dumnezeu şi se declară dezamăgit de noi pentru că nu ne-a putut obţine voturile, chiar din învăţăturile ce i-au ajuns la ureche, în sfârşit astăzi, de la revoluţia franceză căreia în curând îi vom sărbători 230 de ani, ţine minte numai libertatea şi egalitatea. Ceea ce înseamnă nu numai că n-a citit vreo carte, dar n-a citit cu atenţie nici bancnotele franţuzeşti cu care făcea pe vremuri bişniţă, dacă n-a reţinut şi al treilea element al aspiraţiilor de atunci, tocmai cel izvorât din credinţa noastră creştină: cel al fraternităţii.  Nu este deloc un lucru nesemnificativ. Pentru că, dacă în aceşti 230 de ani despre învăţămintele cărora pretinsul politician demonstrează că nu a mai învăţat nimic, în materie de libertate  sau de egalitate s-au schimbat şi s-au adăugat multe şi-n practica socială şi-n planul teoriei democratice, tocmai dezideratul fraternităţii, în sensul lui modern de solidaritate socială şi de respect reciproc între persoanele umane, se dovedeşte astăzi a fi prioritar într-o existenţă comunitară, atât prin încărcătura de credinţă pe care o are şi prin care ne poate coagula eforturile morale, cât şi prin autoritatea pe care o poate exercita asupra exagerărilor extremiste: fie de libertate egocentrică, abuzivă şi prost înţeleasă, fie de egalitate decăzută-n egalitarismul care a adus atâtea rele şi atâta stagnare evoluţiei democraţiei.

Pornesc de la acest exemplu de pe cea mai de jos treaptă a ambiţiilor de cumpărare a electoratului, treaptă în care gândirea politică nu există, ba chiar logica exprimării nu se ridică mai sus de „aşa vrea muşchii mei”, ca să ne dăm seama, prin faptul că acceptă o asemenea coborâre, cât de precar este peisajul nostru politic în această perioadă când în alte medii se discută despre „umanismul integral al politicilor de dezvoltare” sau despre eforturile de depăşire a formalului din democraţia statistică prin educarea unui electorat în permanenţă activ pe principiile democraţiei reale. Pentru că Tratatul de la Lisabona recunoaşte în întregime criteriile valorice ale unui document mai vechi, cel elaborat în anul 2000 la Nisa în legătură cu drepturile cetăţeneşti: CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE. Iată Capitolele acestui document, a căror ordine poate fi considerată astăzi, după apariţia formulărilor din noul Tratat proaspăt ratificat de Parlamentul României, chiar ca o ierarhie a valorilor morale europene în forma ei cea mai actuală:

-          DEMNITATE, cu articolele „Demnitatea umană”, „Dreptul la viaţă”, Dreptul la integritatea persoanei”, apoi interzicerea torturii, a sclaviei si a muncii forţate.

-          LIBERTĂŢI, cu articolele „Dreptul la libertate şi la securitate”, „Respectarea vieţii private şi familiale”, „Protecţia datelor cu caracter personal”, „Dreptul de a se căsători şi a întemeia o familie”, „Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie”, libertăţile de exprimare şi informare, de întrunire şi asociere, a artelor şi ştiinţelor, profesionale, drepturile la educaţie, de a munci, de proprietate, de iniţiativă şi antrepriză,  de azil şi protejare a extrădărilor.

-          EGALITATE, cu egalitatea în drepturi, nediscriminarea, egalitatea între bărbaţi şi femei, diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică, drepturile copilului şi ale vîrstnicilor, integrarea persoanelor handicapate.

-          SOLIDARITATE, cu drepturile la informare şi consultare a angajaţilor în cadrul întreprinderilor, de negociere şi acţiuni colective, de acces la serviciile de plasare, de protecţie în caz de concediere, de condiţii de muncă echitabile, de viaţă familială şi profesională, de securitate şi ajutor social, de protecţie a sănătăţii, de acces la serviciile de interes economic general, de interzicere a muncii copiilor, de protecţie a muncii tinerilor, protecţie a sănătăţii, a mediului, a consumatorului.

-          CETĂŢENIE, cu dreptul de vot si de eligibilitate la alegeri parlamentare şi locale, dreptul la o bună administraţie publică, de acces la documentele oficiale, de mediere între cetăţean şi serviciile publice pentru ca nu acestea să aibă ultimul cuvânt, de petiţionare la orice nivel, de protecţie diplomatică, libertăţile de a circula şi a se stabili.

-          JUSTIŢIE, cu dreptul la orice fel de recurs şi de acces la un tribunal imparţial, la apărare şi prezumpţia de nevinovăţie, la principiile de legalitate şi de proporţionalitate a pedepselor, la a nu fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi vină.

Incepe, aşadar, documentul de la Nisa cu „Demnitatea persoanei umane” ca valoare socială, politică şi morală de prim rang în contemporaneitatea noastră. Ce îseamnă asta, chiar dacă n-ar fi vorba de o ierarhie, ci doar de o convenţie ca-n conclavurile cele mai egalitare care nu au lideri ci, cel mult, un „primus inter pares”? Sau, modificând întrebarea: Nu înseamnă aceasta că prima îndatorire a unei guvernări democratice a statului de drept contemporan, care reprezintă oriunde forma necesar recunoscută de administraţie publică, este să asigure demnitatea cetăţenilor a căror viaţă o administrează?

Existenţa şi îndatoririle statului sunt asigurate prin guvernare. Guvernarea este asigurată prin politicienii care acced la ea în mod electoral încredinţându-li-se pe termen limitat gestionarea ei. Or, această gestionare a politicilor de existenţă şi dezvoltare a unei ţări se face în baza unui program pe care l-ai prezentat ca ofertă, iar oferta fiindu-ţi aprobată ai cîştigat alegerile. Vom discuta mai încolo despre această ofertă de guvernare. Acum ne referim la conceptul de guvernare ca atare: Guvernarea, ca depozit de putere încredinţat unei candidaturi căreia, de mai multă vreme, a început să i se ceară în lume să asigure condiţii decente de existenţă pentru cetăţenii guvernaţi. Decenţa existenţei umane ar putea fi considerată ca un fel de precizare mai evoluată a conceptului de demnitate umană care a început cu dezideratele radicale ale drepturilor la viaţă, la integritatea persoanei, etc. şi s-a aprofundat conform diacroniei despre care am vorbit.

Traiul decent, cu securităţile personale (alimentare, sanitare, de habitat, ecologice, etc) si condiţiile de muncă echitabile face astăzi parte integrantă din condiţia de demnitate a persoanei umane, iar drepturile nediscriminate la informaţie, educaţie şi cultură dau măsura asigurării acestei demnităţi de către guvernarea respectivă. Acestea sunt aprofundările pe care le aduce epoca noastră prin toate sacrificiile care au construit-o, prin răscoalele celor oprimaţi, prin solidaritatea celor liberi cu suferinţele celor aflaţi sub dictaturi, prin experienţele faste şi nefaste ale regimurilor sociale.

Datorită unor permanente eforturi: ale unora de a se elibera, ale altora de demascare a oprimării acestora, ca şi cele de consolidare înţeleaptă a libertăţilor celor care le-au dobândit, astăzi putem vorbi clar despre o FILOSOFIE A DEMNITĂŢII PERSOANEI UMANE, la care statul are obligaţia de a veghea şi a o insufla fiecărui cetăţean al lui. Pentru că demnitatea umană, sentimentul ei la fiecare persoană, nu se poate construi şi consolida dacă aceasta nu are la dispoziţie condiţii demne de existenţă. Demnitatea ca deziderat, ca aspiraţie, poate exista şi dăinui în fiecare suflet, dar conştiinţa demnităţii nu o poţi vea dacă nu eşti convis că exişti sub o guvernare care ţi-o asigură. Iar garantarea existenţei demne prin guvernarea lui pe criteriile demnităţii este rolul statului modern: Stat de drept al unor cetăţeni cu demnitatea asigurată.

Şi, atunci, se pune întrebarea: Poate un politician nedemn să asigure demnitatea alegătorilor săi, sau îi coboară şi pe aceştia la condiţia nedemnităţii?!... Prin antinomie ajungem la concluzia că numai într-o societate meritocratică, guvernată de demnitatea meritului fiecăruia şi demnităţi obţinute prin merit, statul îşi face datoria de a veghea la condiţia minimală a existenţei decente.

În acest mod, spre deosebire de tendinţele necurate, mafiote, care fie sunt deranjate de existenţa controlului de stat, fie încearcă ele eludarea acestuia prin netransparente forme de legături suprastatale şi de dominare a pieţii indiferent de condiţiile statale, ajungem şi la infirmarea acelor teorii ale dispariţiei statului sub formele sale de astăzi, ca girant al unor elemente de specific naţional, geografic, sau de tradiţie socială. Necesitatea statului se demonstrează tocmai prin caracteristica sa de echilibrare a unor anumite tendinţe, interese sau exagerări ale diferitelor corpuri sociale în interiorul unor politici coerente de dezvoltare. Echilibrare care să ţină seama în primul rînd de criteriul respectării demnităţii fiecăruia. O societate activă nu poate exista fără  fondul unor conflicte de interese. Există interese patronale si interese sindicale, interese ale producătorilor şi interse ale consumatorilor, interese ale generaţiilor şi interese ale populaţiilor din diferite medii, interese profesionale şi interese comerciale, interese locale şi interese naţionale, ca să nu mai vorbim de diversitatea intereseor de stat şi de multele contradicţii care pot apare chiar în sânul acestora. Statul este garantul echilibrelor care trebuie menţinute între aceste interese, iar guvernarea înseamnă folosirea pârghiilor administrative şi găsirea în permanenţă a soluţiilor de compromis care să favorizeze acest echilibru. Luăm un singur exemplu: acela al antagonismelor limpezi dintre interesul social al consumatorilor şi cel comercial al producătorilor, şi unii şi alţii fiind cetăţeni cu drepturi egale ai aceluiaş stat. Ba, mai mult, deseori şi o categorie şi alta regăsindu-se în aceeaşi persoană sau familie. Lumea comercială este dirijată prin însăşi raţiunea ei de a raporta beneficii spre cinismul preţurilor care nu pot ţine seama numai de nevoile cumpărătorului. Cum faci ca să împaci bugetul acestuia cu nevoia elementară a profitului comercial? Şi fără să nedreptăţeşti pe nimeni, toţi fiind cetăţenii tăi?! Aceste probleme pragmatice capătă imediat o conotaţie politică, putând duce chiar la aspecte politice nedorite: Dacă înclini spre interesul consumatorului, nu ai altă direcţie decât stupidul egalitarism colectivist cae îl decade şi pe politician în populism, sufocă şi fermentul social al competiţiei de valori; dacă înclini spre interesul comercial ajungi să favorizezi preţurile de monopol şi dictatul anumitor grupuri de interese asupra pieţii. Efortul de a păstra echilibrul, succesele acestui efort în aşezarea mersului social pe o linie de progres, devine merit politic recunoscut şi credibilitate în faţa electoratului.

Prin asta, vrem-nu-vrem (sau, mai bine zis: vor-nu-vor) va trebui, nu să reformăm clasa politică, ci să-i trimitem la reformă pe politicienii inapţi de a crea politici de echilibru, care menţin conflictul şi ruptura socială fiind, cu meschinărie şi chiar în mod corupt, beneficiari ai ei: Politicienii lipsiţi de doctrină şi setoşi de putere care provoacă şi accentuează tot felul de conflicte tocmai pentru că nu au vreun program concret privind ascensiunea conceptului de demnitate umană prin pragmatica traiului decent. Într-o asemenea concepţie meritocratică, politicianul nu mai poate fi un comandant care dă ordine şi conduce prin permanenta ameninţare cu măsuri coercitiv-naţionale, ci devine un creator de programe politice de dezvoltare, socialmente bazate pe promovarea valorilor în ierarhia lor contemporană. Prin asemenea aptitudini creatoare demonstrate într-o coerentă şi selectivă ascensiune electorală, se vor promova adevăraţii „bărbaţi de stat” care pot asigura existenţa unui echilibru de decenţă în nişte relaţii care să nu încalce principiul afirmării demnităţii umane, făcând ca statul să devină acel garant. Iar calitatea de garant devine un criteriu de merit pentru programul politic ce face oferta cea mai sigură, cu oamenii cei mai siguri în aptitudinea de a o îndeplini. Şi, astfel, iarăşi ajungem la pledoaria prin polemică pentru cauza meritocraţiei:  

După cum vedem chiar şi prin sloganul spus în vânt cu „libertatea şi egalitatea” se mai folosesc în politica noastră formale exprimări devenite limbaj de lemn încă de pe vremea lui Caragiale. Sunt formale pentru că demagogii au avut grijă să le golească de conţinut, iar proştii să le folosească aşa: gata golite. Din fericire, pragmatismul vieţii, vicisitudinile ei, eforturile unor gânditori adevăraţi pe care i-a durut soarta omenirii şi procesul de emancipare socială au salvat acest conţinut din labele murdare ale demagogiei politice, tocmai încercând să-l aprofundeze. Asta demonstrează că, în ciuda nereuşitelor şi chiar a actelor antiumaniste ce caracterizează anumite momente, istoriceşte emanciparea socială tot se produce, exercitând asupra conţinutului unor concepte un permanent proces de lărgire, aprofundare şi completare, ele devenind astăzi mult mai complexe, mult mai nuanţate. În aşa fel încât, oricât ar fi de agresiv politicianismul şi ar sfida bazându-se pe instinctele şi interesele de joasă calitate ale societăţii şi pe capacitatea de prostire a alegătorului, pierde în faţa politologiei adevărate. Improvizaţia politicianistă devine cu evidenţă rizibilă atunci când e vorba de incultură şi, tot cu evidenţă, condamnabilă atunci când e vorba de mafiotism. Procesul de emancipare socială şi politică a electoratului este unul ireversibil, iar valorile în numele cărora îi poţi câştiga sufragiul ţin tot mai mult de sinceritate şi de eficienţă. Meritele încep să fie recunoscute tocmai oamenilor care demonstrează a şti cum se respectă asemenea valori şi cum se pun în practică, în modul concret al pragmaticii politice, conceptele lor. Pentru că numai din pragmatica politicii curente au putut rezulta documente doctrinare cum sunt cele despre care am vorbit şi, pe care, teoria politică europeană le-a laminat îndelung până când a ajuns la o asemenea reprezentativitate prin valori ale zilei de astăzi.

Sunt acestea, pe lângă valori intrinseci ale democraţiei contemporane şi nişte jaloane foarte precise în cadrul cărora orice politician îşi poate formula programul concret pe care-l propune ca ofertă politică făcută cu demnitate electoratului, fără să fie nevoie de populisme şi demagogie, de demascări şi incriminări în adversariat, tocmai transformând acest adversariat într-un spirit concurenţial al ofertei mai bune, mai convenabile şi mai corespunzătoare aspiraţiilor cetăţeneşti.

Iar, prin acest spirit concurenţial înţeles în sensul creator al valorificării potenţialului uman de creaţie, în general şi de creaţie politică în ceeace aşteaptă cetăţeanul de la liderii săi de opinie, încep să se contureze meritele acestor lideri şi criteriul meritului prin care alegătorul are încredere în oferta lor politică.

Ce este acest criteriu al meritului? Este, am îndrăzni să spunem, treapta superioară faţă de criteriul de slogan. Vrem-nu-vrem, trebuie să lăsăm prin asta să se întrevadă şi contrariul pledoariei noastre, adică şansele încă valabile pentru populism şi demagogie; dar nu avem cum să nu  recunoaştem că  alegătorul are nevoie de promisiuni. El a depăşit faza caragialească a clientelismului de vânzător de voturi: „eu cu cine votez?” şi vrea să ştie: „eu pentru ce votez”. Sloganul îi spune ceva; îi dă o direcţie de aspiraţie, o regăsire de interese sau o speranţă, dar este grav minat de scepticismul experienţei sale: ”pot eu crede în pungaşii ăştia, că vor face aşa cum spun?!”. Principiul meritocratic, bazat pe valoarea de model a unor personalităţi umane, este singurul care l-ar putea face să depăşească acest scepticism. Iar şansa celui care are vocaţie pentru a deveni lider politic trebuie să ţină seama de două etape: Etapa afirmării meritelor sale specifice – în profesie, în iniţiative, în formarea intelectuală şi profesională, în gestionarea propriei sale averi sau întreprinderi, în succesul profesional, care este un examen cu dublu rezultat: Cel al capacităţilor umane superioare, ale căror înfăptuiri pot arăta clar despre cine este vorba, dar şi cel al demonstrării independenţei materiale asigurate tocmai prin asemenea capacităţi. Ceea ce este o garanţie că vei face politica din vocaţie şi în baza unui ideal superior, cel de a-ţi pune aceste capacităţi care ţie ţi-au adus o stare stabilă, în slujba dezvoltării sociale şi  a valorificării bunului comun gestionat de guvernare, în scopul binelui comun promis de programul de guvernare. Prin aceasta ajungi la a doua etapă, cea a demonstrării meritelor politice; mai bine zis a meritelor în politică, în servirea cetăţeanului şi a intereselor sale, în concepţia de guvernare aducătoare de progres, în dezvoltarea bazei sociale, naţionale şi culturale a politicilor pe care le pui în practică.

Pe o asemenea cale, poate că trista constatare „ce-am votat şi ce s-a ales!”, adică scepticismul electoral de astăzi, al faptului că votezi pentru ceva şi te trezeşti nu numai cu altceva, ci şi cu altcineva care profită de ceea ce ai sperat tu, ar putea fi depăşit, reajungându-se iarăşi la acel „eu cu cine votez?”. Dar de data aceasta fără nimic pejorativ de precupeţie a aranjamentului, ci în cadrul sobru al certitudinii punerii în practică a sloganului corespunzător momentului politic, prin persoana care garantează înfăptuirea lui. De aici decurgând garanţia îndeplinirii ofertei de guvernare pe care ţi-a prezentat-o un om demn de încrederea ta.

Pentru că votul, exprimarea opţiunii electorale în condiţii de cinste şi onestitate este, de fapt, un târg, o convenţie între alegător şi ales. Alesul este ofertantul, alegătorul este beneficiarul, caietul de sacini al licitaţiei este progresul social. În aceste condiţii, oferta are două componente: programul de guvernare al ofertantului şi garanţiile pe care el le prezintă pentru îndeplinirea acestui program. Procedându-se astfel, se ajunge la câştigarea unei licitaţii de gestiune guvernamentală, care presupune conducerea în bune condiţiuni a treburilor obşteşti pe o perioadă determinată, în baza celei mai convenabile oferte faţă de interesele alegătorului, pe direcţia aleasă de electorat. Pe asemenea criterii, procesul electoral presupune educaţie politică de ambele părţi: a alegătorului ca să ştie ce să ceară şi pentru ce să opteze şi a politicianului ca să ştie cum să studieze zonele de interes public adresându-se acestora prin oferta sa. Or, educaţia politică, atât a electoratului cât şi a celor cărora el vine să le încredinţeze gestiunea guvernamentală, se face mai puţin la şcoală, mai mult în experienţa de viaţă şi cel mai solid prin cât mai multe modele de care dispune o societate.

Modele apte de a demonstra cum se face politică onestă şi în avantajul cetăţeanului. Deoarece, altfel, dacă pornim de la criterii de psihologie a succesului, modelele tot îşi spun cuvântul în viaţa politică şi în formarea de mentalităţi. De exemplu: Dacă golănia e mai puternică în a-şi oferi modelele de succes politic, atunci va avea ea succes. Golănia, cu tot cinismul ei, cu sfidarea moralei, cu faptul că nu contează ce ai realizat prin valoarea ta, ci contează ce valori ţi-ai însuşit, cu nesocotirea legii şi falsificarea procedurilor statului de drept, cu ascunzişurile şi mafiotismele ei şi cu convingerea că nu trebuie să-ţi fie jenă nici de vulgaritatea gesturilor, nici de gravitatea ilegalităţilor în măsura în care îţi poţi anihila adversarul, poate fi şi ea un concept popularizat şi diseminat de cei care îl practică, în măsura în care ei, având succes, sunt în atenţia publică. Un concept ca şi meritocraţia, dar la antipodul acestuia, scoţând ţara, naţiunea sau comunitatea respectivă din sfera demnităţii. Anihilând această aspiraţie la demnitate, cu greu şi prin multe sacrificii sociale adusă istoriceşte astăzi în fruntea dezideratelor civilizaţiei. Provocând decăderea socială şi decăderea spre acele lumi inferioare ale amoralităţii din care greu se mai iese. Iar această ieşire va avea tot o singură cale: modelul meritocratic. Numai că adoptat mai târziu, cu mai multe convulsii şi mai multe pierderi sociale, provocând încă o întârziere de câteva decenii, cum a fost şi cea din marasmul provocărilor luptei de clasă.

Se demonstrează astfel că trăim într-o societate în care cele două alternative sunt categorice, iar, oricât de gravă ar părea afirmaţia, înţelepciunea comunitară a fiecărei societăţi are de ales la modul decisiv între golănie şi meritocraţie, pe criteriul priorităţii conceptului de demnitate umană în ierarhia valorilor morale contemporane. Şi reajungem la conceptul de „om politic bazat pe virtuţi de model social” – cea mai sigură cale de redresare morală a unei societăţi aflate în evidentă decădere prin ciupercăria produsă de sechelele vechii societăţi, care nu fac decât să transfere reaua credinţă practicată pe faţă de dictatura bolşevică, în mai ascunsele tendinţe de confiscare a puterii prin practicile mafiote.

Modelul oferit de omul politic ales pe criterii meritocratice prezintă şansa multiplicării lui în trei direcţii: Model de abordare a problemelor guvernării de către ceilalţi politicieni, succesul lui atrăgând pe această cale generaţiile viitoare; apoi model de om care merită sufragiul electoratului, model ce nu poate decât să influenţeze în bine criteriile de votare şi de eligibilitate; dar nu în ultimul rând modelul larg social pe care-l reprezintă liderul politic pentru cetăţean, ca demnitate a existenţei, ca fermitate de concepţie, ca succes în progresul personal, ca dăruire în solidaritatea umană. Acesta este câştigul cel mai important al societăţii, întrucât, pentru emanciparea ei, pentru coagularea ei în jurul valorilor autentice pe care fiecare om are disponibilitatea să le înţeleagă şi să contribuie la afirmarea lor, cei care devin lideri de opinie, devin de la sine şi modele. Un lider de opinie publică priceput în a susţine acest curent important al concepţiei noastre europene care pune pe primul plan demnitatea umană şi înscrie în Carta Drepturilor Fundamentale DEMNITATEA ca un drept absolut al persoanei umane şi ca o îndatorire fundamentală a oricărui principiu de guvernare contemporană, devine model şi stimul pentru fiecare cetăţean care nu se poate să nu-şi dorească şi să nu-şi aprecieze conştient condiţiile acestei existenţe demne.

Iată de ce, chiar aici, în ţara lui Caragiale, principiile meritocratice puse în circulaţie de lordul Michael Young, acea combinaţie fericită de aristocraţie cu social-democraţie cum numai în sobrietatea conservatoare a stăvechii democraţii constituţionale britanice s-a putut produce, apar mai evident a fi unica soluţie de a scăpa din marasmul unei agresive politici după ureche şi muşchi. Şi, fiindcă am pomenit de lordul Young, fără a ne lăsa tentati de a abuza iarăşi de protocronismul nostru, trecând peste „noocraţia necesară” pe care am pomenit-o de la început vorbind despre Camil Petrescu şi a sa „Doctrină a substanţei”, nu putem să nu amintim faptul că, încă din marea sa performanţă de „analist” la „Timpul” - analist cum n-am mai avut noi de-atuncea, oricâte căi înafară de „telegramele Havas” s-au deschis ulterior în lumea comunicării - Eminescu scria că, nici mai mult, nici mai puţin: „...În ţara noastră e de ajuns dacă se asigură înaintarea meritului şi a muncii; e destul atâta, şi numai pentru atâta se cere reorganizarea socială”.

Pentru geniul nostru tutelar MERITUL  şi „înaintarea lui” erau, cu aproape un veac înainte de abordarea modernă a termenului, dezideratele esenţiale ale unei redresări pentru care, în mod imperativ: „se cere reorganizarea socială”. În ce moment spunea el asta? O arată chiar fraza de mai înainte din acelaşi articol: „... încercarea unei reconstrucţiuni istorice anterioare fanariotismului, nu mai e cu putinţă în România”... În loc de acestă reconstrucţiune el propunea ÎNAINTAREA MERITULUI.

Or, astăzi, în această decrepitudine adusă şi produsă de toate sechelele bolşevismului anterior, chiar dacă nu ne este salutată de oricine, parafraza trebuie să ne fie admisă: Încercarea unei reconstrucţii istorice anterioare bolşevismului şi colectivismului nu mai e cu putinţă în România; dar ar fi de ajuns dacă s-ar asigura înaintarea meritocraţiei care va putea aduce o adevărată reorganizare socială!

.................................................................

Addenda

Si, iată acum, în addendă, două reveniri la exemplele încurajatoare pe care le-am dat în articolele trecute:

Din păcate (păcatele contemporaneităţii noastre politice) acest demers pe care-l dedicăm nevoii de democraţie reală şi convingerii noastre că cel puţin una dintre căi trece prin meritocraţie, oricât am strădui să ne obiectivăm şi să dăm formulărilor un caracter cât mai teoretic, nu reuşeşte să evite ironia. Iar, dacă ironia încă mai este acceptată de academismul clasic drept o metodă de descifrare a adevărului, satirizarea de care am simţi nevoia în faţa unor asemenea fapte de golănie şi a unor asemenea personaje de operetă vulgară care produc aerul nociv al incompetenţei noastre politice, ar putea ea produce umor, dar devine nefavorabilă dorinţei de a-l convinge pe cititor că SE POATE ŞI PRIN MERIT!

Iar asta pentru faptul că argumentele pe care le găsim în realitatea socială sunt în majoritate de natură negativă, contradictorie ţelului nostru, obligându-ne mai degrabă la polemică decît la consemnarea imparţială pe care ne-am  fi dorit-o.

Din acest motiv, căutând contrabalansarea necesară unei poziţii echilibrate, revenim cu precizări la exemplele pe care le-am dat prin evocarea elementele pozitive în configuraţia societăţii pe care o constituim. Adică „argumentele pro” oferite de amănuntele unor biografii de excepţie despre care am vorbit în articolele trecute:

Ne-am fi gândit oare, vreodată, la Dobrin ca om politic?

            Niciodată, cu toate că el întrunea cerinţa principală şi era printre puţinii care avea trăsătura esenţială pretinsă omului public: Cinstea şi profesionalismul cu care se achita de îndatoririle sale publice – onestitatea şi dăruirea cu care devenea model în viaţa publică.

            Dar, cu toate că acestea trebuie să fie trăsături semnificative la oricine aspiră spre a fi lider de opinie, vicierea şi deturnarea conceptului de „politică” la noi, scoate un asemenea om din sfera ei. Persoană publică evidentă şi adevărat model de comportament al cărui exemplu ar fi fost grăitor chiar şi fără să vorbească în limbajul mai de lemn sau mai inspirat al celor care vor să ne conducă, Dobrin nu numai că nu a fost luat în seamă de partidele cărora le-ar fi făcut cinste şi le-ar fi adus popularitate, dar nici măcar în politicile fotbalului nu a fost atras.

            Ba, îndrăznesc chiar să afirm că a fost respins!... De cine?... De nimeni; de nici o persoană concretă, de nici un om care l-ar fi considerat un adversar sau un nechemat. Nu şi-ar fi permis nimeni să-l ignore pe gâscan; nici cei mai fitiligii dintre aranjori – ca să folosim întregul limbaj al jocurilor de pe marginea stadioanelor!... Şi atunci?!... Atunci înseamnă că Dobrin a fost respins prin părerea noastră de derizoriu moral, că politica e necinste, că politica se face mai mult după ureche decât profesional, că în politică e nevoie de şmecheraşi şi nu de profesionişti, că politica e cea care rabdă orice compromis şi orice praf în ochi.

            În acest mod, ne găsindu-şi loc în politicalele fotbalului nostru unde mânăria şi iuţeala de aranjamente peste capetele jucătorilor este fapt de la sine înţeles şi acceptat, nu şi-a găsit loc nici în politicalele politicii, unde mânăria şi discordia creată peste capetele alegătorilor este, cu atât mai mult, fapt foarte de la sine înţeles.

Această realitate degradantă a politicianismului, compromisurilor, provocărilor şi slujirii intereselor personale este considerată atât de firească la noi, încât, chiar dacă uneori ne indignăm de ceea ce se petrece în politică, de mirat nu ne mirăm!... Ei bine, tocmai această lipsă de mirare, tocmai această tocire în blazarea faţă de un fenomen degradant, toată această convingere asupra inerţiei maligne a actului politic e decăderea; e marginea prăpastiei. Convingerea cetăţeanului că politica trebuie acceptată cu murdăriile ei, iar administraţia şi justiţia cu corupţiile şi birocraţiile lor antiumaniste este tocmai această margine a prăpastiei altei lumi decât cea a civilizaţiei democratice; prăpastie în care o societate poate să cadă dacă nu e trasă înapoi, spre civismul adevăratului stat de drept bazat pe o democraţie reală, de către oamenii demni ai politicilor meritocratice. Depistarea lor în interiorul societăţii, favorizarea lor în afirmare şi chiar obligarea lor la aceasta este singurul contrabalans la ignobila practică a apelor tulburi. Iată numai câteva remarci recente, din acest an 2007, care ne-au impus necesitatea acestui demers:

- Ideea generoasă că „nimeni nu este mai presus de Lege” a atins în ultimul timp asemenea culmi demagogice încât unii papagali politici chiar au lăsat să se-nţeleagă că: „Dacă nimeni nu e mai presus de Lege, n-avem decât să schimbăm Legea (sau Constituţia) ca să fie ea mai prejos ca noi”...

             - Discuţiile despre reprezentarea în Parlamentul European au atins cel mult nivelul cunoaşterii limbilor străine. Ca dovadă ce clasă politică primitivă avem, s-a discutat despre limbile în care ne vom exprima şi nu despre ce vom exprima acolo. Ca şi cum acele limbi nu sunt folosite şi de pungaşi, proxeneţi, prostituate. Cultura politică şi demnitatea civică nu conta, până când politicienii nu au dat mâna cu acel urmărit penal pe nume Argint care, fiindcă vorbeşte italiana, ar însemna că poate să ne şi reprezinte...

            - Confiscarea puterilor judecătoreşti, a căror inamovibilitate neînregimentată politic ar trebui să fie garantată, devine nu numai o practică, ci chiar o preocupare permanentă în conflictul dintre Guvern şi Preşedinţie, în aşa fel încât alte probleme de real interes politic naţional sunt neglijate sau lăsate pe planul doi...

- Concomitent cu şpaga şi falsul în acte publice la înălţimea ministerială a unor indivizi de nivelul politic al caltaboşilor, palincăi şi cel mult al diurnelor pentru locuinţe nemeritate sau al cumpărării cu japca de case subevaluate, a apărut şi un document prin care ex-regele şi mama lui au manipulat, spre ştergerea urmei, vânzarea unor tablouri din patrimoniul naţional...

            - Au ieşit la iveală documentele prin care bordurile de care nu avea nevoie Bucureştiul au fost furnizate prin firma primarului general, iar şpaga luată pentru favorizarea concursului de procuror-şef al unui judeţ, nu a condus şi la întrebarea prin ce şpăgi a stâns banii respectivul care a dat-o...

            Etc, etc, etc...

            În asemenea condiţii, nu ne poate aştepta decât prăpastia acelor ţări bananiere pe care le folosesc alţii, nu în interesul locuitorilor lor, ci în interesul celor care nu mănâncă doar banane. E nevoie de bărbaţi demni şi merituoşi care să-ncline balanţa spre justiţia socială a marilor democraţii. E nevoie de modele de demnitate umană care să facă din statul de drept un garant al ascensiunii sociale prin ascensiunea condiţiilor de demnă existenţă umană.  Dobrin este un asemenea exemplu care nu a fost folosit.

Si, iarşi întrebarea: Ne-am fi gândit, aoere, vreodată, la Pittiş ca om politic?

Cu directă referire la acest mare adevărat dizident, creator de opinie publică, pe care noi l-am avut, eu am invocat exemplul înnobilării Beatlesilor de către Regina Angliei, iar acum   revin la această idee a superbei tradiţii prin care, recunoscând evoluţia istorică a conceptului de „merit”, Guvernul Marii Britanii, Parlamentul ei, care este cea mai veche formă de parlamentarism democratic din lume, se adresează astăzi Coroanei propunând înnobilările. Suveranul a avut întotdeauna privilegiul de a da acolada celor mai merituoşi în luptă făcând din ei cavaleri şi lorzi ai regatului. Formele democratice contemporane propun o înnobilare emancipată de la vitejie militară la merit în orice domeniu al vieţii publice. În ultimă instanţă, lorzii de astăzi primesc mai întîi acolada populară, a opiniei publice, confirmată prin modul cum ei au ştiut să creeze puternice curente ale ei, mişcări ale ei, afirmarea interesului ei in diverse domenii, de la politic până la artistic şi de la ştiinţă până la sport. Apoi abia, pentru meritele lor aduse în slujba numelui Angliei, a faimei ţării, care se capătă astăzi pe căile tot mai diferite ce trebuie cunoscute de orice oficiu de propagandă guvernamentală, a progresului societăţii şi a bucurării cetăţenilor ei, sir sau lady devine şi primul ministru şi actorul şi savantul şi sportivul şi chitaristul unei formaţii, nobleţea fiind echivalentul curentelor de opinie publică naţională şi internaţională pe care le ai în spate, provocate şi susţinute prin meritele personalităţii tale.

            Prin personalitatea sa, prin consecvenţa cu care nu a renunţat nici la aspectul pe care şi-l dorea afişat încurajându-i şi pe alţi tineri apăsaţi de conformismul dictatorial, nici la muzica nonconformistă pe care o propaga tot mai vehement ajungând până la polemica din textele ei, Pittiş era evidentul dizident al generaţiei sale. Dar fără să se împăuneze cu asta vreodată, fără să se laude pe principiul „vreau ciolan după lătrat” cum au făcut mai toţi cei lipsiţi de merite adevărate, unii chiar dovedindu-se nu numai că nu au lătrat, dar chiar au turnat.

            Dar, pentru că suntem încă aproape de ideea britanică a înnobilării prin merit (să nu uităm că până şi Michael Young, laburistul care a relansat în gândirea politică modernă conceptul de „meritocraţie”, ca parlamentar socialist, reprezentant radical al clasei de jos, a primit titlul de lord) ne permitem să punem acest concept şi mentalitatea de demnitate socială pe care o produce el, în comparaţie cu demagogia golănească, cu înşelăciunea mafiotă practicată sub zodia „leninismului”. Pentru că aceasta s-a dovedit a nu fi deloc filosofie, ci demagogie şi poliţism faţă de orice formă de parteneriat: fie parteneriatul politic în legătura cu guvernele altor ţări, fie parteneriatul social cu propria ta populaţie şi propria ta clasă muncitoare pe care pretindeai că o reprezinţi:

            Reuşind doar în câţiva ani să ducă la faliment economia Rusiei, leniniştii au inventat NEP-ul, adică o nouă politică economică de piaţă liberă şi apropiere de capitalism, ca să atragă investiţii străine. Au căzut în plasă multe companii occidentale care au făcut investiţii serioase mai ales în Urali şi-n bogata Siberie, prin contracte parafate cu toate garanţiile de guvernul sovietic. Numai că, după ce banul străin dădea rod, din „proprie iniţiativă” (cam cum a fost şi cu mineriadele la noi) muncitorimea sovietică făcea grevă împotriva exploatării de către capitalişti, ocupa fabricile iar aceştia fugeau bucuroşi să scape cu viaţă. Degeaba procesele la curţi internaţionale de justiţie. Ca garant al corntractelor, guvernul sovietic ridica din umeri: el era „al muncitotilor şi ţăranilor” şi nu se putea opune „voinţei acestora”. Aşa că, manevrând doar câteva batalioane de provocatori ai poliţiei politice specializată în aşa ceva, a rămas stăpân pe marile investiţii atrase din străinătate.

Cel mai mult au avut de suferit de pe urma acestei lovituri pur mafiote investitorii englezi, care au fost îndemnaţi de guvernul laburist condus de Ramsay Mac Donald să aibă încredere în „tânărul stat sovietic”. Ajunşi guvernanţi proletari, mafioţii generaţiei lui Lenin machiaţi de serviciile secrete prusace în teoreticieni marxişti au profitat de marele cavalerism sindical al acestui partid provenit din mişcarea muncitorească a trade-unionurilor, partid al cărui guvern a susţinut şi recunoaşterea URSS ca stat şi ajutarea financiară ca economie sovietică tânără, posesoare de mari resurse. Importante bănci şi concerne englezeşti au fost jefuite astfel, inkavedişti în salopete şi pufoaice alungându-i pe investitori şi închizând atât graniţele cât şi canalele finaciare de recuperare. Într-o şedinţă de Comitet Central PCUS de la sfîrşitul anului 1924, care făcea pe faţă bilanţul acestei panamale, s-a râs atât de copios de naivitatea lui Mac Donald căruia i se clătina scaunul din pricina protestelor investitorilor, încât procesul verbal care a consemnat aceasta a fost ascuns iar participanţii somaţi să păstreze „secretul de partid”.

            Totuşi, documentul a ajuns în ocident. Secretarul executiv al CC al PCUS din acea vreme, Pavel Bajanov, simţind pericolele ce urmau ascensiunii lui Stalin, a fugit prin Turcia spre emigraţia rusă de la Paris şi, neavând cum să-şi asigure prea multe fonduri, a luat cu el documente secrete pe care putea să le vândă scump. Printre care şi procesul verbal în care internaţionaliştii de la Moscova râdeau de cavalerismul internaţionalist al lui Mac Donald, împreună cu inventarul sumelor imense pierdute de cei care crezuseră în politica lui. Pentru că lucrul acesta se petrecea cam prin 1928, an premergător alegerilor din Anglia, Bajanov s-a grăbit ca, încă din primul moment al fugii sale să transmită preţiosul document, prin serviciile secrete ale ambasadei britanice în Turcia, direct leaderului conservator Stanley Baldwin, principalul adversar electoral al lui Mac Donald, propunîndu-i o mare demascare prin care sigur vor câştiga conservatorii alegerile din 1929. Şi şi-a văzut bucuros de drum aşteptînd să fie chemat în Anglia ca să încheie afacerea.

            Dar pe tot parcursul campaniei electorale britanice nu l-a chemat nimeni, nu a văzut vreun semn în legătură cu asul său din mânecă, mesajele către Baldwin au rămas fără răspuns, laburiştii au câştigat formând guvernul care a durat până în 1931, iar Bajanov şi-a văzut de soarta sa de emigrant înscris alături de Troţki pe lista de asasinate ordonate de Stalin şi scăpând doar prin faptul că inkavediştii l-au confundat cu altă persoană pe care au aruncat-o din trenul Paris-Marsilia, publicându-se în ziare anunţul despre moartea sa. În felul acesta a avut şansa să supravieţuiască şi să-l întâlnească pe Stanley Baldwin după ce acela, de trei ori prim ministru fiind, se retrăsese din viaţa politică lăsând locul lui Chamberlain. Baldwin şi-a amintit episodul, a recunoscut chiar că a avut în mână un document eficace pentru a-i fi răsturnat pe laburişti în 1929... Însă, la întrebarea uimită a fostului politician comunist: „De ce nu l-aţi folosit, dacă eu v-am pus în mână un asemenea document?!”, i-a răspuns cu funciara convingere că altfel nu ar fi putut proceda: ”Domnule, dar acela era un document care-l privea direct pe Mac Donald; era vorba de partenerii lui, în legătură cu care el trebuia să ia măsurile corespunzătoare. I l-am trimis lui!”... „În loc să-l dărâmaţi arătând ce politică proastă face!” – l-a catalogat cu dispreţ discipolul lui Lenin. Fapt pentru care lordul s-a scuzat: „Eram ocupaţi; trebuia să arătăm electoratului ce politică bună vrem să facem noi”...

            Poate că pentru cei care trăim în ţara „Scrisorii pierdute”  şi a lui „Pac la Războiul!”  e mai greu de înţeles, dar în etica democraţiei aşa stau lucrurile: Preocuparea principală e să propui un program politic de succes, iar acesta să fie de adevărat succes pentru ca tu sa şi convingi electoratul ce avantaje va avea de pe urma lui, să şi demonstrezi în viitor că ai avut dreptate şi ai avut ştiinţă politică în calculele şi iniţiativele tale. În felul acesta te afirmi pe criterii strict meritocratice şi obligi politicianismele nesincere, mafiote, agresive ca viaţă publică şi păguboase ca interes public, să decadă de la sine.

            La noi, pe lângă elementele tradiţionale de carageologie, pe lângă prostul exemplu modern de americanisme în care „Watergate” înseamnă doar ce a făcut Nixon, nu şi ce a păţit Nixon în numele democraţiei Statelor Unite, mai dăinuie şi sechelele golăniei sau parvenitismului unei clase profitoare, care încălecase puterea demagogic în numele clasei muncitoare. Lucrătura, aranjamentul, slugărnicia, turnătoria constituiau practica de bază pe culoarele de ascensiune ale sediilor de partid. Trebuie să fim conştienţi că, doar moştenindu-le pe toate acestea, la ultimele alegeri prezidenţiale au primat tot felul de criterii, numai criteriul meritului personal nu. Nimeni nu şi-a pus problema nici că unul dintre candidaţi nu realizase absolut nimic în mandatul de primar al Capitalei, nici că celălalt n-a dovedit prea mare strădanie în a îndeplini programul politic prin votarea căruia venise în fruntea guvernului. Criteriile electorale care au primat au fost total aleatorii, bazate numai şi numai pe interese de grup, iar rezultatul scrutinului nu a adus nici o semnificaţie pentru ţară, ci numai pentru soarta mai bună sau mai rea a acestor grupuri.

 Asta demonstrează că, din păcate, noi încă mai suntem contaminaţi de gândirea lui Bajanov care, nu numai că nu putea înţelege fair-play-ul lui Sir Stanley, ci era sincer nefericit că dăduse peste o asemenea concepţie de viaţă şi nu-şi putuse face afacerea care ar fi fost considerată genială de orice ştab moscovit. Ba, mai mult decât atât: Proliferată ca tehnică electorală, politica provocărilor a decăzut atât de mult extinzându-se de la mari documente de spionaj la mărunte bileţele conflictuale, iar Watergateul, ce-a zguduit o democraţie care se pretindea cea mai puternică din lume, se disipează în banale găinării de folosire a serviciilor publice pentru supravegherea adversarului, pretinzând că astfel faci politică. Păi, dacă astfel faci politică, înseamnă că nu s-a schimbat nimic de pe vremea când Hrusciov ne făcea vizite de Stat!...

Pe vremea aceea, în comuna cu ceape milionar unde trebuia să poposească înaltul oaspete care ne învăţa falimentara cultură a porumbului în pătrat, organizatorul de partid a dat ordin gestionarului de la cooperativă să facă rost de-un televizor şi să-l ducă în casa bătrânilor unde, întîmplător, va intra conducătorul sovietic tocmai ca să-i găsească, tot întâmplător, delectându-se în faţa micului ecran cu un rachiu din care-l vor servi şi pe el. Ştiindu-se ars cu propaganda de partid, bărânul a cerut să vadă adusă şi sticla cu băutură dar, a doua zi, când gestionarul  a venit să ia înapoi televizorul, l-a întâmpinat cu toporul spunându-i că, dacă i-l ia, îi scrie lui Hrusciov. Bine-nţeles că gestionarul s-a plâns organizatorului de partid care a venit personal cu miliţia şi a recuperat obiectul în vreme ce bătrânul proaspăt vizitat de marele conducător comunist îl conducea cu: „Fiv-ar politica a dracu”... Asta-i politica voastră!”... La care organizatorul de partid l-a-mpins şi i-a atras atenţia: „Mucles, că... Ştim noi mai bine ce-i politica!”... Şi, tocmai pentru că ştia bine ce-i politica, a dus televizorul la el acasă.

 Ce deosebire între politica învăţată de aşa zişii dizidenţi de la asemenea înaintaşi politici şi fermitatea prin care Pittiş a creat tacit un puternic curent dizident la o întreagă generaţie, ba chiar la două!... Generaţii care de-abia acum îşi dau seama că, pe lângă arta sa, neînscăunat, nedorindu-şi, nestrăduind pentru aşa ceva, dar confirmându-le şi lor că un asemenea mod de viaţă este posibil, adică dându-le încredere şi, poate o va arăta viitorul, chiar exemplu de a fi demni,      el le era cu adevărat lider prin modelul de merit pe care îl reprezenta.

Corneliu LEU

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)