|
 CU
STÂNGA-N DREAPTA AR FI BINE,
DAR CU STÂNGU-N DREPTUL, NU!
Despre meritocraţie (III)
Corneliu LEU
În faţa unor
deziderate înalte şi generoase privind punerea în practică a conceptelor
meritocratice, pentru a depăşi zidul unui justificat scepticism bazat pe
cinica experienţă a tranziţiei noastre, ajutându-ne Dumnezeu să ajungem
la un exemplu bun, care ne încurajează, prindem şi îndrăzneala unei
priviri critice asupra acelor tare prezente care stau piedică. Iar prima
dintre primele este necunoaşerea obligaţiilor pe care le impune
funcţionarea democraţiei - obligaţie elementară a celor care pretind că
o aplică, o practică, o doresc sau luptă pentru ea. Faptul se confirmă
prin paradoxul societăţii noastre post (sau neîcetat) tranziţioniste,
care evidenţiază tocmai lipsa de cultură democratică printre două
categorii de actori politico-sociali:
1. Categoria celor implicaţi în acţiuni publice prin care ei sunt cei ce
fac cel mai mult caz de democraţie şi:
2. Categoria celor cu funcţii publice prin care ei sunt cei ce profită
cel mai mult de democraţie.
Aşadar, în blazarea noastră faţă de această mult discutată temă, ne-am
putea consola prin formularea: ”Dacă la asemenea oameni nu este cultură
democratică, nici de la electorat Dumnezeu nu cere; aşa că acest
electorat poate fi manipulat până-n pânzele albe!”... Şi, odată convinşi
de această realitate mioritică, ajungem la culmea paradoxului care
capătă valoare de emblemă şi de principiu de parvenire: „Manipularea,
în numele democraţiei, a unui electorat lipsit de cultură democratică,
de către nişte ignoranţi în materie de democraţie”.
Ce poate ieşi din aşa ceva, ne dăm seama din întregul spectacol politic
românesc bazat pe unica măsură consecventă: cea a manipulării
electoratului. Dar ce va rezulta mai târziu, e trist, e dezarmant, e
groaznic, deoarece conduce la decădere în ierarhiile consacrate ale
lumilor în care se împarte Lumea: Intâia, A doua, A treia şi... apoi
potopul! Lipsa de responsabilitate a unor politicieni faţă de aplicarea
reală a conceptelor democratice şi inconştienţa cu care îşi permit
libertăţi care numai democratice nu sunt, îi incită şi pe alţii să
poftească doar la libertăţi sau, mai bine zis, la liberalismele care
provoacă haos şi conduc în ultimă instanţă, ca-n cele mai dure conflicte
de film western, doar la puterea glonţului şi a banului.
Ne putând să nu prefigureze, în fapt, calea spre dictatură, această
stare se demonstrează a fi, nu îndemn democratic, ci demagogie în
folosirea lui. Deci: reacredinţă.
Pornind, însă, de la prezumpţia de nevinovăţie, nu ne permitem o
asemenea acuză şi vorbim, deocamdată, de necunoaştere, de abordare a
problemelor sociale conform vechii mentalităţi a „democraţiei
socialiste”, sau de incultură politică. Părerea stupidă, egocentrică şi
semidoctă cum că democraţia ar fi doar un şir de libertăţi pe care
fiecare şi le poate lua cu de la sine putere şi după cum îl taie capul,
încă mai este astăzi cel mai nociv factor de subminare a adevăratei
libertăţi, cea care poate fi concepută numai prin prisma democraţiei
reale. Iar ideea mult vehiculată, atingând chiar culmi demagogice în
ultimul timp că „nimeni nu este mai presus de Lege” conduce, în
simulacrul de concepţie al unor asemenea papagali periculoşi, total
neaveniţi în materie de democraţie, la concluzia de Gâgă sau Bulă: „Păi,
atunci, dacă nimeni nu e mai presus de Lege, n-avem decât să schimbăm
Legea ca să fie ea mai prejos de noi”!...
În felul acesta, fără să fie deloc hazlie o asemenea concluzie, se
ajunge, într-o veselie de modificări de legi şi articole produsă ca şi
cum guvernarea ar fi un fel de diaree legislativă, la puzderia de
ordonanţe de urgenţă sau de instrucţiuni de aplicare prin care
prevederea legii se diminuază iar încălcării ei i se deschid porţi sau
portiţe. Mai strâmte sau mai largi, după conjunctura momentului şi
pachetul de interese. De aici, mai e doar un pas până la dorinţa de a
face chiar legi organice care contravin democraţiei, dacă legile ei
adevărate te deranjează. Şi, apoi, doar încă un ultim pas: acela de a
schimba prevederile constituţionale care nu-ţi convin, ca să poţi
excede, prin personale exagerări ce tind spre dictatură, cadrul înaltei
funcţii pe care o deţii tocmai în baza şi în limitele acestei
Constituţii.
Exemplele sunt nenumărate în decursul istoriei ba, chiar mai mult, am
putea spune că majoritatea regimurilor totalitare au apărut tocmai prin
asemenea „remedieri” constituţionale, autocratul pretinzând că
perfecţionează Constituţia respectivă atunci când îşi face cu ea
interesele şi poftele totalitariste. Din acest motiv omenirea,
societatea, corpurile ei politice au îndatorirea de vigilenţă faţă de
cel mai mic semn manifestat într-o asemenea direcţie, pentru cauza
democraţiei fiind oricând de preferat conservatorismul faţă de o
Constituţie imperfectă dar pluralistă, decât impulsurile de nemulţumire
faţă de îngrădirile ei - Impulsurile celor care, după ce ajung la
putere, se gândesc tot astfel: doar la libertăţile pe care le-ar putea
avea şi nu la obligaţiile pentru respectarea cărora s-au angajat. La
asemenea manifestări sau tendinţe trebuie ripostat din faşă, ca-n
anecdota cu samovarul şi locomotiva, tocmai pentru că o guvernare
înţeleaptă se bazează mai mult pe conservatorismul aplicării cu
pricepere a legii care se adresează tuturor, decât pe aventurismul
elaborării unor legislaţii de conjunctutră, în interesul unora.
Pentru că legislaţia de conjunctură aparţine primitivei forme de
democraţie: democraţia statistică despre care am vorbit în prima parte a
acestei expuneri şi care, lipsită de capacitatea de a urmări nişte
deziderate de fond democratic, prin superficialitate (iarăşi nu spunem
reacredinţă) devine demagogie, goană după voturi care să-ţi asigure
ascendentul de a da nişte legi care nu ţin seama de interesul general,
ci numai de scopurile grupului de interese pe care îl reprezinţi.
În contrast cu democraţia statistică, democraţia reală - concept şi
practică politică la care a ajuns astăzi cu responsabilitate omenirea
civilizată - urmăreşte depăşirea aspectului formal, statistic, al
formulei electorale care aduce la putere pe cineva. Cultivând conceptul
drepturilor egale ale fiecărei persoane prin înţelegerea şi respectul
reciproc al intereseleor fiecăreia, ea caută, prin diferite forme de
activare a tuturor corpurilor politice, a conceptelor de guvernare în
folosul tuturor - concepte de egalitate de şanse şi libertate de
concepţie pentru orice mebru al societăţii, de pluralism, de opoziţie
constructivă în diversitate de soluţii pentru acelaşi scop de progres
social şi nu în trivială luptă politică, de competiţie liberă şi-n
economie şi-n politică prin respingerea oricărei forme de monopol sau de
centru de putere, de respect a proprietăţii fiecăruia şi lege egală
pentru fiecare, de folosire a bunului comun în scopul realizării binelui
comun şi de administraţie publică în folosul tuturor cetăţenilor - caută
promovarea unei înţelegeri superioare, bazată pe respectul pe care tu îl
acorzi fiecărei persoane şi fiecărei comunitaţi umane cu care eşti
contemporan în convieţuire, la fel cum şi acestea ţi-l acordă ţie.
Considerând că doar o asemenea generală reciprocitate de respect
constituie calea realizării idealurilor democratice în numele cărora
omenirea a dus atâtea lupte de eliberare, filosofia democraţiei reale nu
mai pune în nici un fel problema stupid-dictatorial-bolşevică a aşa
zisei supuneri a minorităţii în faţa majorităţii, concept antiuman care
s-a demonstrat a fi doar instrument de dictatură, ci pretinde
guvernantului (care nu trebuie fetişizat, deoarece n-a fost ales de
providenţă, ci a concurat în faţa electoratului, exact ca la un concurs
de proiecte, adică alegătorii i-au dat câştig doar în baza faptului că
programul de administrare a ţării propus de el era mai bun), îi pretinde
să-şi depăşească subiectivele obligaţii faţă de grupul electoral care
l-a propulsat şi să devină garant al realizării intereselor tuturor
cetăţenilor pe care îi guvernează. Din acest motiv, odată aleşi,
primarii devin ai tuturor cetăţenilor comunităţii respective, iar
preşedinţii de republici renunţă la culoarea politică prin care au fost
promovaţi. Devenite deja cutume ale regimurilor democratice, acestea
sunt forme ale democraţiei reale. Ale concepţiei integral-umaniste care
începe să se impună în omenire demonstrând depăşirea învechitei formule
a democraiei statistice.
Dar, revenind la cei care înţeleg democraţia doar prin primitivismul
liberalismelor care ajung până în halul de a produce măsuri total
antidemocratice, avem nişte recente exemple date de politicienii noştri,
care pot cel puţin ului, dacă nu indigna. Provenind de la diverse
partide, de diverse orientări şi reprezentând diverse interese, ele
demonstrează fie un mod generalizat de a gândi absurd democraţia, fie o
incapacitate comună de a oferi un program cu adevărat democratic, fie
lipsa de emancipare de vechile năravuri politicianiste. Fie toate la un
loc, deoarece sechelele bolşevismului, ceauşismului, utecismului,
pionieriei sau măcar a şoimilor patriei pot fi cu uşurinţă depistate la
fiecare, indiferent în numele cărei culori politice vorbeşte.
Astfel, creştin-democratul preşedinte al P.D.-ului se mândreşte public,
aproape copilăreşte cu faptul că a exclus un parlamentar care nu a fost
de acord cu votarea recentei moţiuni de cenzură. Remarcând aşa ceva, aş
putea lăsa impresia că vreau să subliniez lipsa libertăţii democratice
de opinie în acest partid; dar eu răspund că, asta, încă ar mai merge;
încă s-ar mai putea scuza!... În cazul cu pricina, notaţi bine:
Conducere P.D. a exclus un fruntaş din rândurile sale nu pentru că nu ar
fi fost de acord cu vreo măsură a partidului lor. Ci pentru că nu a
votat – o ştim prea bine: Moţiunea elaborată şi introdusă de P.S.D!...
Ei bine, da; chiar la aşa ceva s-a ajuns: La excluderea unui membru al
propriului partid pentru că nu a fost de acord cu moţiunea adversarilor
politici!... Ce este asta: O simplă neînţelegere democratică a dreptului
la opinie (care şi ea ar fi gravă!), sau recunoaşterea făţişă a
politicii grupurilor de interese care sunt mai presus decât orice
democraţie?!
Dar nici social-democratul preşedinte al P.S.D.-ului nu se lasă mai
prejos. El convoacă adunare la Braşov ca să excludă un întreg grup din
jurul preşedintelui de onoare, tocmai pentru că nu s-au pus de acord cu
această moţiune. Şi, până la urmă, nici măcar n-o face. Retractează de
teama unei sciziuni înainte de parlamentarele europene.
Care este adevăratul mobil, atât în măsura dictatorială a unora cât şi-n
penibila lipsă de fermitate a celorlalţi?... Nici un altul, decât
criteriile jalnice ale democraţiei statistice: Unii s-au supărat pentru
că nu le-a ieşit jocul prin cifra voturilor din Parlament, alţii au
suferit pentru acelaşi rateu aritmetic, dar au devenit şi laşi în faţa
unui şi mai mare risc, tot aritmetic. Principiile, idealurile,
îndatorirea faţă de popor, cinstea în faţa electoratului, onestitatea în
relaţiile interumane, recunoaşterea posibilităţii de existenţă cu
adevărat democratică numai şi numai printr-o pluralitate de păreri, ca
şi respectul reciproc al opiniilor sau convingerilor fiecărui om – astea
nu contează!... Astea nu se cuantifică în număr de bile albe sau bile
negre şi nici în rezultate de voturi obţinute prin manipularea cu
grătare de mici la întrunirile electorale, cu kilul de mălai, făină,
zahăr şi cu litrul de ulei pe cap de alegător, sau de familie care nu
mai are să-şi vândă altceva decât votul. În faţa unei asemenea nevoi de
rezultate statistice – a fost evident lucrul acesta în tot semisecretul
negocierilor privind moţiunea – două partide adversare şi-au dat mâna
între ele şi, în acelaşi timp, şi-au luat mâna de pe proprii lor membri
care nu erau de acord.
Ajungem astfel la ministrul liberal care, dacă-i va reuşi legislaţia,
tot capitolul de creaţie literară a clasicilor noştri dedicat robirii
sau dezrobirii ţiganilor – de la versurile lui Budai-Deleanu şi Eliade
la discursurile lui Kogălniceanu, vodevilurile lui Alecsandri, drama
istorică a lui Haşdeu, până la feeriile de luptă de clasă scrise la
bătrâneţe de Eftimiu şi filmele haiduceşti cu Jean Constantin, se va
rescrie schimbând personajele în medici specialişti, rezidenţi şi
studenţi medicinişti. Se vor modifica titlurile din „Ţiganiada” in
„Sanitariada” şi din „Răzvan şi Vidra” în „Roterdam sau Videle”, iar
decorul de şatră se va muta în spitalele oferite de guvernările recente,
că tot nu e nevoie de prea mare schimbare de scenografie!...
Ce să mai zic?!...La liberalul ăsta nu mai e vorba nici măcar de
democraţie statistică, ci de întoarcere la încercările de adaptare
marxistă ale lui Dobrogeanu-Gherea cu „Neoiobăgia”!
Dacă mai adugăm aici şi jolly-jokerul udemerist, care nici măcar nu este
partid, aşa că nu i se poate pretinde să aibă o doctrină democratică,
avem imaginea clară a bietei noastre democraţii condamnată la a-şi da cu
stânga-n dreapta!
Adică nu; retractez!... M-a luat gura pe dinainte şi, de dragul jocului
de cuvinte, am spus un neadevăr. Un mare neadevăr, fiindcă „a da cu
stânga-n dreapta” este chiar o necesitate pentru realizarea politicilor
de centru, a politicilor echilibrate şi bazate pe respect social
reciproc spre care tinde toată omenirea civilizată: Stânga dă cu
propunerile ei în dreapta, dreapta dă cu propunerile ei în stânga, cade
de la fiecare ceea ce este exagerat şi, astfel, lupta parlamentară
produce soluţii cât mai fericite pentru întreaga populaţie.
Dar la noi, nu dă stânga în dreapta ci, reprezentând aceleaşi grupuri de
interese, identice pentru ele dar bine distincte dacă nu chiar contrarii
intereselor electoratului, dreapta şi le susţine cu stânga, iar stânga
cu dreapta. Fără nici o ruşinare faţă de trădarea aspiraţiilor
democratice, făcând ca doar ţara şi democraţia ei să-şi dea cu stângu-n
dreptul. Mereu cu stângu-n dreptul şi cu dreptu-n stângul, ca să batem
pasul pe loc şi să nu avem puterea să ieşim de sub zodia grupurilor de
interese meschine prin care unii se îmbogăţesc, alţii sărăcesc, iar
democraţia reală, pluralistă, de largă desfăşurare socială, justiţie şi
progres naţional, devine un vis tot mai îndepărtat.
Corneliu LEU
|
Comentarii de la cititori |
|
