DUMITRU HURUBĂ

CU TRISTEŢE, DESPRE UMOR… (1)

1. Avem -  MAI avem literatură satirico-umoristică după 1989?

2. Numiţi autori postdecembrişti ale căror creaţii credeţi că s-ar circumscrie ideii de literatură satirico-umoristică. Menţionaţi şi titluri de volume – dacă ştiţi…

3. Se ştie ce impact puternic are radioul şi televiziunea asupra cetăţeanului… Ce părere aveţi despre emisiunile de divertisment ale acestor instituţii: practică ele un umor – atâta cât este –, de valoarea celui tradiţional românesc?

Dacă nu e singurul popor, în orice caz, românii se află printre foarte puţinele naţii care ştiu să facă haz de necaz. Facem-dregem, dar găsim în orice situaţie partea ei de umor, nu rareori negru, poate chiar funest, însă românul a ştiut să brodeze umor chiar şi în jurul unei drame, fără să facă din această atitudine o regulă, dar nici ignorând-o!, pentru că, şi nu e o noutate, bunul simţ a prevalat întotdeauna.

Hâtrul moldovean, molcomul dar şi tăiosul ardelean, atunci când a fost cazul, isteţul oltean, bănăţeanul de „frunce”, ori reprezentanţii (cei deştepţi şi simpatici) ai miticismului bucureştean, se constituie într-un personaj colectiv care îşi „asumă” cota-parte din fiinţa naţională.

Iar cei care au transmis din generaţie în generaţie „povestea” despre acest filon de aur se numesc Văcăreşti, Alecsandri, Alexandrescu, Donici („cuib de-nţelepciune”), Filimon, Coşbuc, Caragiale, Bacalbaşa, Topârceanu, Muşateştii (Tudor şi Vlad), Silvestru, Mazilu, Baieşu, chiar şi Kiriţescu (Gaiţele) ş.a. Ei, au  lăsat în urmă (şi) opere care, prin valoarea lor satirico-umoristică, îi situează între corifeii genului în istoria cultural-literară a omenirii. Şi nu e nicio exagerare.  

Aşadar, avem cui… semăna! Avem ce să continuăm, avem „materie primă” (mai ales în zilele noastre…), avem de toate, doar talent şi putere de muncă să fie, inspiraţie şi responsabilitate în faţa actului de creaţie, tocmai pentru că moştenirea nu e deloc uşoară. Doar… moştenitorii să fie pe măsură! Din păcate, la această oră, în România se publică puţină literatură de acest gen, foarte puţină, iar tirajele sunt umilitoare. Autorii de literatură satirico-umoristică, cei de valoare!, sunt, de fapt, fiii vitregi ai literaturii. Cel puţin la noi. Paradoxul este că autorii valoroşi nu au bani să-şi plătească volumele la edituri, iar cei care au bani nu au valoare. Dar, paradoxal, ei sunt cei care publică, publică… Mă voi opri, pentru exemplificare, la o editură de renume – Humanitas, al cărui director, domnul Gabriel Liiceanu, admite  – fapt uluitor pentru mine – ca, la editura domniei sale, să apară anumite cărţi, zise de umor, care sunt, în majoritate, nişte surogate epatând doar prin cantitate, graţie unei credinţe prosteşti (scuze) că autorul, ştiind să spună câteva anecdote, devine autor editat, fapt care constituie o pată neagră pe sigla instituţiei. 

Astfel, sau din acest motiv, ajungem să poposim câteva clipe la o colecţie humanitasiană, intitulată promiţător „Râsul lumii”, şi onorată cu (unele!) apariţii editoriale – traduceri sau nu – de certă valoare. Din păcate, după un timp, în colecţia respectivă, au început să apară cărţi literar-umoristice(?) al căror conţinut se intersectează cu umorul doar accidental, undeva, etern dincolo de linia orizontului, ceea ce, în mod evident, nu le justifică prezenţa într-o astfel de colecţie, şi în contextul, prestigiul şi pretenţiile unei Edituri precum Humanitas. Pare-mi-se că, încă, nu e clar principiul conform căruia egida unei edituri prestigioase nu se substituie nicicum lipsei de talent sau harului… satirico-umoristic al unui autor, aşa cum nici simpla prezenţă în colecţie să şi impună, automat, o carte proastă la nivelul pretenţiilor Editurii. Pot fi două cauze: ori autorul, cât o fi el de american sau englez –, fiindcă acum tot ce vine de dinafară nu poate fi decât anglo-american, cum înainte de ’89 totul era sovietic sau prosovietic – e slab (prea adesea chiar slabisim) –, ori traducerea e proastă. În oricare din cazuri, nu găseşti motive de înveselire la cititul textelor, dar poţi rămâne cu un semn de întrebare (ca să nu-i spun gust amar) în legătură cu opţiunea editurii de a publica astfel de cărţi în colecţia cu nume atât de promiţător. Înainte de închiderea parantezei, trebuie să mai spun că Radu Paraschvescu, „şeful” colecţiei – cel puţin aşa ştiu eu –, publicând-şi unele cărţi sub… ocrotitoarea copertină a Colecţiei, nu o salvează de la alunecare spre mediocritate, sau spre penibil, în primul rând pentru că ale sale scrieri de gen sunt greu, sau imposibil, de integrat în spiritualitatea satirico-umoristică a unor Jerome K. Jerome, Mark Twain, Jaroslav Hašek,  Moličre, Pierre Daninos, Ephraim Kishon, A. P. Cehov, Branislav Nušić, sau ai noştri I.L. Caragiale, Tudor Muşatescu, Valentin Silvestru, Bacalbaşa, Mazilu, Băieşu, Solomon, Cornel Udrea, Gagniuc, sau mai nou-tradusul şi la noi, George Mikes, cu a sa excelentă carte de umor autentic şi valoros Cum să fii englez, şi alţii. Evident, nu e o mare minunăţie, nici măcar o noutate actuală că unii autori, mai cu minte, publică volume în care valoarea creaţiei se află la nivelul de cultură al cititorilor-internauţi, sau al rudelor apropiate lor: admiratorii şi înveseliţii până la extaz de emisiunile de divertisment televizate. Să râzi cu lacrimi şi să povesteşti cu entuziasm colegilor, prietenilor ş.a. despre emisiuni în care hohotele de râs înregistrate pe bandă dau semnal când să râzi, e foarte grav, fiindcă noi, telespectatorii, suntem consideraţi nişte idioţi cărora trebuie să li se sugereze când să râdă… Doamne fereşte, unde am ajuns!

Transferând ideea în zona creaţiei literare, dacă nu pe coperta cărţii, e destul de sigur că vom găsi pe pagina de gardă un subtitlu de genul: schiţe, povestiri, nuvele etc., etc., satirico-umoristice. Adică, trebuie să fim pregătiţi pentru nişte cascade de râs. Adică, adaptând şi adoptând ideea lansată de televiziuni, dinspre occidentul americanizat, sau invers, suntem pe post de cobai, de inşi cărora trebuie să li se spună când trebuie să râdă… Iar dacă avem în vedere că învăţământul (educaţia) şi cultura au ajuns pe mâna unor persoane de mare (?) competenţă politică şi incompetenţă profesională, participante active la ciolaniada naţională, este normal ca şi restul populaţiei să fie tot mai incultă, aşa cum, subtil, se şi doreşte de către diriguitorii educaţiei şi culturii…  Fiindcă numai precaritatea nivelului de cultură al individului poate declanşa entuziasmul şi râsetele la comandă sau la emisiuni de genul „Vacanţa Mare”. Sau, să fie vorba despre un tip de umor mai… modern-sofisticat, accesibil doar generaţiilor tinere, sau viitoare – cum îşi motivează creaţia abracadabrantă unii creatori de poezie producţiile lirice, cărora ei, cu un fel de entuziasm iresponsabil, în destule cazuri chiar idiot, le spun filozofice, pe când ele, sărmanele, sunt abia nişte combinaţii „minunat”-aberante? Nu neapărat pentru a-mi demonstra afirmaţiile, însă trebuie să revin, doar un picuţ, la Editura Humanitas, apreciată ca fiind, pe departe, cea mai intelectuală şi intelectualizată editură a noastră... Din acest motiv, oare, să nu fi apărut, de la bun început în colecţie, autori precum Caragiale, Tudor şi Vlad Muşatescu, Theodor Mazilu, Dumitru Solomon, Ion Băieşu, Valentin Silvestru, Cornel Udrea, Ananie Gagniuc, Dan Mihăescu şi încă vreo câţiva?

Dar nu mulţi, fiindcă adevăraţii autori actuali de umor sunt rari, tot mai rari, sau, poate că unii au fost publicaţi şi nu am eu cunoştinţă? În acest caz, mea culpa! Ceea ce, însă, trebuie subliniat fără a fi în pericolul de a spune neadevăruri, este că, personal, nu am cunoştinţă de apariţii editoriale, inclusiv în Colecţia „Râsul lumii” a Editurii Humanitas, care să corespundă ideii clasice de umor autentic.

Şi nu e deloc agreabilă constatarea atunci când, din înălţimea trecutului, privesc, miraţi poate, cum o literatură satirico-umoristică de tradiţie este lăsată pe mâna unor inşi al căror volume de umor… întristează cititorul.

DUMITRU HURUBĂ

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com