La apariţia Ştiinţei logicii a lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel, în 1966, în traducerea românească a lui D. D. Roşca – filosoful nostru cel mai puternic marcat de dialecticianul german – într-un interviu luat de Nicolae Bellu, la întrebarea “despre influenţa exercitată de Hegel asupra gânditorilor români din secolul trecut şi din primele decenii ale secolului nostru”, acesta răspunde: “Nu pot spune nimic precis despre fenomenul, fără îndoială existent, la care vă referiţi. Deoarece acest fenomen nu a fost studiat cu o metodă de investigaţie într-adevăr ştiinţifică, adică critică. Viitorul cercetător care s-ar angaja să-l studieze va avea probleme destul de delicate de dezlegat, deoarece problemele acestea de influenţă nu pot fi rezolvate ştiinţific arătând simplu numărul de idei împrumutate, adică limitând cercetarea la extinderea cantitativă a fenomenului, ci e nevoie să fie indicate şi eventualele deplasări de semnificaţie – existente în cele mai multe cazuri – pe care le-a suferit ideea originară când a trecut la gânditorul asupra căruia s-a exercitat influenţa; trebuie arătată importanţa sau lipsa de importanţă a locului pe care ea o are în noul context unde ea a fost înglobată, în concepţia generală în care ea a fost integrată. Iar când e vorba de o influenţă ca cea hegeliană, răspândită la un moment dat pe o arie de circulaţie europeană foarte întinsă, este necesar să fie arătată, când e cazul, şi filiera prin care a trecut ideea hegeliană până a ajuns să pătrundă în ideologia gânditorului studiat etc.” (D. D. Roşca, Însemnări despre Hegel, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1967, p. 205). Aserţiunile vin din partea celui care de la 22 de ani s-a întâlnit cu gândirea filosofului german şi avea să surprindă cu claritate determinatele acesteia ca fiind consubstanţiale anatomiei şi morfologiei filozofiei occidentale. Ele au devenit vizibile după monumentala sa construcţie piramidală şi arhitectonică, de autonomizări ale domeniilor, organică şi în continuă devenire, în modul de funcţionare a gândirii şi culturii occidentale, a spiritului în mişcare cu peripeţiile şi realităţile sale cu om cu tot, în chiar rostirea particulară a unui popor, sau individuală, a unui gânditor.

D. D. Roşca s-a întâlnit cu influenţa acestuia în Franţa şi avea să-i propună lui Levy-Bruhl ca lucrare de doctorat L’influence de Hegel sur Taine, pe care a elaborat-o în 1928, în preajma centenarului lui Hegel, şi a obţinut titlul de “docteur es lettres”, iar, prin publicare, a intrat definitiv în bibliografia universală, graţie valorii ei ştiinţifice şi filosofice. Ca teză secundară el a prezentat traducerea, precedată de o introducere, a lucrării de tinereţe a lui Hegel, Vie de Jesus. Fără această întâlnire şi devenire întru spirit hegelian nu avea să dea culturii române acea europeană carte, Existenţa tragică, din 1934.

Pentru cultura română, în această problemă, mai consideră D. D. Roşca, studiul lui Tudor Vianu, Influenţa lui Hegel în cultura română, scris în 1931, cu ocazia centenarului morţii gânditorului german, şi publicat în 1933, “n-a făcut, propriu-zis, decât să semnaleze acest fenomen, decât să pună câteva jaloane în vederea unei viitoare lucrări temeinice care îşi aşteaptă încă autorul”. (op. cit., p. 205). Mai târziu, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la moartea filosofului, Ion Ianoşi inserează, în spaţiul nostru cultural “statornic preocupat de Hegel”, lucrarea Hegel şi arta (Ed. Meridiane, Buc., 1980), subliniind că este necesar să se dea seamă de această influenţă exercitată pe largi întinderi şi la nivele de profunzime fundamentale. Aceasta este solicitată, pe de o parte, de însăşi evoluţia culturii româneşti în contextul european, iar pe de altă parte, de revenirea pe o nouă curbă a spiralei a acelui moment care a determinat geneza filosofiei hegeliene – “un timp al naşterii şi trecerii la o nouă perioadă”, cum stă scris în Prefaţa acelei unice şi extraordinare cărţi, Fenomenologia spiritului – adică o trecere de la stadiul de subiectivizare la cel de tranziţie a epocii, cum mai vădit se arată în partea estică a Europei.

Pentru primul aspect, degajarea influenţei în determinantele genetice ale culturii noastre, se poate distinge între nivelul explicit şi cel implicit, şi se poate adânci reflecţia de la domeniile particulare (artă, critică literară, teoria artei, estetică, drept şi ştiinţe sociale şi istorice etc.) la cel general, filosofic, spre a se stabili relaţia dintre ansamblu sau totalitate şi subansambluri, gândite şi acestea ca totalităţi, cuprinse în mişcare. “Întregul este adevărul”, acea exigenţă finală din Ştiinţa logicii, prin care cercul metodei, prin multiple medieri, trebuie să devină “un cerc de cercuri”, va impune metodei decelarea mişcării conexiunilor dintre totalitate şi totalităţile relative şi particulare. De la această semnalare, care ar părea pe un plan pur teoretic avansarea spre “cauzele ultime”, de natură social-istorică, prin care şi în care influenţa se manifestă, va explicita adâncimea, în alţi termeni, calitatea. Iar în cuvintele lui Hegel, “să înfăptuieşti expunerea” prin unirea judecării a ceea ce are conţinut cu înţelegerea acestuia. Este ceea ce a încercat să facă D. D. Roşca de la teza sa de doctorat, L’influence de Hegel sur Taine, până la Însemnări despre Hegel; şi, mai ales, efortul continuu al lui Constantin Noica, de re-rostire românească a gândirii hegeliene în vederea şi elaborarea unei adevărate (deşi neformulate) “Fenomenologii a rostirii”, sau această din urmă toarcere a “firului cărţii ajutorului de profesor” de la Jena, a Fenomenologiei spiritului în Povestiri despre om, în nădejdea scrierii unei asemănătoare şi neasemănătoare cărţi de “un alt docent”, care “ar putea fi din ţara lui Eminescu”.

Cu această intenţie, care se luminează pe măsura amplificării operei sale, Noica solicita vădit, prin cartea Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, asimilarea acestei conştiinţe de cultură “de dindărătul nostru” cu mişcarea sa, pentru a-i fi contemporani lui Eminescu şi Hegel. Căci în manuscrisul 2289, fila 15, aparent fără nicio legătură, dar adâncit în ceea ce înseamnă devenirea unei culturi şi întregul conştiinţei acesteia, poetul nostru nota: “Oamenii învăţaţi dar fără talent propriu, adică purtătorii ştiinţei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o uşă de intrare şi una de ieşire. Ideile străine intră printr-o uşă, trec prin întunericul salei şi ies pe cealaltă, indiferente, singure şi reci. Capul unui om de talent e ca o sală iluminată, cu pereţi de oglinzi. De-afară vin ideile într-adevăr reci şi indiferente – dar ce societate, ce petrecere găsesc. În lumina cea mai vie ele-şi găsesc pe cele ce s-asemăn, pe cele ce le contrariază, dispută – concesii şi ideile cele mari, chintesenţa vieţii sale sufleteşti, se uită la ele dacă şi cum s-ar potrivi toate fără să se contrazică. Şi cum ies ele din această sală iluminată? Multe întâi inamice ies înfrăţite, toate cunoscându-se, toate ştiind clar în ce relaţiune stau sau pot sta – şi astfel, se comunică şi auditoriului şi el se simte în faţa unei lumi armonice care-l atrage”. O asemenea sală, imagine a omului de geniu, este şi cultura română sporitoare de lumină în cadrul celei universale. Nu numai omul, ci şi cultura poate să aibă geniu. Şi e firesc ca, în mijlocul peripeţiilor şi contradicţiilor prezentului, o conştiinţă să urmărească dinlăuntrul acestei săli iluminată, cu pereţi şi oglinzi, multiplicările ascensionale şi triadice, figurările şi con-figurările istorice ale ideilor care intră şi ies, ale acelora hegeliene sau de sorginte hegeliană.