|
CULTURILE POLITICE
Prof.univ.dr. Nicolae FRIGIOIU
1. Semnificaţiile conceptului de
cultură
2. Ambiguităţile semantice ale
conceptului de cultură politică
3. Cultura politică din România -
prezent, trecut, viitor
1. Semnificaţiile conceptului de
cultură……Termenul "cultură" a fost introdus în antropologie şi a
devenit un termen tehnic de către Eduard B. Tylor, pionierul britanic al
acestei discipline. In introducere (p.1) la Cultura primitivă (1871) el
defineşte cultura ca "acel ansamblu complex care cuprinde
cunoştinţele, credinţele, artele, morala, dreptul, obiceiurile şi toate
celelalte capacităţi şi deprinderi pe care omul şi le-a însuşit ca
membru al societăţii". In aceeaşi lucrare, în capitolul I: Ştiinţa
despre cultură E. B. Tylor enunţă şi alate forme ale culturii:
îmbrăcămintea, uneltele, armele, dreptul de proprietate şi căsătoria,
învăţătura morală şi religioasă, pentru ca în capitolul II: Dezvoltarea
culturii să afirme că "aşa cum catalogul tuturor speciilor vegetale
şi animale dintr-o zonă prezintă lumea sa vegetală şi animală, tot aşa
şi recensământul tuturor faptelor vieţii obişnuite ale unui popor
reprezintă acel întreg pe care îl numim cultură".
De atunci încoace, paralel cu dezvoltarea studierii realităţilor
culturale, se observă o proliferare extraordinară a semnificaţiilor
termenului de cultură, nu întotdeauna lipsită de ambiguităţi şi
confuzii. Răspunzând unei comenzi a UNESCO în 1952, antropologii
americani Alfred Kroeber şi Klyde Kluckhohn au descoperit în operele
culturologilor, antropologilor şi sociologilor nu mai puţin de 152
definiţii ale culturii. Explicaţiile ar consta în faptul că în abordarea
culturii ca fenomen intrinsec uman, definiţiile au privilegiat şi au
extins, prin extrapolare la întreaga realitate culturală:
a.)--o definiţie care viza un domeniu specializat al culturii (cu
precădere cea spirituală);
b.)--numai o structură particulară a culturii: tipul cultural, forma sau
mediul cultural, omiţându-se procesele culturale;
c.)--identificarea culturii cu o realitate organică, subestimându-se
realitatea supraorganică a sistemelor culturale cu normele lor proprii
de funcţionare şi reproducere;
d.)--reacţiile psihologice la dinamica realităţii culturale, în timp şi
spaţiu.
Din punct de vedere tradiţional conceptul de cultură este legat de
noţiunea "cultura spiritului", prin analogie cu ideea de cultură a
ogoarelor. Ca şi procesul agricol unde ţelina bogată în posibilităţi
nutritive, trebuie să fie lucrată şi îngrijită pentru a da roade, tot
astfel cultura spiritului presupune ideea mai generală a unei
formaţii, pregătiri, educaţii morale şi intelectuale, de care toate
fiinţele umane, indiferent de varietatea etnică, rasială sau religioasă
a grupurilor de care aparţin, ar trebui să beneficieze. Această
concepţie presupune ideea unui patrimoniu cultural, compus din
bunuri şi valori universale, transmise de la o generaţie la alta.
Educaţia devine tot mai mult intenţionată şi programată şi are funcţia
de a degaja normele comportamentului social. Sentimentul ordinii şi al
poziţiei omului si cosmos, devenite posibile pe baza asimilării şi
valorificării acestui patrimoniu cultural.
Ca înţeles fundamental, legat şi de sentimentul originar menţionat mai
sus cultura ia naştere şi se defineşte în raport cu natura, opoziţie
valabilă nu numai pentru cultura materială, exterioară, dar şi pentru
cultura spirituală interioară, deoarece omul însuşi, în alcătuirea sa
specifică, este o unitate dintre biologic şi spiritual, dintre natural
şi cultural. Graţie omului, natura devine cultură, iar mediul social
structurat de valori culturale unde omul dobândeşte adevărata sa natură
umană. Cultura este detaşare de natură, etapele creşterii culturale sunt
etape ale umanizării, ale ridicării şi emancipării spirituale a omului
de servituţile sale naturale. Cultura cuprinde ansamblul
fenomenelor social-umane care apar ca produse cumulative ale cunoaşterii
şi, totodată, ca valori sintetice. Deşi
pot fi definite ca valori-mijloc şi nu ca
valori-scop, valorile politice : libertatea, egalitatea, solidaritatea
se înscriu pe traiectoria acestei emancipări, în procesul de asociere a
oamenilor în formele complexe ale comunităţilor umane care reprezintă,
totodată, un mediu social artificial opus forţelor entropice ale naturii.
Definiţia cea mai concisă dată culturii este următoarea: cultura
este elementul învăţat al comportamentului uman.
Determinativul "învăţat" reprezintă diferenţa specifică a definiţiei
deoarece, oricare ar fi formele unei culturi susceptibilă de a fi
descrisă obiectiv, ele trebuie să fie învăţate de către generaţiile
succesive ale unei populaţii, astfel acestea se pierd.
Faptul că numeroase definiţii ale culturii politice nu au cuprins,
printre notele lor esenţiale, dimensiunea istorică şi naţională, forţa
modelatoare a tradiţiei în câmpul axiologic, memoria colectivă vie a
generat multe confuzii.
Pe măsura evoluţiei în timp, orice cultură îşi articulează normele şi
valorile sale într-un sistem cultural care constituie elementele
"supraorganice" ale existenţei sale. Din acest punct de vedere, orice
cultură este dotată cu o vitalitate, cu o capacitate de influenţă care
transcende viaţa individuală a purtătorilor ei. In timp ce cultura,
atribut al omului, se limitează la om, cultura, în totalitatea sa,
depăşeşte individul. Ca sistem cultural, cultura scapă de sub controlul
omului şi operează în limitele propriilor sale legităţi specifice. In
aceasta constă autonomia relativă a culturii. Faptul că există un
continuum cultural, în pofida schimbării constante a persoanelor al
căror comportament este tot de cultură, demonstrează că orice cultură
există în sine şi domină viaţa oamenilor cu o necesitate oarbă.
Pe de altă parte, cultura este tot ceea ce în lume se datorează omului.
Definiţia subliniază că cultura este mai mult decât un fenomen biologic.
Viaţa omului se desfăşoară într-un cadru dublu: habitatul natural şi
mediul social. Ea conţine toate elementele din caracterul omului adult
pe care acesta le-a învăţat în mod conştient de la grupul său. Faptul că
omul a fost definit atât ca "zoon politikon", "homo faber"; "homo
simbolicus" sau ca "animal creator de cultură" arată legătura
dintre cultură şi politică. Această legătură este mediată prin procesele
socializării politice şi prin intermediul conştiinţei politice.
Oamenii aşteaptă ca output-urile (rezultatele) imput-urile
(investiţiile; intrările) din sistemele politice şi culturale să ducă la
o stabilitate, sprijin şi adaptare superioară a lor la cele două medii.
După cum nici o societate nu poate trăi în anarhie, fără un
sentiment minimal al ordinii sociale, nici o societate nu poate trăi
fără o concepţie despre lume sau fără o concepţie despre univers, care
îi asigură stabilitate, coeziune internă şi echilibru. Slab înzestrat
organic, neocrotit de natură, omul nu ar putea exista în hăţişul
fenomenelor care îl înconjoară fără credinţe primare sau fără o
concepţie despre lume - expresia lor articulată şi evoluată.
Pentru om trebuie să existe o explicaţie comparativă, logică,
raţională a lumii care îl înconjoară. Or, sensul concepţiei despre lume
este de a combate confuzia, dezordinea, iraţionalul fenomenelor şi de a
da sens, o structură raţională într-o lume în schimbare, o premisă
pentru viaţa politică a omului.
Concepţia despre lume dă omului siguranţă şi convingerea fermă că lumea
poate fi organizată într-un context mai larg -contextul ordinii şi al
valorilor. Privită din acest unghi, cultura apare în societăţile umane
şi ca factor de unitate, atât între trăsăturile personalităţii cât şi
între diferitele personalităţi şi comunităţi. Opera culturală este în
primul rând continuitate şi coeziune, pentru că nu există cultură fără
tradiţie. Schimbarea culturală nu poate fi percepută decât ca o parte a
problemei stabilităţii culturale; nu se poate înţelege stabilitatea
culturală decât în raport cu structura concepţiei despre lume. Privită
în ansamblul ei, cultura poate fi considerată ca procesul eliberării
treptate de sine a omului de sevituţile naturale şi biologice.
Activitatea politică este o componentă esenţială a acestui proces,
prin faptul că încercarea de a-şi materializa scopurile, în fiecare din
actele şi atitudinile sale politice omul descoperă că stă în puterea lui
de a descoperi şi construi propria sa lume - o lume mai bună. Cultura
politică nu poate renunţa la căutarea unei unităţi de fond pentru
această lume în care proiecţia ei ideală contrastează adeseori flagrant
cu manifestările ei fenomenale în fiecare moment al devenirii dramatice
a conştiinţei de sine a omului. Ea nu trebuie să ignore
tensiunile şi fricţiunile, opoziţiile şi conflictele între forţele
obscure, inconştiente şi forţele creatoare ale omului. Acestea nu pot fi
reduse la un numitor comun. Ele tind spre direcţii opuse şi se supun
unor principii diferite. Dar aceste opoziţii şi conflicte relevă o
funcţie complementară în care contrariile sunt absorbite de
identificarea scopului urmărit. Ceea ce uneşte aceste forţe
contrare ale politicii sunt valorile. Culturală sau politică, valoarea
se manifestă în conştiinţe şi în lume prin adaptare, transformare şi
reînnoire.
Comunicarea dintre valorile istorice şi valorile contemporane se
efectuează prin continuitatea temporală; fiecare generaţie le transmite
următoarei în aşa fel încât aceasta păstrează ceea ce a câştigat şi o
îmbogăţeşte prin propria ei experienţă. Prin vocaţia instauratoare a
valorilor, cultura politică orientează acţiunile politice şi permite
dezvoltarea socială.
In al doilea rând, cultura politică îndeplineşte un rol de angajare
activă a solidarităţilor. In măsura în care valorile sunt imanente
conştiinţelor, în procesul participării la elaborarea valorilor
acestea intră în relaţie, chiar dacă fiecare valoare se dezvoltă în
conştiinţe după aceleaşi modalităţi. Prin acţiunea politică, orientată
de valori, oamenii stabilesc între ei relaţii durabile. Valoarea
nu este destinată numai individului, ea devine un bun al întregii
comunităţi. Adevărul nu este niciodată adevăr dacă el este adevăr doar
pentru individ; libertatea şi egalitatea nu sunt proiecţii ideale ale
unei aspiraţii singulare, ci trebuie definite prin relaţie, prin
raportare la semen. Prin valorile solidarităţii, cultura
politică uneşte între ele conştiinţele generaţiilor, le inoculează
sentimentul securităţii sociale şi al demnităţii şi le facilitează
participarea la universul axiologic al Cetăţii.
Ambiguităţile
semantice ale conceptului de cultură politică
Termenul de "cultură politică" îşi câştigă un drept de cetate în
terminologia politologică şi, inclusiv, în ştiinţele politice după al
doilea război mondial, mai ales în S.U.A. Acest lucru a fost posibil în
contextul abordării comparative a sistemelor politice contemporane de
către politologii şi sociologii nord-americani şi al convingerii lor că
sistemele politice pot fi studiate cu ajutorul metodelor empirice
(studii de caz, sondaje de opinie, chestionare, cercetări pe vaste
eşantioane de subiecţi etc.) întrucât comportamentele umane se pretează
la observaţie, la analiză şi la cuantificarea rezultatelor acesteia.
O sumară trecere în revistă a principalelor definiţii ale culturii
politice date de către aceştia trădează orientarea dominantă amintită
mai sus, prin ipostazierea descoperirii şi estimării metodelor de
comportament, prin configurarea acţiunii politice ca principală notă a
definiţiei. Incepând cu primele concepţii formulate despre cultura
politică de către Gabriel A. Almond, pionierul acestei discipline în
studiul "Comparative Political Systems" din Journal of Politics, vol.
XVIII, 1956 şi până la abordările recente ale sociologilor şi
politologilor din fostele ţări ale Europei de Est, cu diferenţe de grad
şi nu de natură sau de esenţă, definiţiile culturii politice pun
accentul pe dimensiunile cognitivă, afectivă şi evaluativă ale modelelor
de comportament, atitudinilor şi valorilor faţă de fenomenul politic.
In esenţă, definiţiile nu diferă prea mult de definiţia standard lansată
de Gabriel A. Almond şi Bingham G. Powell în 1956: "Cultura
politică este un model de atitudini individuale şi de orientări faţă de
politică manifestate în rândul membrilor unui sistem politic. Ea este un
domeniu subiectiv care stă la baza acţiunilor politice şi care le
conferă importanţă". Astfel de orientări individuale cuprind
câteva elemente:
a.) orientări cognitive, exacte sau mai puţin exacte pe
tema subiectelor politice;
b.) orientări emoţionale, sentimentul ataşării, angajării,
respingerii în raport cu subiectele politice şi
c.) orientări estimative, aprecieri şi opinii pe tema unor
subiecte politice ceea ce, de obicei, presupune aplicarea unor standarde
apreciative privind subiectele şi evenimentele politice[1].
In aceeaşi odine de idei, un alt politolog, Sidney Verda, coautor,
împreună cu G. A. Almond şi cu Lucian W. Pye, al mai multor lucrări pe
temă, va defini cultura politică peste câţiva ani într-o perspectivă a
istoriei mentalităţilor, cu conotaţii de conştiinţă politică: "Cultura
politică a unei societăţi constă într-un sistem de credinţe empirice,
simboluri expresive şi valori care definesc situaţia în care are loc
acţiunea politică. Ea oferă orientarea politicii." Pentru ca mai
departe, în aceeaşi lucrare, acelaşi autor să precizeze: "Cultura
politică a unei naţiuni derivă, printre altele, din experienţele pe care
indivizii le au în ce priveşte sistemul politic. O modalitate de
descoperire a convingerilor politice este aceea de a observa
modalităţile în care operează structurile politice. Aceste convingeri
afectează şi sunt afectate de modul în care structurile politice
operează şi există un cerc strâmt de relaţii între cultură şi structură."[2]
Prin împrumutarea cuvântului "cultură" şi aducerea sa în câmpul
ştiinţelor politice, Almond şi Verba îşi asumau conştient numeroase
dificultăţi, legate mai întâi de toate de complexitatea naţională a
acestuia. "Ştim că antropologii utilizează termenul de cultură în moduri
foarte variate şi că, introducându-l în vocabularul sociologiei
politice, riscăm să importăm atât avantaje, cât şi ambiguităţile
sale"[3]. Un reproş formulat la adresa studiilor psihoculturale, precum
şi a antropologiei culturale constă în recunoaşterea faptului că sfera
politicului constituie o subcultură distinctă, cu propriile reguli de
comportament şi cu procesele ei de socializare.
In schimb, politologul francez Maurice Duverger respinge termenul de
cultură politică, considerând că
există doar aspecte politice ale culturii. In opinia sa există doar
subculturi (economică, politică, estetică etc.) ale căror valori nu sunt
altceva decât valori de bază ale societăţii globale aplicate la un
domeniu particular. (vezi Maurice Duverger, Sociologie de la politique,
Paris, PUF, 1973). Ce este, totuşi, cultura politică? La doar 13 ani de
la începutul carierei sale ştiinţifice, conceptul de
"cultură politică" înregistra deja
treizeci de definiţii, arăta G. Patrick la congresul mondial al
Asociaţiei Internaţionale de Ştiinţe Politice, desfăşurat la Edimburg în
anul 1967 (Cf. Ovidiu Trăsnea, Cultura politică şi democraţia, în
"Societate şi cultură", nr. 2/1991).
Doar din motive didactice, prezentăm mai jos câteva din definiţiile
de dicţionar ale conceptului decultură politică:
a)"Totalitatea ideilor şi atitudinilor în raport cu autoritatea,
ordinea publică, responsabilităţile guvernamentale şi instituţiile
statului de drept, ca şi modelele transmise prin intermediul educaţiei
şcolare sau al vieţii de familie. Importanţa tuturor acestor factori şi
motivul pentru care au fost adunaţi laolaltă într-un concept cuprinzător
constă în faptul că acesta oferă indicii suficiente asupra modului în
care oamenii obişnuiesc să reacţioneze la problemele politice". (David
Robertson, Dictionary of Politics, Penguin Books, 1993)
b)"Un concept care desemnează un set de credinţe politice, de
sentimente şi valori care prevalează pentru o naţiune la un moment dat.
Deoarece filtrează percepţiile, determină atitudinile şi influenţează
modalităţile de participare , cultura politică este un comportament
major al jocului politic" (Matei Dogan şi Dominique Pellasy, Cum să
comparăm naţiunile, Ed. Alternative, 1993) La rândul său, eminentul
politolog român, Silviu Brucan, ,acest profet dezamăgit al democraţiei
pe plaiurile mioritice, vede în cultura politică un antidot împotriva
manipulării, un pom menit să dea roade numai în livada democraţiei:
c)"Cultura politică este tocmai factorul menit a zădărnici
manipularea politică a cetăţeanului atât de către putere cât şi de către
partidele şi politicienii demagogi."
d)"Cultura politică însumează cunoştinţe şi experienţă în domeniul
politic, dar şi credinţe şi mituri care ţin de reprezentările colective
ale unei comunităţi formate în virtutea unei tradiţii. Toate acestea
nu privesc doar elemente spirituale şi psihologice, acestea fiind
amestecate cu elemente materiale ca geografia şi demografia ţării,
nivelul ei de dezvoltare economică şi de bogăţie. Deşi dictatura şi
fascismul oferă cetăţeanului o anumită experienţă politică, adevărata
cultură politică se formează în democraţie""(Silviu Brucan,
Indreptar-dicţionar de politologie, Editura Nemira, 1993).
După D. Kavanagh, cultura politică este o expresie prescurtată ce
denotă mediul emoţional şi atitudinal în care operează sistemul politic.
Kenneth Jovitt propune distingerea a trei niveluri diferite de cultură
politică a societăţii. Această interpretare cuprinde o anumită
diferenţiere a "regimului" şi a "societăţii". Sesizând extrema
dificultate a operaţionalizării conceptului de cultură politică, J.R.
Gibbins încerca în cartea sa Contemporary Political Culture; Politics in
a Post-Modern Age (Sage, London, 1989, p.3), să identifice câteva din
accepţiile acestui concept în diferitele ştiinţe socio-politice. Astfel,
Gibbins considera că se pot identifica:
1.)definiţii psihologice, care pun accentul pe orientarea individuală
spre obiective politice;
2.)definiţii sociologice, care asociază orientările individuale şi
comportamentele sociale pe care acestea le provoacă;
3.)definiţii aşa-numite "obiective", în care cultura politică apare în
termenii normelor şi valorilor consensuale şi normelor sociale;
4.)definiţii euristice, care oferă un tip ideal cu rol de a permite
explicarea unor fenomen parţiale (comportament, credinţe etc.);
5.)definiţii lingvistice-un discurs cu înţelesuri pentru un grup
determinat;
6.)definiţii care fac referinţă la cultura naţională, ideologii
politice, ideologie dominantă.[4]
"Cunoaşterea sistemului politic şi expresia opiniilor asupra
acestuia nu merg totdeauna împreună. Necunoaşterea politică nu-i
împiedică pe cetăţenii "ignoranţi" să aibă poziţii asupra problemelor de
politică generală. Amestecul de ignoranţă şi de voinţă de
exprimare poate caracteriza anumite culturi. Este vorba de o voinţă de
exprimare concomitentă cu o sărăcie a informaţiei" (P. Perrineau
"La dimension cognitive de la culture politique". In: Revue francaise de
la science politique, nr.1, 1985).
Definiţiile de mai sus au ca trăsătură comună ideea că orice acţiune
politică nu poate neglija mentalităţile, credinţele politice,
sentimentele şi valorile care prevalează la un moment dat în cadrul unei
categorii sociale sau al unei comunităţi (locale, regionale sau
naţionale). Din consideraţiile de mai sus pot fi conturate deosebirile
dintre culturile politice şi ideologiile politice.
Ideologia politică este o formă raţionalizată a culturii politice,
expresia publică a valorilor care configurează această cultură.
Ca subsistem al sistemului cultural global ideologiile reprezintă un
ansamblu relativ structurat de propoziţii prescriptive şi normative
despre un sistem politic. Ele raţionalizează interesele
specifice de grup pe baza unui proiect de transformare socială.
Deşi sunt mai puţin coerente decât ideologiile, culturile politice sunt
lipsite de intenţionalitatea acestora; ele se bazează pe un fond
general-uman în care experienţele comune sunt valorificate la nivelul
orizontului de viaţă al comunităţii, în cadrul concepţiei despre lume.
Conceptul care desemnează toate atributele menţionate mai sus este cel
de cultură politică. Accesibil opiniei publice într-o formă grosieră
prin intermediul mass-media, şi conform căreia ar desemna îndeosebi
cunoştinţele politice ale unui individ, cultura politică este un termen
care, aplicat spaţiului politic, poate ajuta la evaluarea gradului de
democratizare a unei societăţi sau la eficacitatea unor acţiuni
politice. Termenul a căpătat accepţii diferite în raport de competenţa
şi intenţiile celor care l-au realizat. Se pare că un autor care a
folosit foarte des acest concept avea dreptate când considera că
"există primejdia ca termenul de cultură politică să fie folosit ca o
verigă de legătură ce lipseşte în orice loc ce nu poate fi explicat în
analiza politică".[5] Acestei tematici îi dedică G. Almond şi
Sidney Verba o cercetare de mari proporţii, efectuată în perioada
1958-1963 în cinci ţări: S.U.A., Marea Britanie, Italia, Germania şi
Mexic pe un eşantion de 1.000 subiecţi anchetaţi în fiecare ţară.
Obiectivul central al acestei anchete este descoperirea
fundamentelor culturale ale democraţiei (preocupare centrală în
cadrul şcolilor funcţionaliste din antropologie), adică a
regulilor operaţionale care permit fuziunea dintre structurile primare
ale societăţii (familie, grup, naţiune) şi structurile
politice (regim, instituţii, roluri, norme şi valori politice).
Plecând de la cele trei dimensiuni ale culturii stabilite de Talcott
Parsons în Sistemul social, G. Almond şi S. Verba evidenţiază trei
dimensiuni ale culturii politice care fac din ea "un ansamblu de
trăsături culturale pertinente pentru analiza fenomenelor politice"
mai curând decât "un ansamblu de atitudini şi de orientări ale
indivizilor faţă de un sistem politic"[6] ceea ce ar distinge-o
foarte greu de cultura socială generală, având şi orientări faţă de un
sistem social determinat.
1.)Dimensiunea cognitivă. Fiecare individ, indiferent de
gradul pregătirii sale sau de status, posedă un ansamblu de cunoştinţe
mai mult sau mai puţin structurate, mai mult sau mai puţin riguroase,
despre sistemele şi fenomenele politice. Evenimentele cotidiene îl pun
în contact nemijlocit cu realitatea politică, iar presiunea
mediului şi bombardamentul informaţional îl obligă, oarecum, să
conştientizeze această realitate. Astfel el ştie câte ceva
despre instituţiile supreme ale statului, despre liderii şi partidele
politice, despre evenimentele politice importante la nivel mondial.
2.)Dimensiunea afectivă cuprinde latura emoţională a
valorilor politice sau sociale, atitudinea de ataşament, de respingere
sau de refuz faţă de fenomenele sau instituţiile politice. Ea are un rol
important în formarea atitudinilor. Cunoştinţele sau informaţiile
politice sunt primite mai uşor când există o personalizare a relaţiilor
politice, adică atunci când ele provin de la o rudă, de la un prieten,
de la un lider care suscită o admiraţie personală, independent de
politica dusă.
3.)Dimensiunea evaluativă cuprinde judecăţile de valoare
despre fenomenele şi realitatea politică. Fiecare apreciază viaţa
politică în funcţie de o scară de valori ierarhizată. Adeseori, aceste
valori şi dimensiuni ale culturii politice apar într-o unitate
indisolubilă; de cele mai multe ori ele sunt interdependente. Evaluarea
fenomenelor politice necesită cunoştinţe politice. Cunoştinţele politice
sunt însă modelate şi orientate de sentimentele politice faţă de o
ideologie, de un lider, de un program de guvernare. La rândul ei,
dimensiunea cognitivă oferă un ghid orientativ pentru atitudinile şi
opiniile politice în acest joc dialectic dintre subiectiv şi
obiectiv.
De regulă, cunoştinţele politice reprezintă etape necesare în
procesul de consolidare şi interiorizare a atitudinilor şi opiniilor
politice în convingeri. De altfel, în structura combinată a celor trei
dimensiuni în cadrul convingerilor politice, elementul cognitiv
prevalează faţă de cel afectiv şi evaluativ, spre deosebire de atitudini
sau opinii care au preponderenţă în formarea credinţelor primare.
Elementul cognitiv în formarea convingerilor poate fi asemuit cu o
structură de rezistenţă care asigură coerenţă şi trăinicie celorlalte
componente ale edificiului. In această privinţă, o
problemă deosebit de delicată pentru operaţionalizarea conceptului de
cultură politică o reprezintă raportul invers proporţional dintre
informaţia şi cunoaşterea politică, pe de o parte , şi intensitatea şi
durata în timp a exprimării politice, pe de alta.
Evident, în lipsă de cunoştinţe politice, credinţele se formează mai
ales pe baza dimensiunilor afective şi evaluative. Acest lucru se vede
în special în timpul campaniilor electorale şi al alegerilor
propriu-zise când lipsa de cunoştinţe politice, deci de convingeri
politice ferme, facilitează spaţiile de manevră ale manipulării, când
promisiunile demagogice ale politicienilor găsesc un teren virgin în
această labilitate psihică a opiniilor şi atitudinilor, în lipsa unei
platoşe de apărare a valorilor şi normelor rezultate din convingeri.
In această ordine de idei, fenomenul politic postrevoluţionar dinţările
Europei de Est este deosebit de instructiv.
Revenirea în forţă a comuniştilor, "rebotezaţi" în partide
democratice la putere justifică valabilitatea schemei tripartite propusă
de Almond. Greutăţile inerente tranziţiei la un alt sistem politic
au favorizat formarea credinţelor politice pe baza dimensiunilor
afective şi evaluative, alimentate de nostalgia "statului social"
comunist. Nu poate fi vorba de un "fanatism al
ignoranţei", deoarece perceperea subiectivă a realităţilor politice şi
economice i-a determinat pe aceşti oameni să iasă în 1989 în stradă şi
să-şi sacrifice vieţile pentru libertate. Prin urmare, nu a existat
ignoranţă, iar dimensiunea afectivă şi evaluativă a comportamentului nu
a deformat cunoaşterea exactă a situaţiei. Şi aceasta în condiţiile în
care lupta împotriva totalitarismului a fost dusă în numele unor valori
care păreau definitiv înăbuşite în conştiinţa colectivă de către
dogmatismul comunist.
Din acest paradox se poate trage concluzia că fenomenele culturii
politice nu pot fi analizate şi înţelese decât dacă sunt înserate în
ansamblul dinamic mai vast al culturii naţionale, atât pe verticala
istoriei cât şi pe orizontala acţiunii politice. Numai astfel se poate
înţelege cum valorile sunt ordonate pe axa devenirii în viziunea cea mai
adâncă despre existenţă, conform unei matrici caracteriale, în cazul
nostru solidaritatea socială, protecţia socială, egalitatea. Or, una din
comportamentele matricii caracteriale a culturii politice este
instinctul comunitar, calitate prin excelenţă a lui homo sapiens, care
operaţionalizează memoria istorică şi socială colectivă în norme de
comportament.
"În
funcţie de dimensiunile cognitive, afective şi evaluative ale culturii
politice pot fi detectate trei stări de spirit ale populaţiei unei ţări
în raport cu politicul:
acord, apatie şi alienare. Acordul presupune
împletirea celor trei dimensiuni: cunoaştere, afectivitate, evaluare.
Apatia înseamnă existenţa cunoştinţelor politice, dar manifestarea
indiferenţei pe plan afectiv şi apreciativ. Alienarea denotă
existenţa cunoştinţelor politice, dar şi a lipsei de simpatie faţă de
sistemul politic. Cu cât stările de apatie şi alienare sunt mai
numeroase în societate cu atât instabilitatea sistemului politic este
mai accentuată".[7]
Din combinarea acestor trei dimensiuni, G. Almond şi Sidney Verba
elaborează trei modele de cultură politică: cultura parohială
(locală sau provincială); cultura de supunere (de subordonare) şi
cultura participativă. Pentru a individualiza fiecare din
aceste tipuri autorii recurg la noţiunea de congruenţă dintre cultură
politică şi o structură politică. Astfel o cultură politică
parohială corespunde unei structuri politice tradiţionale
descentralizate la nivelul regiunii, ţinutului, satului. In cadrul
acestei culturi nu există un interes deosebit pentru problemele de
politică naţională sau sistemul politic naţional; accentul cade pe
problemele politice de interes local. Aici, în comunitate, preotul,
seniorul, învăţătorul sunt liderii locali, iar biserica, şcoala şi
primăria sunt instituţiile politice centrale.
Cultura politică de supunere corespunde unei structuri autoritare
şi centralizate la nivel naţional. Subiecţii acestei culturi sunt
conştienţi de existenţa sistemului politic naţional dar se
mulţumesc cu o atitudine de pasivitate în privinţa participării la
conducerea politică, din cauză că matricea caracterială a acestei
culturi, prin cele două valori politice de bază; autoritate şi
loialitate le-a inoculat o "conformitate de automat"şi i-a
determinat să delege problemele libertăţii ţi iniţiativei lor unui lider
puternic, în schimbul protecţiei acestuia.
In cadrul culturii participative cetăţenii sunt conştienţi de
mijloacele lor de acţiune asupra sistemului politic ca şi de
posibilitatea lor de a influenţa cursul evenimentelor politice prin
mijloacele specifice participării democratice: referendumuri, alegeri,
acţiuni de protest, greve etc. Cultura politică participativă
corespunde unei structuri politice democratice. Acestor trei
tipuri de cultură politică le corespund trei tipuri de personalităţi,
fiecare cu o psihologie politică proprie: parohialiştii (provincialii);
supuşii şi participanţii (cetăţenii activi din punct de vedere politic).
Fireşte, ar însemna să minimalizăm meritele acestei construcţii
impozante dacă am bagateliza, prin recurgerea la explicaţii de tipul
reflectării mecanice, raporturile dintre cultură şi structurile politice
din diferite sisteme politice naţionale, prin acest fel de determinism.
Pentru că aşa cum nici un fenomen nu poate fiinţa în natură în stare
izolată, ci numai în curgerea continuă a conexiunilor universale, nici
culturile politice nu pot exista în stare pură, izolate de altele
vieţuind pe harta naţională ca nişte unităţi geografice aflate în
carantină. Există un dialog permanent între culturi, o circulaţie
de teme, motive, elemente de la o arie culturală la alta, o modelare
reciprocă a lor în funcţie de mai multe variabile: natura regimului
politic, gradul de conştientizare a procesului politic; gradul de
participare şi de educaţie civică. Aşa cum orientările politice ale unui
individ conţin în grade diferite elemente ale culturii parohiale, de
supunere şi participative.
Proporţia dintre aceste elemente este dată de variabilele arătate mai
sus la care se adaugă impactul tot mai mare al mass-media asupra
omogenizării culturale naţionale precum şi dezvoltarea instrucţiei
şcolare. Introducând evenimentele cotidiene în intimitatea fiecărui
cămin, mass-media creează un spaţiu al conştiinţei naţionale unde
asumarea unui destin comun creează o nouă sensibilitate pentru
activitatea politică. Pătrunderea mass-media în cele mai arhaice
zone sapă progresiv la temelia culturilor parohiale, după cum
modernizarea politică şi tendinţa inexorabilă spre democratizare minează
bazele culturii de supunere. Totuşi, chiar în lumea noastră, a
integrării şi a interdependenţelor tot mai accentuate dintre zone,
regiuni şi state unele clivaje dintre culturile politice se menţin,
altele noi apar. Astfel, la clivajele dintre culturile politice de
stânga sau dreapta, mediate sau radicalizate ideologic, sau pe lângă
clivajul dintre cultura politică a elitei intelectuale a ţării şi
cultura maselor ţărăneşti, apar altele noi cum ar fi clivajele
politice ale grupurilor etnice, rasiale, ecologice, sexuale etc.
Din combinarea celor trei tipuri de culturi pot să apară următoarele
forme hibride: parohială - de supunere; participativă - de supunere;
parohială - participativă. Cultura politică a unei ţări este o cultură
mixtă, combinând în proporţii variabile cele trei culturi în funcţie de
criteriile arătate mai sus. Ceea ce echilibrează armonios cele trei
componente ale culturii mixte este cultura civică. In ancheta lui Almond
şi Verba aceasta arată corelaţia necesară dintre participarea socială,
dintre cooperarea politică şi cea socială în cadrul sistemului social
global, cu alte cuvinte funcţionarea eficientă a unui regim democratic.
Ipostaziind contribuţia la funcţionarea unui sistem democratic drept
valoarea centrală a culturii politice şi civice, Almond şi Verba
măsoară gradul de cultură politică al fiecăruia din cele cinci ţări cu
ajutorul următoarelor coordonate: ansamblu de cunoştinţe;
gradul de angajare partizană; componenţa politică subiectivă;
modalităţile acţiunii politice; aprecierea sistemului politic.
Comparând datele obţinute, Almond şi Verba constată că numai cultura
participativă democratică din S.U.A. şi Marea Britanie realizează gradul
necesar de fuziune între structurile primare ale societăţii (familie,
grupuri etc.) şi structurile politice prin intermediul cooperării,
interacţiunii şi împărtăşirii în comun a unor valori precum:
încrederea în celălalt, stima, generozitatea. Italia şi Mexicul ar
avea o cultură parohială: Germania - una de supunere. In toate cele trei
ţări s-ar constata o ruptură între atitudinile politice şi cele sociale.
Pe câtă vreme, americanii şi britanicii au o "orientare democratică
echilibrată", Italia s-ar caracteriza printr-o cultură politică de
alienare, Germania printr-o cultură politică de supunere, iar Mexicul
printr-o cultură contestatară, compusă concomitent din nemulţumire şi
aspiraţii, deci alienată. Autorii explică, "deviaţiunile" de la modelul
democratic al culturii politice prin rupturile provocate în evoluţia
spre democraţie din aceste trei ţări: revoluţia din 1910 în Mexic,
totalitarismul fascist şi nazist în Italia şi Germania.
Se ştie că raportul dintre cultura politică şi democraţie trebuie să fie
mediat şi de alte paradigme explicative. De pildă, dezvoltarea
economică, particularităţile naţionale, jocul forţelor istoriceşti
culturale pot favoriza dezvoltarea democraţiei, ca expresie a culturii
politice participative, după cum o pot şi bloca. Totul depinde de
logica situaţiilor de interacţiune între micro şi macropolitic, între
actori şi evenimente, deoarece prin acest joc se creează identităţile
colective şi sistemele de atitudini.
In cultura de participare, cetăţenii se
gândesc că pot influenţa mersul sistemului politic prin diverse mijloace
de care dispun. Acest tip de cultură este rezultatul gradului înalt de
organizare şi educaţie al cetăţenilor şi reflectă experienţele lor
politico-istorice specifice.
Cu toate diferenţele majore dintre ele, cele trei tipuri de cultură
politică nu se găsesc în formă pură. Din combinarea acestora apar alte
trei tipuri de cultură politică: parohială de supunere, de supunere
participativă, parohială - participativă. Cultura politică a unei ţări
poate fi o mixtură a celor trei tipuri politice abstracte aflate în
proporţii variabile în funcţie de natura regimului politic şi de gradul
de cultură generală a membrilor societăţii. O cultură politică având un
caracter mixt este o cultură civică. "Deşi este o cultură politică
predominant participativă, totuşi ea înglobează, în mod armonios, şi
elemente ale culturii parohiale şi ale culturii de supunere, altfel
cetăţenii ar fi pe baricade în fiecare săptămână", apreciază H.
Elcock în Political Behavior (Methnen Ltd, Londra, 1976). Cultura civică
este o cultură politică definită prin raportare la valorile politice
democratice. Ea este specifică regimurilor democratice, favorizându-le
funcţionarea şi dezvoltarea. Unii autori, precum G. Almond şi Verba,
presupun că o astfel de cultură civică este în concordanţă cu
principiile şi modul de funcţionare a modelului britanic sau
nord-american.
Cultura politică poate fi analizată în raport cu societatea ca întreg
sau cu diferite părţi componente. In funcţie de cum se raportează la
sistemul politic diferitele subdiviziuni ale societăţii, există mai
multe criterii pentru definirea diferitelor substructuri politice.
Astfel, după criteriul regional există substructuri politice regionale
aflate într-un anumit raport cu cultura naţională; după criteriul clasei
există substructuri politice ale diferitelor clase şi categorii sociale.
Apreciind că sistemul politic funcţionează la trei nivele (sistemic,
procesual şi nivelul politicii), G. Almond arată că acestea
funcţionează simultan.
Pornind de la aceste consideraţii, Almond tratează cultura politică din
trei perspective: cultura sistemului, cultura procesului şi
cultura politicii (a orientării spre politică). El
departajează sistemul în trei niveluri: comunitatea
politică, regimul politic şi autorităţile politice. Cultura
politică va include informaţiile deţinute de cetăţeni în raport cu
sistemul politic, sentimentele şi aprecierile referitoare la efectele
sistemului asupra sa. Totodată, presupune şi acceptarea de către
cetăţeni a modului în care guvernanţii au ajuns la putere, precum
şi evaluările cetăţenilor asupra oamenilor politici, sentimentele lor
faţă de cei care menţin sistemul în stare de funcţionare. Există
unele situaţii în care atitudinea faţă de comunitate, regim şi
autoritate sunt distincte: cetăţenii pot avea un puternic simţ naţional
şi, deci, susţin comunitatea politică, ei pot sprijini sistemul politic
chiar dacă dezaprobă autorităţile sau, invers, pot sprijini autorităţile
şi nu structurile regimului.
Cultura procesului politic include două probleme principale: influenţa
individului asupra procesului politic, manifestarea personalităţii sale
în acest domeniu şi relaţiile cu alţi factori. După gradul de
conştientizare a procesului politic şi de potenţială influenţă asupra
acestuia, cetăţenii unei ţări pot fi diferenţiaţi în trei
categorii: parohialiştii (localişti), supuşi şi participanţi.
Prin ce este specific conceptul de cultură politică în cadrul ştiinţelor
sociale? Şcoala politică americană care de fapt, a produs această
noţiune evidenţiază importanţa sa în măsurarea gradului de
democratizare. "Pentru ca o societate democratică să funcţioneze,
dincolo de aspecte precum existenţa economiei de piaţă, a unei clase de
mijloc importantă numericeşte, a profesionalizării elitei politice, este
nevoie de o componentă naturală, numită de unii cercetători
"competenţă civilizatoare", care devine o condiţie necesară a
integrării în lumea contemporană" (Cristian R. Pîrvulescu,
Cultura politică - un instrument teoretic pentru estimarea adaptării la
schimbare a societăţii româneşti, Sfera politicii, nr.21, oct. 1994).
Plecând de la caracteristicile generale ale unei comunităţi,
noţiunea de cultură politică facilitează analiza atitudinilor
individuale în raport cu regimul politic, respectiv
încrederea în sistemul politic, cunoaşterea modului de funcţionare şi
satisfacţia faţă de procedurile de guvernare. Cu toate că,
în general, cultura politică este înţeleasă ca o componentă unitară a
unei comunităţi statale, este mult mai relevant pentru analiza politică
dacă se pot face diferenţieri între diferitele tipuri de subculturi,
spre exemplu ca acelea ale elitei şi ale maselor, sau ale grupurilor
profesionale, religioase, etnice ş.a.m.d.Cel mai adesea,
disfuncţionalităţile unui sistem politic de datorează diferenţelor de
cultură politică dintre grupuri şi inadecvării modelului propus de clasa
politică cu credinţele şi comportamentele politice ale societăţii
globale.
Sociologul Zoltan Rostas atrage atenţia asupra unui alt aspect al
culturii politice: gradul ridicat de imobilitate al acestuia,
faptul că deprinderile de a reacţiona la stimulii politici se dobândesc
şi se schimbă foarte greu, nefiind influenţate de crearea unor
instituţii sau structuri sociale cât şi de internalizarea unor valori
sau modele comportamentale. "Aceste deprinderi sunt
determinate de experienţa istorică a comunităţii, însuşite în cursul
socializării politice. Diferitele experienţe istorice dau naştere la
culturi politice diferite. Atitudinile caracteristice diverselor
grupuri, comunităţi, epoci etc. pătrund în adâncul caracterelor sociale,
determinând astfel comportamentul politic. Acesta este - printre altele
- motivul pentru care considerăm iluzorii tentaţiile iluministe de a
determina schimbarea culturii politice prin şcoală, mass-media etc.
Prin şcoală se pot transmite cunoştinţe, dar nu pot fi schimbate
comportamentele afective, valorile de mentalitate. In ciuda acestei
rigidităţi, cultura politică, ca ansamblu supraindividual, poate suferi
schimbări - dar numai în cadrul practicii sociale. In această privinţă,
poziţiile se împart între cei care insistă asupra caracterului activ al
culturii politice asupra instituţiilor, alţii, dimpotrivă, susţin că
instituţiile pot influenţa cultura politică. Pe baza observaţiilor
noastre, înclinăm să credem că, pe scurtă durată, instituţiile nu pot
influenţa esenţial cultura politică a oamenilor, pe termen lung însă
există o influenţă reciprocă". (Zoltan Rostas - Ce au făcut oamenii
cu dictatura?, Sfera politicii, nr.12, decembrie 1993).
O altă componentă a culturii politice
este construită din setul de cunoştinţe, credinţe, sentimente, judecăţi
de valoare pe care oamenii le au despre ceilalţi actori politici. In
relaţiile din domeniul politic, problemele încrederii politice şi ale
ostilităţii politice sunt foarte importante. Voinţa oamenilor de a
coopera cu alţii în vederea realizării unor scopuri politice, precum şi
voinţa liderilor de a forma coaliţii cu alte grupuri depinde în mare
măsură de încrederea politică.
Problema ostilităţii este o
componentă esenţială a relaţiilor dintre grupuri şi indivizi în cadrul
unei societăţi. Acţiunile agresive pot fi atât răspunsuri directe la
o stare de tensiune latentă, cât şi reacţii ocazionate de atacul direct
al oponentului. Problema încrederii şi ostilităţii este corelată cu
cea a consensului politic, acesta fiind un acord mai mult sau mai puţin
complex asupra fundamentelor puterii politice, asupra structurii
instituţionale şi ierarhice, asupra organizării politice a comunităţii.
Orientarea spre politică se referă atât la atitudinile grupurilor
sociale şi politice, ale indivizilor faţă de deciziile politice, cât şi
la distribuirea la nivelul întregii societăţi a valorilor politice, cum
sunt: binele, securitatea socială, libertatea.
Un element important al culturii politice se referă la modul în care
este percepută societatea prezentă faţă de societatea ideală, la
sesizarea faptului dacă societatea prezentă se îndreaptă spre
standardele ideale sau se îndepărtează de acestea. Conform opiniei lui
S. Verba, cultura politică include convingerile politice, ce sunt
reprezentări, idei, principii, judecăţi de valoare ce motivează şi
călăuzesc relaţiile unui individ sau ale unui grup social în cadrul
domeniului politic. Cultura politică realizează o legătură între
evenimentele politice şi comportamentul indivizilor ca reacţie la aceste
evenimente.
Convingerile de bază sunt afectate adesea de memoria asupra
evenimentelor politice anterioare, în acelaşi timp evenimentele
contemporane fiind decodificate în perspectivă istorică. Sistemul
convingerilor fundamentale constă în credinţe existenţiale, valori
generale care ordonează scopurile comportamentului, norme care
reglementează mijloacele întrebuinţate pentru atingerea acestor scopuri
precum şi ataşamente emoţionale.
Intre cultura politică şi cultură, în sens larg, există o legătură cu
dus şi întors: în primul rând setul de convingeri politice pe care
individul şi le formulează este o componentă a totalităţii convingerilor
acceptate de el, apoi pe de altă parte, convingerile de bază şi valorile
unei culturi joacă un rol major în structurarea culturii politice.
Relaţia dintre structura convingerile de bază şi convingerile politice
este de mare importanţă pentru înţelegerea atitudinilor politice.
Atitudinea politică reprezintă o
modalitate de raportare a individului sau grupului social la problemele,
fenomenele şi procesele politice pe care le apreciază într-un anumit
mod. In conţinutul atitudinii politice, elementele cognitive şi
evaluative sunt impregnate de o încărcătură emoţional-afectivă
deosebită.
Organizând, pe baza valorilor, convingerile politice, ordonând
reprezentările cognitive, atitudinile politice au un rol important în
declanşarea comportamentului politic şi în pregătirea unei acţiuni
politice. Organizarea şi coerenţa sistemului atitudinilor politice se
realizează prin intermediul a două dimensiuni fundamentale:
a) preferinţa pentru principalele mize politice sau principalii
actori ai vieţii politice şi
b) angajarea în activitatea politică.
Aceste două dimensiuni se află în interacţiune şi caracterizează
orientarea politică a individului.
Sistemul atitudinilor, cuprinde dimensiunea cognitivă
(percepţii, reprezentări şi concepte), dimensiunea afectivă şi
dimensiunea evaluativă (valorile şi normele). Cultura politică este o
orientare subiectivă către politic, orientare rezultată din
internalizarea modelelor stabile ale interacţiunii valorilor, codurilor,
normelor politice. Valorile produse de cultura politică orientează
individul, îi dau posibilitatea să se identifice cu un anumit grup,
însuşindu-şi obiectivele acestuia. Valorile îi spun individului
pentru ce trăieşte, codurile îi arată cum.
3.Cultura politică din România -
prezent, trecut, viitor.
Majoritatea analiştilor autohtoni şi străini consideră că românii
nu au beneficiat de condiţii favorabile şi implicit de premise pentru
edificarea unei culturi politice de tip democratic. Printre aceste
condiţii şi premise autorii în cauză nu menţionează însă condiţiile
istorice vitrege care au împiedicat construcţia statului, a
instituţiilor politice şi implicit, a culturii politice din România.
Chiar dacă cultura politică este o componentă unitară indispensabilă
oricărei comunităţi umane, coeziunea ei simbolică este asigurată de
diversitatea în unitate a diferitelor subculturi ce o compun: cultura
politică populară; cultura elitelor; cultura instituţionalizată
oficializată, cultura diferitelor clase sociale etc.
Numitorul comun al acestor substructuri este că sistemul lor de norme şi
valori fundamentează, dintr-o perspectivă locală şi funcţională,
sistemul general de norme şi valori. din această perspectivă,
documentele folclorului nostru (baladele istorice, doinele cu caracter
social, poezia muncilor de peste an, snoavele etc.) trădează,
indubitabil, existenţa unei culturi naţionale, cel puţin pe două
paliere: începuturile cristalizării unei conştiinţe naţionale, ca
reacţie a unui grup primar faţă de presiunea mediului extern şi
coagularea valorilor politice în două structuri "slobozenia dinăuntru"
şi "slobozenia dinafară" de care vorbea Alecu Russo.
Teza insistent afirmată că în România nu au existat antecedente istorice
favorabile şi, implicit, premisele pentru manifestarea unei culturi
politici de tip democratic se bazează pe aserţiuni ideologice:
1.)modelul democraţiei civice occidentale ca singurul model valabil;
2.)lipsa de tradiţii democratice în istoria românilor.
In această privinţă este utilizat (cu voluptate aproape) un adevărat
arsenal propagandistic care atestă fie reaua credinţă, fie o profundă
lipsă de cunoaştere a istoriei naţionale. Argumentele cel mai des
utilizate sunt: lipsa de consecvenţă sau superficialitatea; sentimentul
mioritic al resemnării; înapoierea economică şi tranziţia greoaie de la
epoca medievală la cea modernă: obedienţă tradiţională a religiei
majoritar ortodoxe faţă de puterea politică. Toate acestea ar
fi contribuit la crearea unui mod specific de raportare a societăţii
româneşti la fenomenul politic, raportare în care gradul de participare
politică şi rolul liderului politic paternist au fost indicatorii cei
mai des utilizaţi pentru a defini cultura civică, democratică:
"Conform acestor două criterii, în România interbelică
participarea politică era limitată la o categorie extrem de restrânsă,
cultura politică includea valori mai apropiate de un regim autoritar sau
chiar despotic de tip oriental decât de o democraţie liberală, astfel
încât, deşi exista o Constituţie care garanta votul universal şi aveau
loc periodic alegeri aproximativ libere - cu multe nereguli - este
foarte greu să se vorbească de nişte veritabile antecedente democratice
ale României, de o veritabilă cultură politic de tip democratic a
românilor", apreciază - simptomatic pentru acest punct de vedere
- Alina Mungiu în volumul: Românii după '89 - Istoria unei neînţelegeri
(Ed. Humanitas, 1995).
Aceste concluzii sunt argumentate, şi în istoria României anilor
1990-1995, prin numeroase exemple privind raporturile sociale
antidemocratice, metode politice brutale,
prin recursul la naţionalism sau prin
faptul că puterea politică este concentrată în mâna unei
oligarhii tehnocratice de esenţă criptocomunistă.
In special,
Biserica ortodoxă română devine calul de bătaie preferat al partizanilor
culturii politice democratice.
Ea este transformată în ţap ispăşitor pentru cultura politică de
supunere şi pentru inexistenţa societăţii civile în România. Cei care se
grăbesc să vadă în ortodoxie terenul privilegiat pe care a germinat
totalitarismul comunist trec sub tăcere forţa modelatoare a
spiritualităţii ortodoxe, raportul strâns dintre valorile morale şi cele
sociale la nivelul comunităţii prin comuniune.
Biserica
ortodoxă nu s-a implicat efectiv în viaţa politică precum Biserica
catolică. Ea s-a supus de bunăvoie puterii politice conform tradiţiei
moştenite de la Bizanţ care în formula cezaro- papistă a lui Justinian:
"un împărat; un stat; o Biserică" vedea singura soluţie de coeziune şi
rezistenţă a Imperiului în faţa năvălirii popoarelor migratoare care-i
ameninţau frontierele.
Evident nu intră în economia acestui curs, să calculăm consecinţele pe
planul valorilor spirituale, ale luptei pentru hegemoniile dintre
puterea temporală şi puterea spirituală. In plus, având în Papă
conducătorul suprem infailibil, Biserica Catolică, Vaticanul au
devenit de mai multe ori în Evul Mediu o veritabilă forţă transnaţională
care anticipa fenomenul actual al globalizării. Reacţiile
violente ale unor Biserici naţionale (vezi cazul Franţei în epoca lui
Filip cel Frumos) punea sub semnul întrebării infaibilitatea deciziilor
papale dar, totodată, evidenţia şi contradicţiile de interese
dintre puterile temporale naţionale şi puterea spirituală
transnaţională, interese care nu aveau câteodată nimic din
sanctitatea valorilor religioase.
Idealul Bisericii Catolice de a realiza, Republica Christiana, după
modelul Imperiului Roman de Apus, a grăbit procesul de apariţie a
statelor naţionale în Occident, a monarhiilor puternic centralizate,
tocmai ca o reacţie a prinţilor la imixiunile Vaticanului în treburile
interne ale regatelor. Departe
de noi gândul de a nu recunoaşte merite incontestabile Bisericii
catolice în evoluţia culturii şi civilizaţiei occidentale. Dar noi vrem
să restabilim relaţia dintre cele două Biserici creştine rareori în
termenii ei fireşti: idealizarea uneia nu trebuie să aibă loc pe
seama denigrării totale a celeilalte.
Incercarea patriarhului Georgios Gemisthon Plethon de a mai salva ceva
din Imperiul Bizantin prin recunoaşterea condiţiilor impuse de Roma în
vederea unirii, în schimbul ajutorului militar, s-a soldat cu un eşec
(1439). Dezastrul de la Varna (1444), cu mai mult de 30.000 de morţi, a
arătat Occidentului că pentru o bună perioadă de timp balanţa raportului
de forţe se înclinase în favoarea Imperiului Otoman. Transformarea
multor regiuni din nord-estul Europei în paşalâcuri şi raiale, ca şi
Edictul de toleranţă dat de sultanul Mehmet al II-lea după căderea
Constantinopolului (1453) pentru practicarea cultului creştin, au fixat
noile reguli şi condiţii manifestărilor Bisericii ortodoxe. Patriarhia
de la Constantinopol a fost redusă la un centru de coordonare
administrativă şi dogmatică a bisericilor naţionale: ea nu putea să se
erijeze într-un centru de coordonare a rezistenţei antiotomane sau de
elaborare a unei strategii de eliberare decât într-un mod subteran,
imediat. Ea nu avea nici forţa economică necesară, nici legitimitatea
politică pentru a se lupta cu puterea otomană. Singura modalitate care
i-a rămas la îndemână au fost circuitele culturale dintre centrul de
iradiere spirituală a Sfântului Munte şi focarele de cultură şi
învăţătură care erau bisericile şi mănăstirile. Această retragere din
faţa Istoriei, în "carapacea tradiţiei" a permis Bisericii ortodoxe
concentrarea eforturilor în direcţia construcţiei naţionale, a păstrării
şi revigorării sentimentului naţional.
Dacă în majoritatea ţărilor catolice înalţii prelaţi au influenţat
decizii majore de politică internă sau externă, erijându-se, după caz,
în reprezentanţi ai unor interese geopolitice prea puţin pioase,
Biserica ortodoxă a rămas mai mereu în afara politicului, oficial
privind lucrurile. In realitate, ierarhii acestei biserici ai
voievozilor, domnitorilor, ei realizând o nouă sinteză între formula
cezaro-papistă şi teoria ministeriatului a Sfântului Pavel şi anume în
maxima lui Iisus Hristos: "Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui
Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu".
Dar această supunere a Bisericii Ortodoxe în faţa politicii de stat se
baza pe o comuniune mai adâncă dintre domnitor şi prelaţi, anume pe
identitatea de esenţă a idealului politic. Ea se baza pe ethosul mai
adânc al construcţiei naţionale în care ambele puteri erau una.
Tulburătoarea intuiţie a lui Nicolae Iorga, după care în
ţările sud-est europene naţiunea a creat statul faţă de Occident
unde statul a creat naţiunea se verifică în evoluţia
Bisericii ca Ecclessia (comunitate) din primele secole creştine până în
Evul Mediu. In sensul că, în lipsa structurilor şi instituţiilor
statale, Biserica a conservat în cadrul structurilor ei administrative,
acele embrioane ale vieţii de stat, precum "republicile ţărăneşti" sau
obştile săteşti.
Două exemple sunt deosebit de edificatoare în această privinţă:
1.) Curtea Domnească şi Mitropolia Ungro-Vlahiei fac corp comun
împotriva prozelitismului luteran-calvin şi tipăresc primele cărţi de
cult în limba română, între 1559-1561, prin diaconul Coresi, la Biserica
Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului;
2.) Iluminismul românesc din Principate s-a dezvoltat în jurul
episcopului Chesarie din Râmnic, pe tema unităţii Daciei, ca o reacţie
la influenţa culturii şi limbii greceşti, exercitată de Mitropolia de la
Bucureşti.
Calul de bătaie al criticilor la adresa Bisericii ortodoxe
este supunerea în faţa totalitarismului comunist. Intr-adevăr,
regimurile comuniste au făcut din ateism, ca parte componentă a
concepţiei materialiste despre lume şi viaţă, o armă teribilă împotriva
Bisericii. Reacţia Bisericii ruse la politica de
înregimentare prin înfometare, iniţiată de Lenin în 1919-1920, când şi-a
vândut din sfintele odoare pentru a da populaţiei alimente, a fost
drastic sancţionată de bolşevici prin elaborarea unui plan strict secret
de demolare a lăcaşurilor de cult, în numele eliminării mentalităţilor
retrograde şi a obscuriantismului religios. Iar Vaticanul a asistat
neputincios la instalarea regimului comunist în Polonia, Cehoslovacia şi
Ungaria, de teama celor 300 de divizii ale lui Stalin în Europa, în
vreme ce încheiase concordante cu regimurile fascist şi nazist pentru
recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor catolice.
Vectorul religios al culturii politice în România iese mai bine în
evidenţă dacă urmărim impactul valorilor religioase pe planul societăţii
civile asupra normelor morale de convieţuire şi de comportament, asupra
solidarităţii şi întrajutorării umane. Aici Biserica, prin slujitorii
ei, avea un câmp de acţiune pe care politicul nu-l putea controla, iar
ajutorul material (element central în prozelitism) nu era decisiv. Prin
căldura iubirii şi puterea exemplului preotul putea să fie un reper
pentru viaţa comunităţii, aşa cum l-a descris N. Kazantzakis în Hristos
răstignit a doua oară.
După 1989, când condiţiile social-politice , o permit această vocaţie
a preotului-cetăţean, implicat activ în viaţa parohiei sale, capătă tot
mai multă consistenţă în raport cu o recrudescenţă a religiozităţii.
Spre cinstea lor, tinerele generaţii de preoţi se implică tot mai mult
în destinul comunităţilor, cu entuziasmul şi curăţenia sufletească
specifice vârstei. Sondajele de opinie din ultimii ani care situează
Biserica pe primul loc în încrederea populaţiei în instituţiile statului
trădează nevoia unui nou cadru transcendent şi de devoţiune. In
condiţiile în care pierderea locurilor de muncă, greutăţile inerente
tranziţiei, nesiguranţa zilei de mâine îl aruncă pe individ în braţele
disperării, credinţa rămâne unul din sentimentele profunde ale
identităţii sale care-i conferă un sens şi o certitudine a existenţei.
Iată cum prin consens, prin acordul fundamental asupra valorilor
religioase, Biserica poate deveni o forţă majoră în democratizarea
societăţii româneşti şi în tranziţia la economia de piaţă.
Dar vectorul religios este doar o componentă a culturii politice,
important, fără îndoială. Alături de el şi cu o pondere mai mare în
formarea sistemelor de reprezentări de atitudini şi credinţe a
identităţii colective o au specificul dezvoltării economice, dimensiunea
conştiinţei naţionale, logica situaţiilor de interacţiune dintre micro
şi macropolitic, dintre actori şi evenimente. Existenţa unei majorităţi
a populaţiei rurale (aproximativ 80%) a constituit un element specific
României şi, implicit, o premisă obiectivă pentru configurarea tipului
de cultură tradiţională. Clivajul dintre cultura politică a elitelor
şi cultura politică a maselor s-a proiectat în tensiunea dintre tradiţie
şi modernizare după modelul dezvoltării occidentale. Absenţa unei
vieţi urbane importante, ca în Europa occidentală, ca şi o economie în
care ramura principală era agricultura, reprezintă două repere majore
pentru tipul de cultură politică tradiţională din România. In plus,
culturile politice tradiţionale se manifestă într-un spaţiu social
omogen care nu cunoaşte convulsii sociale majore şi unde ordinea socială
nu este contestată.
Autoritatea politică derivă din ierarhia rolurilor şi a
status-urilor, recunoscută şi împărtăşită de comunitate. Forţa tradiţiei
asigură respectarea sistemului de norme şi valori printr-o ritualizare a
comportamentului şi printr-o reactualizare a acestui sistem prin
repetarea actelor vieţii şi recrearea simbolică a ordinii sociale.
Rolul inovaţiei sociale este destul de redus, de vreme ce aceste
valori sunt acceptate de întreaga comunitate; individul este un
exponent al lor şi nu un agent al schimbării. Cultura politică
tradiţională este o cultură parohială: fiecare îşi cunoaşte rolul şi
statusul său, ca şi poziţia celorlalţi în cadrul comunităţii. El se
raportează la instituţii numai când actele fundamentale ale vieţii lui o
cer. Modernizarea politică presupune însă transformări calitative
ireversibile în instituţiile structurile, relaţiile, valorile şi logica
funcţionării unui sistem politic. Dinamica pe orizontală şi
stratificarea pe verticală, induse de o mobilitate socio-profesională şi
geografică a forţei de muncă fără precedent în istorie, au spart cadrul
de viaţă liniştit al comunităţilor patriarhale şi au indus modificări
structurale în semnificaţiile culturii politice. De asemenea,
modernizarea politică a antrenat şi o erodare progresivă a conţinutului
etic al normelor şi valorilor tradiţionale.
Pe lângă dezagregarea familiei atomare sau lărgite, loialităţile faţă
de relaţiile de rudenie sau de alianţă au fost înlocuite cu
loialităţile instituţionale şi contractuale (faţă de o organizaţie,
instituţie sau grup de interes, prin obligaţia de a da şi de a face).
Solidaritatea organică s-a transformat în solidaritate mecanică
caracterizată prin individualism şi laicizarea valorilor, prin
depersonalizarea relaţiilor dintre indivizi, prin atomizarea surselor de
reglementare şi de supraveghere ca şi prin caracterul anonim al
societăţii de masă unde reuşita personală prevalează interesului
general.
Efortul elitelor politice româneşti din secolul al XIX-lea de
modernizare economică şi politică a ţării după model occidental
(în speţă după modelul liberal francez) s-a lovit de o rezistenţă
surdă din partea aristocraţiilor latifundiare (marii boierimi)
şi a populaţiei majoritare, în general puţin interesată şi
informată în secolul trecut de necesitatea şi valoarea inovaţiilor
sociale. "Poporul încă practică legea veche", spunea Mihail
Sadoveanu în prefaţa la "Viaţa lui Ştefan cel Mare" din 1933. Marele
scriitor viza cadru simbolic al vieţii unei comunităţi ce marca
momentele fundamentale şi nevoile ei esenţiale. Această tensiune dintre
tradiţional şi modern s-a perpetuat în istoria modernă şi contemporană a
României mai bine de un secol (1821-1944) şi a avut, deopotrivă, efecte
benefice şi mai puţin benefice asupra modernizării economice şi politice
a ţării. Efecte benefice în sensul că marile valori ale culturii române,
coloana ei spirituală au fost create în spaţiul "spiritului critic"
configurat de această "tensiune esenţială".
De la programul "Daciei literare" din 1840 până la ţărănismul
interbelic, junimismul; sămănătorismul; poporanismul; sincronismul etc.
au scandat istoria politică şi culturală a României, reliefând
potenţialul creativ, liniile de evoluţie în timp, adecvarea modelului de
dezvoltare la specificul nostru existenţial, pe baza afinităţilor
elective cu matricea caracterială a spiritualităţii noastre profunde.
O altă componentă a culturii politice naţionale este mesianismul social,
ca expresie a dimensiunii istorice a conştiinţei naţionale a culturii
politice (dragostea faţă de patrie; ura faţă de invadatori) ca şi
speranţa (aşteptarea) în restaurarea valorilor recunoscute de către o
comunitate. Credinţa în ceasul izbăvitor al eliberării a continuat
să modeleze subteran liniile de forţă ale acţiunii politice.
Insetat de aerul tonifiant al înălţimilor, poporul român coboară în
trecut, ca un pelerinaj la un templu sacru, să-şi ia cuminecătura
credinţei şi a întăririi. Nu întâmplător regresiunea în timp are loc pe
cărările mitului istoric unde imaginarul social sudează într-un bloc
temporal trecutul, prezentul şi viitorul.
POLITOLOGIE ŞI DOCTRINE POLITICE - Prof.univ.dr. Nicolae
FRIGIOIU
Sursa:
http://filosofiepolitica.wordpress.com/elemente-de-doctrina/
Document:
http://filosofiepolitica.files.wordpress.com/2008/03/nicolae-frigioiu-politologie-si-doctrine-politice.pdf
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII
-
Inseraţi un comentariu la subsolul acestui
ARTICOL
|
