A fost sau n-a fost revoluţie? Mărturie 1989 de la Cluj

Octavian Căpăţînă

În decembrie `89, fiecare localitate şi-a avut propriul său ethos. Generalizările vor ascunde istoria concretă. Se poate face, peste tot, o distincţie între perioada până la plecarea cuplului dictatorial şi cea de după. În Cluj, în prima parte au fost, mai ales, tinerii, conştienţi sau nu de ceea ce fac, dispuşi să înfrunte istoria; în partea a doua, a CPUN-urilor, au fost infiltrările oportuniştilor, tovarăşi din linia a doua, ori trimişii să vegheze noua „construcţie”. De altfel era normal ca informatorii, colaboratori dictaturii, disidentii cu voie de la „Gorbaciov” să apară şi ei, în faţă, pentru continuitatea ideologică.

Schimbarea era o necesitate natională, visam la ea din 1974. Din septembrie 1989, când mi s-a promis o carieră în mină, pentru că nu mi-a „fost bine în institut” - Institul de tehnică de calcul (ITC), răsturnarea regimului avea şi motivaţie personală. Auzisem de duminică, ultima sub dictatură, din vecini, că ofiţerii au fost consemnaţi în cazărmi, unii chiar trimişi la Timişoara. Exagerările postului de radio Europa Liberă, care, evident, avea un rol determinant în scenariul gorbaciovist „agreat de SUA”, au fost esenţiale în radicalizarea tinerilor din ţară. Ulterior am realizat, existenta a două planuri de desfăşurare a evenimentelor - separate dar convergente - un plan spontan, popular şi unul organizat. Luni încă se mai asculta imperturbabil, în institut, de la 8:00, melodia preferată - ca şi cum nu se întâmpla nimic. După o noapte cu Europa Liberă, i-am cerut colegului Dan Ionescu să oprească radioul, pentru că “la Timişoara mor oameni”. Tensiunea creştea, prin oraş circulau patrule de politie şi garzi patriotice care legitimau, „suspecţii”. În 21 decembrie, în institut, se primise indicaţia de condamnare a huliganilor din Timişoara. BOB-ul şi conducerea administrativă, nu păreau siguri pe ei. Fiind un fel de simbol al anticomunismului colegii Eugen Bâru, Virgil Buduroiu, membri de partid, mi-au cerut părerea "ce să facă?" Începuse mitingul din Bucureşti şi unii colegii urmăreau transmisia. Şeful institutului şi adjunctul de la partid au oprit vizionarea şi au cerut să plece fiecare la locul lui de muncă. Atunci şeful de laborator Mircea Bocu s-a postat demonstrativ, cu braţele încrucişate, la un capăt al coridorului, la celălalt capăt m-am postat eu. Am rămas singuri. M-am gândit că trebuie făcut ceva şi am organizat o ieşire în stradă, unde să strigăm – “jos dictatura”, pentru ora 18:00. Am chemat 8 colegii, ce mi se păreau cei mai curajoşi şi potriviţi. Locul de întâlnire era catedrala. Intre cei chemaţi erau şi Eugen Bâru, Mitică Caraiani, Dan Ciobotaru, Virgil Buduroiu, I.L. Nu l-am chemat pe colegul Mircea Puşcă pe care-l consideram vulnerabil psihic. Nu ştiam, la acea oră, că în centru sunt deja două tabere: un mic grup contestatar şi militari cu muniţie de război. Ieşiind pe poartă Lidia Gergely mi-a spus că sunt militari la gară şi alţii vin în oraş, cu tab-uri din Floreşti. Am plecat spre casă, pe drumul cel mai scurt, prin cartierul Andrei Mureşanu, unde nu era nimic care să sugereze că se întamplă ceva. Căutasem prin podul casei un lănţuc, ce mi se părea arma ideală; credeam că voi participa la lupte – care pe care. Am plecat, la întâlnire, convins că se va lămuri "ori ei, ori noi". M-am întâlnit cu colegul George Susan, pe care l-am chemat să vină şi el, m-a refuzat: "scuză-mă dar eu nu am curaj". Era întuneric, era pustiu, pe str. Pata. Doar un grup de liceeni care veneau din centru, discutau intre ei: "i-am văzut eu, morţi pe asfalt, mă, nu poveşti ca la Europa Liberă". În piaţa Cipariu erau tab-uri, în dreptul Direcţiei financiare era alt tab, de la Casa armatei până la Comitetul de partid erau militari câte unul din metru în metru. Am intrat în catedrală, locul de întâlnire al grupului. Nu venise nimeni. A doua zi s-au scuzat - le-a fost frică, intre timp aflaseră că s-a tras şi au murit tineri. Au venit în schimb 3 cetăţeni, intre 30 şi 35 de ani, toţi de peste 180 cm; s-au uitat prin geamul uşilor, doi au intrat, unul a rămas afară. Nu aveau probleme cu sufletul! După o scurtă inspecţie au ieşit şi s-au dus spre str 6 Martie, apoi au coborât, de a lungul şirului de militari, spre Comitetul de partid. Am ieşit şi eu, după străinii atletici, pe care i-am urmat. Aceştia se adresau militarilor, cerându-le să nu tragă în fraţii şi taţii lor. Am preluat şi eu acelaşi „discurs”. Militarii în termen în principiu nu răspundeau, dar erau între ei şi unii care răspundeau ostil şi ameninţător. Când am ajuns la colţul Comitetului de partid am luat-o spre piaţa Domului Sf. Mihai. Cei trei dispăruseră, fără să-mi dau seama, unde. Era pustiu! În dreptul liceului Brassai a apărut o patrulă de miliţie care m-a ignorat. Mi s-a părut ciudat că nu mă mai legitimează, eu eram singur, ei erau trei. La intrarea în str. Gheorghe Doja era un troleu, aproape frânt în doua. În faţa troleului un alt grup de militari în termen, între care unul, mai primitiv, sugera prin gestică, că te trimite în lumea cealaltă, dacă se „impune”. Înspre str. 30 Decembrie se auzea un grup de liceeni, ce rezistaseră probabil în centru după tragedia de la prânz. Era în jurul orei 19:00. Erau în jur de 30-35, subţire şi prost îmbrăcaţi. Preopinenţii lor militarii formau un lanţ, între magazinul de pantofi Select şi intrarea în Dom. Pe latura dinspre Filatelie era un şir de troleibuze cu uşile deschise; în ele erau cetăţeni care priveau grupul de contestatari. Pe după troleibuze am văzut strecurându-se pe colegul Marius Cornea-Haşegan, împreună cu soţia - şefa UTC-ului pe judeţ. Soldaţii nu răspundeau provocărilor verbale, se stabilise un status quo: aveam libertatea să strigăm ce vrem, dar să nu depăşim aliniamentul lor. Grupul de tineri, era f. inventiv, făcea versuri ad-hoc de genul "Ceauşescu, noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, ..., până gheata nu o vom facem din pielea ta". Cea mai strigată lozincă a fost însă "fără violenţă". În acest grup am întâlnit un coleg de la un alt institut (IPA), Ludovic Vass. După o oră în corul grupului de liceeni, am plecat prin str. 6 Martie şi Bolyai pe b-dul Groza. Pe Bolyai am întâlnit un vecin, judecătorul Roman Pop, era împreună cu un alt bărbat şi discutau aprins. Pe b-dul Groza am avut priveliştea unui fost teatru de luptă stradal - peste tot erau sticle şi geamuri sparte. Cine le-a spart? Au fost lupte şi aici în dreptul bisericii Minoriţilor? Am ajuns în piaţa Catedralei şi dinspre calea Turzii venea un vuiet energic. M-am integrat în grup, cam în dreptul statuii lui Baba Novac. În coloană, în faţă, era Doina Cornea. Am reajuns înapoi în piaţa catedralei la statuia lui Eminescu. Aici Doina Cornea a ţinut un f. scurt discurs, care probabil nu a fost auzit decât de cei din imediata sa apropriere, avea glasul slab. "Am crezut că românul are un suflet de sclav, m-am înşelat. Trebuie să ieşim în fiecare zi cu toţi, până când dictatura cade, până când scăpăm de dictator" aşa si-a început Doina Cornea micul discurs. ”Să venim la ora nouă” o întrerupe cineva. "Să venim la nouă, să venim în fiecare zi"- răspunde Doina Cornea. “Să venim la zece” o întrerupe un altul, “să venim la 11” zic eu, cu gândul la 15 noiembrie 1988, din piaţa M. Viteazu. După ora 11 nu a mai propus nimeni nimic şi coloana s-a mişcat spre Casa Armatei şi spre Comitetul de partid. Eram convins că ora de reîntâlnire rămăsese 11. Apoi m-am întâlnit cu colega Monica Acriş, care ieşise, cu soţul, să vadă ce se întâmplă. Aveau sentimentul că se întâmplă ceva deosebit, ţineau să fie martori ai istoriei. Am rămas împreună şi, după un timp, ne-am întors spre casă. De la plecarea de acasă nu auzisem împuşcături de aproape, dar ajungând în piata Cipariu, parcă ne aflam la Stalingrad, se trăgea tot timpul dinspre piaţa Mărăşti. Soţia, speriată că nu mai vin, i-a dat telefon lui Mircea Puşcă, care locuia în centru, să-l întrebe dacă nu trecusem şi pe la el. Din răspuns a aflat că nu trecusem pe acolo. Am ajuns cu bine acasă, să fi fost 22:30 sau 23:30, greu de precizat, acum.

A doua zi, de dimineaţă sunau sirenele în tot oraşul. Cine să le fi pornit pe toate aşa de dimineaţă? Şi de ce nu la ora 11? Ulterior am aflat, de la Ducu Munteanu, din Politehnică, că în noiembrie a fost rugat de Vasile Petean, şeful Centrului Teritorial de Calcul (C.T.C.), să-i urmărească, de la gară cu maşina proprie, pe el şi pe acad. Mihai Drăgănescu. Fusese rugat să observe dacă nu erau urmăriţi! Nu fuseseră. Nu ştia mai mult, nu i se spusese... Peste ani, prof. Ioan Chindriş, de la Institutul de Istorie al Academiei, mi-a povestit ceva de aceeasi factură: ceva se organiza, de către unii activişti de partid. Tocmai de pe clădirea C.T.C. sunau sirenele, la ora 7, în dimineaţa zilei de 22 decembrie. Ajungând la serviciu, am aflat despre colegul Marius Măruţiu, că fusese arestat, ieri, la poarta casei disidentei Doina Cornea. A fost ridicat de miliţie, şi nu se mai ştia nimic de el. Când am ajuns în laborator, o lozincă fusese dată jos, celelalte, cu partidul şi tovarăşul - erau la locul lor, se opuseră Tiberiu Sekely, Gabor Buzas - membri de partid. Pe acest echilibru dintre cei pro şi cei contra am intrat în laborator şi am dat jos toate lozincile, adaptându-i uneia textul „Trăiască ... România”. Nu mai putea fi vorba de ora 11, pentru întâlnirea de la teatru. Viaţa un alt orar şi noi doar ne-am conformat. Mircea Puşcă se întreba „ce se întâmplă?” şi a propus şefului institutului, Emil Muntean, să meargă să dea un telefon, la Comitetul de partid, să afle ce se întâmplă?! Ei au coborât, în biroul şefului, să se de informeze. Noi am coborât în stradă, unii au fugit acasă, alţii ne priveau de sus prin geamuri. În stradă unii au făcut foc şi-şi ardeau carnetele de partid, între care şi Sorin Stan. Ne-am strâns vreo 30 de ITC-işti, câţiva au venit şi de la celelalte institute, restul până la vreo sută au venit de la fabrica de electronică. (ITC avea aproape 300 de angajaţi). Împreună cu colegul Petre Morar am luat lozinca şi am pornit coloana pe calea Turzii. Era şi Sorin Topliceanu, fiul comandantului Armatei a 4-a. Îl întrebaserăm despre tatăl său, a răspuns a fost că nu-l văzuse de 3 zile şi nu ştia nimic de la el. În dreptul străzii Iosif Vulcan l-am întâlnit pe Dorel Vişan, actor, căruia i-am cerut să ne pună, la teatru, la îndemână o instalaţie de sonorizare, n-a răspuns nimic şi a plecat în direcţie opusă! În dreptul bifurcaţiei spre str. Alba Iulia am vrut să îndrept coloana spre casa Doinei Cornea, când a ţâşnit din grup colegul Gheorghe Boşilcă, care m-a luat de piept. El nu dorea să o luăm şi pe Doina Cornea zicând "nu facem ceea ce facem pentru Doina Cornea!" Numai că el nu făcuse nimic până în acea secundă! Ceilalţi neavând nici o părere îi erau mai degrabă favorabili lui. Am cedat şi am coborât mai departe. De după garduri, din spatele ferestrelor ni se făceau semne de încurajare. Noi strigam autoprotector: "fără violentă". În dreptul Casei Învăţătorului 3 miliţieni au luat-o la fugă spre str. Dostoievki. Am coborât până în dreptul casei Vaida Voievod. Pe Casa Armatei erau ofiţeri, în poziţii ce mi se păreau ameninţătoare. Mă gândeam la baia de sânge ce va urma şi dacă voi mai scăpa. Am oprit coloana şi m-am dus singur în intersecţie făcând, cu căciula în mână, semne de frăţie ofiţerilor. Şi miracol! Ofiţeri se retrag de pe marginea acoperişului spre interior. Nu se mai vedeau, au dispărut. Atunci a venit şi coloana, în intersecţie, în urale de bucurie. Se întâmplase ceva, favorabil nouă ... am fugit în catedrală şi am venit cu un prapor, în aplauzele angajatelor Casei Armatei îngrămădite ciorchini la ferestre. Cu praporul în frunte, am coborât coloana până la Comitetul de partid. Pe Lenin şi Cuza Vodă veneau muncitorii. Nu mai eram sute, eram zeci de mii. Veneau în forţă Tehnofrigul, Unirea, CUG-ul, 16 februarie, Metalul Roşu, cu machete metalice masive, recuzita obişnuită la manifestaţiile de 1mai sau 23 august. Erau impunători. Întâlnirea coloanelor se săvârşea în urale. Ne-am întors, coloana de la ITC, spre teatru spre a evita coliziunea şi am urcat pe Groza până în dreptul primăriei. Piaţa domului era o mare de oameni cu tricolorul fluturat deasupra capetelor. Primăria avea grilajul metalic zăvorât Ne-am îndreptat înapoi în piaţa Catedralei, unde venise un grup cu Doina Cornea. Pe treptele catedralei se improvizase o instalaţie de sonorizare, începuseră să vorbească unii, când suntem anunţaţi că se întâmplă ceva la Bucureşti, nu se ştia ce; se revine - a murit sau s-a sinucis ministrul apărării. Armata lăsase garda jos, de două ore, miliţienii fugiseră, securitatea, ca de obicei era nevăzută şi nici nu-i simţeai răsuflarea. Am învins! A început post revoluţia, unii au devastat şi ocupat Comitetul de partid, pe întrecute, mai toţi foşti comunişti. Cei care au stat în case, în acea zi, şi-au luat revanşa asupra celor din stradă având ştiri bune de la Bucureşti: „ceauşeştii au plecat” ştirii care ni le împărtăşeaua de la ferestre.
 

Octavian Capaţînă

PS: colegii Monica Acriş, Petre Morar au emigrat în Canada, Ludovic Vass e în Ungaria, Gheorghe Boşilcă e în Franţa,