Şi răbdarea face parte din dotarea genetică a omului. Prin însăşi raţiunea de a fi, oricare individ posesor al unei cantităţi suficiente de materie cenuşie, cu un număr corespunzător de neuroni şi cu sinapsele în stare de funcţionare, tinde spre confort spiritual, spre acea stare în care să se simtă comod şi mulţumit de existenţa sa. Modalităţile prin care se poate ajunge la acea stare depind de relaţia fiecărui individ în parte, cu organizarea şi structura socială a comunităţii în care se află, permiţându-i - sau nu -, să trăiască aşa cum şi-a propus. Ne numărăm printre puţinele popoare, poate unicul, care-şi prea-măreşte cuceritorii. Ne mândrim cu Traian ignorându-l pe Decebal, l-am proslăvit pe Stalin - „Tătucul popoarelor”, i-am ridicat osanale regelui trădător şi, la comandă străină, îl ucidem în fiecare zi pe românul Antonescu. L-am ciuruit ca pe o fiară sălbatică, în sfânta zi de Crăciun, pe Ceauşescu şi, de 22 de ani încoace, ne prosternăm în faţa Occidentului care, folosindu-se de arendaşii autohtoni, slugi cocoţate în fruntea statului român, ne-a adus la sapă de lemn. Actuala clasă politică s-a făcut vinovată de vânzarea, de trădarea României, transformată în colonie a aceluiaşi Occident perfid, care în Al Doilea Război Mondial ne-a vândut ruşilor. În conjunctura în care ne aflăm, este de necontestat, este aproape utopică soluţionarea tuturor dificultăţilor pentru stabilirea unui echilibru social convenabil, iar compromisul este inevitabil. Ducem acest compromis condamnabil de mai bine de două decenii. Rând pe rând, bogăţiile Ţării au fost înstrăinate, industria României - „grămada de fier vechi” s-a metamorfozat în vile somptuoase, în maşini luxoase şi vacanţe exotice nesfârşite, în averi ale profitorilor-escroci. Buzunarele plebeilor aruncaţi în stradă de noii stăpâni ai fabricilor în care lucrau s-au subţiat, s-au găurit, prin orificiile create scurgându-se fără urmă banii economisiţi pentru zile negre. Părinţii se întorc acasă unde, privirile întrebătoare ale copiilor rămân fără răspunsul dorit. Datornicii la nesăţioasele bănci străine privesc prin vizor pe oricine sună la uşă, suspectându-l a fi potenţial recuperator de datorii. Intelectualii autentici ai României postdecembriste sunt condamnaţi la sărăcie lucie sau, cei tineri, la „exil”. Noile mătrăgune ale „aristocraţiei” actuale, poleite cu diplome false, sfidează bunul simţ, distrug cultura, arta, ştiinţa, credinţa şi speranţele de mai bine ale românilor.

La începutul noului an, „anul Apocalipsei” - parcă-şi merită numele - românilor le-a fost confiscată Ziua lui Eminescu, primind în schimb „explozia mămăligii”, dar şi pe asta, „EI”, arendaşii, o vor confiscată, arestată, bătută şi înlăcrimată. Mulţimea disperată a ieşit în stradă, iar oportuniştii au profitat, au denaturat, au vandalizat, au politizat şi au revoluţionarizat nemulţumirile oropsiţilor. Zile şi nopţi au aşteptat o vorbă din partea cârmuitorilor, care, în obtuzitatea lor au gafat din nou, numindu-i pe cei din stradă, „viermi” şi „ciumpalaci”. În timp ce manifestanţii protestau, românilor li se servea la televizor „marea” problemă a jocului de stradă jandarmi - protestari, iar preşedintele se dădea de ceasul morţii să scape din strânsoare. După nu se ştie precis câte gafe săvârşite, incompetentul ministru de externe a fost schimbat, cel proaspăt uns urmând să aibă „o misiune dificilă” după cum l-a avertizat şeful statului. De ce? Plata scutului anti-rachetă de la Deveselu, construcţia reactoarele 3 şi 4 de la Centrala Nucleară de la Cernavodă şi mituirea Olandei privind „veto-ul” acesteia în problema România-Schengen ne situează la intersecţia intereselor lupilor geopolitici ai seculului XXI. De această dată este vorba despre multinaţionale şi marile  „imperii” actuale,  S.U.A. Rusia şi Europa, deasupra tuturor fiind puţin vizibil zboarul în cerc al corbilor din cluburilor „selecte” ale bătrânei Europe globalizate. După asemenea jocuri, nu trebuie să ne mirăm dacă,  într-o bună zi, deznădejdea poporului român va intona: „Hai la lupta cea mare!...” Privind ecranul televizorului, pe care-l deschid din ce în ce mai rar, când zăresc răsfăţul, dezmăţul şi infatuarea ipocrită a celor ce s-au cocoţat pe fotoliile Ţării, când mă invadează frustrările din jurul meu, îl murmur pe „Luceafăr” - „cadavrul din debaraua” noilor ciocoi: „Unde eşti tu, Ţepeş Doamne,/ Ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete/ În smitiţi şi în mişei/ Şi în două taberi large/ Cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”  Zău aşa, vechea zicală românească mă răscoleşte şi cuget: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău!”

Ion Măldărescu

www.agero-stuttgart.de