DEMNITATE ŞI PLECĂCIUNI

9 MAI 1945 - 2010

Ion Măldărescu, Agero

Grafica - Ion Măldărescu

La împlinirea a şase decenii de la încheierea oficială a ostilităţilor celei mai mari conflagraţii a tuturor timpurilor, veteranii Occidentului s-au întâlnit pe coasta Atlanticului. Ultimul şef de stat al României în viaţă, contemporan al tragicelor evenimente de atunci, a preferat Moscova. Istoria se repetă! N-am spus-o eu, iar sintagma este universal valabilă: „Majestatea Sa Regele Mihai I al României şi Alteţa Sa Regală Principele Radu vor participa la parada de 9 mai 2010 de la Moscova”, a declarat secretarul general al Casei Majestăţii Sale, Constanţa Iorga. Potrivit sursei citate, invitaţia a venit din partea preşedintelui Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev, prin intermediul Ambasadorului Federaţiei Ruse la Bucureşti, Alexandr Ciurilin.” Spre diferenţă de „Majestatea sa”, un ROMÂN de peste Prut a avut demnitatea de a nu răspunde invitaţiei primite de la Moscova: „Cum să particip la paradă , alături de aramata care ne-a adus comunismul, a organizat foametea şi ne-a deportat în Siberia? Astăzi ea se află în cetatea lui Ştefan cel Mare”. Aşa a spus românul Mihai Ghimpu, în vreme ce un fost ministru de externe „campion al gafelor” (Nicolae Titulescu se răsuceşte în mormânt, ştiind că un asemenea nevoilnic a stat, fie şi vremelnic pe scaunul său), a mai lăsat să scape un şirag de „perle”: „Cu siguranţă că Republica Moldova ar pierde dacă nu s-ar duce la paradă. Ruşii nu sunt naivi şi ar găsi acolo, o pârghie, pe care s-o rotească într-o direcţie care să usture”. […] „Eroismul soldaţilor ruşi este incontestabil. Putin şi Medvedev ar trebui să înţeleagă că, deşi moldovenii sunt un popor mic, au şi ei mândria lor”, a mai spus fostul ministru. Câtă filosofie naivă! Oare DEMNITATEA se măsoară după cantitate? Oare „moldovenii” fostului ministru nu sunt tot români?... Iartă-l Doamne, că nu ştie ce face!

Într-unul din mai vechile mele articole am arătat cu degetul (deşi nu se cade) spre cel care la 23 august 1944 a trădat interesele României, a arestat pe Conducătorul Statului şi al Armatei Române, de facto, predându-l în plin conflict militar, inamicului. Gestul iresponsabil nu s-a rezumat doar la acest act catastrofal pentru România. Prin „Proclamaţia către Ţară”,  regele Mihai anunţa la radio Bucureşti ieşirea din războiul alături de Germania şi alăturarea ţării noastre la Coaliţia Naţiunilor Unite. O răsturnare de situaţie, o adevărată catastrofă echivalentă cu capitularea fără condiţii şi predarea ei „cu arme şi bagaje” pe mâna lui Stalin. Declararea unilaterală a armistiţiului cu U.R.S.S. a permis Armatei Roşii să ia în captivitate, în intervalul 23 august - 12 septembrie 1944,  între 135.000 şi 170.000 de prizonieri. Conform Raportului Marelui Stat Major al Armatei României din 1945 - cifra exactă nu se cunoaşte, din cauza  stării confuze din acele vremuri, dar şi pentru că mulţi din cei  târâţi în condiţii îngrozitoare prin taigaua siberiană sau aruncaţi în minele din Dombas, nu au mai revăzut pământul României. Stalin l-a răsplătit pe fostul suveran cu cea mai înaltă distincţie sovietică conferită unei personalităţi străine, „Ordinul Victoria”, care nu mai fusese acordată decât Lui Roosewelt şi lui Churchill, apoi i-a făcut cadou şi două avioane - preţul trădării.

Aliat cu Germania, Mareşalul Ion Antonescu i-a spus lui Hitler că „nu îl preocupă ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale”. În urmă cu patru ani, Curtea de Apel din Bucureşti anunţa decizia istorică de  exonerare a mareşalului Ion Victor Antonescu pentru crime împotriva păcii. Magistraţii au hotărât că sprijinul acordat de România Germaniei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost legal. Decizia de achitare privea acuzaţiile referitoare la colaborarea militară România - Germania, în cadrul Alianţei Tripartite şi agresiunea armată împotriva Uniunii Sovietice, precizând că situaţia internaţională din anul 1940 justifica obiectiv intrarea în războiul de apărare preventivă împotriva Uniunii Sovietice. Articolul 3 al Convenţiei din 1933 pentru definirea agresiunii, în acest caz nu putea fi aplicat. Mareşalul Ion Antonescu şi o parte din membrii cabinetului său au fost absolviţi de infracţiunile menţionate în Decretul Lege din 1945, pentru urmărirea şi sancţionarea celor „vinovaţi de dezastrul ţării şi de crime de război”, declaraţi vinovaţi în 17 mai 1946 de „Tribunalul Poporului”. La 1 iunie 1946, Ion Antonescu şi alţi trei colaboratori erau masacraţi la închisoarea Jilava, unde Mareşalul a înfruntat moartea cu demnitate. Rusia, prin Ministerul de Externe, a arătat că se simte lezată de hotărârea Curţii, consiserând-o insultă pentru memoria victimelor celui de-al Doilea Război Mondial, şi „o încercare de a revizui rezultatele războiului”. „Exonerarea complicităţii naziste, a cărei crime împotriva civililor în regiunile ocupate de Uniunea Sovietică sunt de neuitat, contrazic esenţa şi logica situaţiei postbelice şi a documentelor finale ale proceselor de la Nürenberg”, a declarat oficialul rus.

Păstrând proporţiile şi elementele temporale, prin similitudine, gândul mă poartă la recenta „dispariţie” a Preşedintelui Poloniei, Leh Kakzynski, care a avut îndrăzneala de a pune interesele ţării sale deasupra celor „europene”. Înainte de execuţie, mareşalul a exclamat „Istoria mă va judeca!”. Aşa cum s-a văzut, istoria, justiţia şi urmaşii îl judecă şi astăzi. Controversele persistă. Mii de documente ale vremii apar şi dispar, altele pier înainte de a se naşte. Mareşalul Ion Antonescu şi Leh Kakzynski au fost oameni de stat care şi-au făcut datoria până la capăt. Primul a fost trădat, arestat de rege şi dat pe mâna comuniştilor  şi a inamicului, celălalt a „dispărut” în împrejurări incerte împreună cu elita oamenilor politici polonezi. Asemenea mareşalului Ion Antonescu, preşedintele polonez a avut o atitudine demnă şi plină de fermitate: „În ciuda presiunilor ţărilor europene (U.E.), de acceptare a condiţiilor nefavorabile impuse Poloniei, guvernul polonez a reuşit păstrarea priorităţii legilor poloneze deasupra celor ale U.E. [...] „Nu totul în U.E. este bun pentru Polonia”- a afirmat Leh Kakzynski, pronunţându-se împotriva regimului căsătoriilor nepotrivite, care ameninţă ordinea morală a Poloniei. El şi-a manifestat public intenţia de a apăra interesele naţionale şi de a cere acordul  poporului său pentru luarea hotărârilor importante. Demnitatea i-a fost „plătită” cu o monedă oarecum similară celei de la 1 iunie 1946, mareşalului Ion Antonescu.

La 9 mai 2010, după 65 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial, „ţarul” de la Moscova şi-a amintit de vechiul colaborator al U.R.S.S.. „Majestatea Sa”, conform protocolului Casei Regale a Republicii România, va fi însoţit de valori naţionale, de această dată, de un „prinţ” de sânge dudal, pardon,  regal.

Ion Măldărescu

Agero

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com