|
 DEREGLAREA
PE CARE PUNEM ACCENTUL
O prefaţă la „parlamentare” ca postfaţa la „locale”
(2)
DIN NOU DESPRE MERITOCRATIE
Corneliu LEU
Cazul cu contaminarea întregii lumi de aşa zisa
gazetărie liberă, este evident, cum spuneam, la cele mai mari case.
Chiar regale. Iar, din gazetăria liberă, care este aspectul democratic
al celei de a patra puteri, ajungem la gazetăria libertină, care este
aspectul dictatorial al nesimţirii . Adică aspectul libertăţii de-a
înjura, de multe ori grosolan şi nejustificat iar, pentru a-şi proba
formal motivele, inventând şi procedeul neruşinării cu care intră în
intimităţile oricui făcându-le publice şi terfelind, în numele
libertăţii presei, libertatea persoanei umane de a se bucura de dreptul
la intimitate. De la ei, de la o asemenea categorie de gazetar-insectă
ce pătrunde oriunde poate şi înţeapă oriunde vrea, făcându-şi din
aceasta atât un mod de trai cât şi de câştig şi, mai ales, de la actele
atât de vizibile prin care categoria lui subculturală a invadat
omenirea, industria tabloidului ne mai fiind de mult un atribut
american, a apărut ideea cum că democraţia cam asemenea năravuri
presupune, iar lupta politică de asemenea arme dispune. La un asemenea
"cuvânt tipărit" se cultivă politicienii inculţi.
De fapt, prin această „auto-mediatizare”, a unei prese şi media care nu
mai presupune cultură ori învăţătură, ci doar debordarea instinctelor de
bârfă, can-can ori şantaj, s-a răspândit în omenire (şi mai ales în
omenirea mai proaspăt civilizată, încă naivă faţă de fondul aproape
dogmatic în sensul bun al cuvântului, adică foarte ferm în materie de
principii, pe care îl are şi trebuie să-l aibă democraţia) părerea că
asemenea libertinaje sunt reprezentative pentru democraţie. Şi că lupta
democratică ce ar trebui să se dea pe austere programe de dezvoltare
socială, poate fi înlocuită cu un asemenea circ prin caraghioslâcul
căruia protagoniştii capătă popularitate. Deci capătă electorat sau,
loviţi sub centură, sunt scoşi din ring spre amuzamentul electoratului.
Deci un circ prin care e amuzat vulgul care-şi dă votul şi, prin care,
intenţiile necurate ale unor politicieni pot obţine sufragiul printr-o
scamatorie din care nu se vede direcţionarea lor în defavoarea
societăţii. Deci un surogat de democraţie cu aparenţe vesele şi
simpatice aşa cum cere strada (sau chiar cum cer bulevardele din lumea a
doua) lăsându-se păcălită de nişte iluzionişti ai democraţiei care se
pretează la spectaculoase şmecherii foarte democratic-populare în
campanie, dar lipsite de conţinut în legislatura care urmează, adică
după ce porumbeii zboară din jobenul care a reuşit să fure voturile.
Asta a condus spre delimitarea democraţiei reale, care face eforturi de
autoaprofundare, faţă de democraţia statistică ce se manifestă la modul
populist de a te bate pe umăr camaradereşte şi a-ţi fura votul.
Stând şi judecând lucrurile din acest punct de vedere, ne dăm seama că,
în intimitatea creată de camaraderia unei societăţi pornite fără
diferenţieri de drepturi, între oameni egali, ajunşi din motive
asemănătoare pe îndepărtatul tărâm al făgăduinţei şi căutându-şi
realizarea la modul asemănător ba, mai mult, dacă ne luăm după istoria
scrisă de westernuri: dispunând fiecare de egalitatea de şanse a unui
pistol cu care, de cele mai multe ori îşi făcea dreptate ( iată că nici
acum americanii nu vor să se despartă de pistol şi, cu toate că acesta
duce la 30.000 de crime anual, încă se mai zbat pentru o lege de liberă
posesie a armei, ceea ce în Europa e considerat un mare pericol public),
într-un asemenea context de egalitate care justifică modul mai tranşant
al manifestării instinctelor şi a eului individualist în libertăţile pe
care şi le asumă fiecare cu de la sine putere, era normal să apară şi o
asemenea presă care, la rândul ei, a influenţat şi mai mult mentalitatea
din care provenea. Din păcate, însă, mai apoi a contaminat întreaga
omenire, mahalaua cu parfum fin franţuzesc şi rafinate croieli de firmă
ajungând, prin paparazzi, până la casele regale care au acceptat-o ca o
dovadă de înţelegere a democratizării vieţii. Ba chiar, convenind şi
unor instincte pe care nobleţea doar le ascundea, au devenit chiar ele,
prin nobilele lor vlăstare, protagoniste ale unor scandaluri de asemenea
factură.
Iar lucrurile au evoluat în aşa fel, sau, mai bine zis: au alunecat
într-un asemenea mod, încât mentalitatea vulgară care produce
spectacolul neruşinării în politică (şi, în general în viaţa publică),
să fie considerată astăzi o formă caracteristică a democraţiei, firească
pentru oricine, de la starleta care-şi caută un miliardar, până la
fantele de cafenea care e intimul starletelor, familistul onorabil care
tânjeşte după o starletă, principele încoronat sau neîncoronat care-şi
aduce pe tron ceea ce n-ar trebui să aducă nici măcar în patul nupţial,
sau regina văduvă care se mulţumeşte cu un ofiţeraş din gardă sau un
actoraş dintre trubadurii care au venit să amuze castelul. Toată lumea
se democratizează în acest mod al neruşinii pentru sex şi al plăcerii
pentru spectacolul ieftin în cadrul căruia te şi distrezi şi cochetezi.
Ca dovadă că şi aici, geniul lui Caragiale cu „Iunionul” e nu numai
imbatabil, dar chiar protocronist. Si, tot cu el, putem continua la
transpunerea acestui libertinaj în ameninţările politice ale lui „pac la
războiul” sau loviturile electorale care nu pot fi decât sub centură.
Aşa că, pe de o parte păstrând în memorie ceea ce ne-a rămas de la
Caragiale ca amintire despre democraţia care ne-a fost furată, pe de
alta văzând, prin intermediul tabloidelor dornice de senzaţie, cam ce se
petrece astăzi în lumea democratică spre care am aspirat şi de contactul
cu care am fost privaţi o jumătate de secol, am luat-o ca atare
considerând că la atâta se reduce democraţia iar, de aici... vorba lui
Gigi Becali: Ce bă, nu ştiu eu ce-i democraţia?!... Ştiu totul;
democraţia e libertate şi egalitate!... Haide, lăsa-ţi-mă cu prostiile
astea! ... Şi, din păcate, dacă la Becali prostia vulgară provenită din
parvenitismul incult este evidentă, unii mai disimulaţi ne pot induce în
eroare mascând abjecţiile la care se pretează, trădând democraţia prin
însăşi necunoaşterea fondului ei şi batjocorind-o prin aspectul
formal-camaraderesc, ce miroase a politicianism de la o poştă.
Declarându-se proamericani, sau fani ai democraţiei americane, ei nu
reuşesc să depăşească informaţia superficială de tabloid scandalagiu
care pune pe tapet viscerele fiecărei persoane, de la case princiare sau
domnitoare la actori de filme porno şi de la slăbiciunile politicienilor
la duritatea gangsterească a lumii interlope. Convenindu-le
caracterologic o asemenea lume de scandal, ei pretind că aceasta e
democraţia şi cred că, trimiţându-şi adversarul la DNA, fac exact ce-au
făcut americanii la Watergate. Şi că mai au de învăţat de la aceştia
numai cum să producă asasinate neelucidate gen Kennedy, pentru a ajunge
perfecţii politicieni ai democraţiei.
Pentru că sforăria balcanică şi lipsa de scrupule în actul demagogic o
au în sânge sau în instinct, iar cultura făcută strict prin citirea unei
asemenea prese, istoria învăţată numai prin actele banditeşti de
compromitere a adversarului dacă nu chiar prin uciderea lui, sau măcar
anihilarea lui prin acte de altă natură, care nu ţin de politică decât
prin asemănarea cu cea a inculţilor ajunşi conducători bolşevici, le
confirmă că instinctul acesta demagogic este baza calităţilor pentru
devenirea politicianului de astăzi. Şi astfel, ne trezim cu oameni
lipsiţi de orice merit social făcând carieră, dar dovedindu-se
incapabili de a se dedica nevoilor obştei şi probându-şi această
incapacitate în timp, prin faptul că nu au realizat nimic altceva în
funcţiile prin care au trecut, decât sforării mafiote şi provocări
împotriva celor care le-au stat în cale. În condiţiile în care multe
ţări de nivelul nostru rezolvă problemele ieftinirii încurajând micile
iniţiative negustoreşti să descopere tot mai multe surse de reducere a
preţurilor, la noi se laudă unii edili cu faptul că au distrus
buticurile care urâţeau strada şi favorizau economia subterană. Foarte
bine. Dar din punctul de vedere al pungii cetăţeanului, buticurile
acelea aduceau mărfuri mai ieftine, aşa că întrebarea cumpărătorului
este: Ce-au pus în loc spre a fi marfă ieftină fără dezavantajele
invocate. În politică îţi faci datoria când creezi condiţii noi,
prospere pentru cetăţean. Iar legile continuităţii te obligă ca, atunci
când distrugi, să pui în loc ceva mai bun. Comunismul a pierit tocmai
pentru că a făcut apologia distrugerii unor sisteme de existenţă fără a
pune în loc ceva similar din punctul de vedere al nevoilor cetăţeanului,
ci doar pentru a instaura un sistem de dominare a lui. Astăzi, prin
succesul unor demagogi care nu fac nimic pentru cetăţean în funcţiile pe
care le au, prin faptul că sunt răbdaţi birocraţii care înrăiesc
fiscalitatea, prin naivitatea de a vota promisiunile celui care a minţit
nerealizându-şi-le pe cele dinainte, se generalizează tipul de
politician ineficient pentru populaţie care, cel mult, spre a-şi da în
gât adversarii, se poate lăuda că n-a furat el; ca şi cum ăsta ar fi un
merit, iar faptul că ai ocupat o funcţie degeaba nu este o vină.
Această situaţie îmi aminteşte de colegul meu Eugen Mandric în momentul
când era judecat aspru şi dat afară dintr-o funcţie de la
cinematografie. Judecătorul era Pompiliu Macovei, un om manierat, cult
şi sterp, ministru al culturii şi preşedinte al arhitecţilor – carieră
făcută altfel decât să fi realizat vreo operă mai însemnată de
arhitectură. Şi atunci, acceptându-şi demiterea şi recunoscându-şi vina
antiproletară de a fi chefliu, Mandric a cerut permisiunea, ca în faţa
condamnării la moarte, să-şi exprime şi o dorinţă. I s-a acordat acest
drept iar el a spus că, în calitatea lui de beţiv care se mai uşurează
pe ziduri, ar dori să vadă o operă de arhitectură a lui Pompiliu
Macovei, ca s-o poată face acolo; dar, din păcate, trebuie mereu să se
abţină pentru că nu găseşte aşa ceva.
Aşa s-a întâmplat şi în originala noastră democraţie cu oameni ajunşi în
funcţii foarte mari din funcţii mai mici în care n-au făcut nimic. Adică
nimic palpabil şi de referinţă pentru binele cetăţeanului, ci numai
demagogice mafiotisme prin care şi-au torpilat adversarii. Iată cum
„rolul educativ al presei”, indus printr-o asemenea publicistică fără
Dumnezeu, a format rapid acea şcoală politică după ureche, cu
politicieni specializaţi în bişniţa democraţiei. Şi astfel, fenomenul
strict comercial al acestei prese pentru care lumea civilizată îşi are
blindajele ei, adus pe terenul incert al unei ţări de-abia salvate din
mizeria sufletească a egalitarismului bolşevic unde problemele sociale
se rezolvau prin turnătorii şi acte poliţiste, acest nărav a devenit
şcoală politică iar demascarea, adică murdărirea cu invective a
adversarului, un scop în sine fără vreo preocupare de a administra mai
bine societatea, ci doar de a o administra cât mai mult în folosul tău,
scoţându-l pe celălalt din competiţie.
Dacă vrem să mai prindem şansa de a păşi spre civilizaţie, să nu uităm
că noi avem, mai mult decât alţii, obligaţia de a uita asemenea năravuri
fiindcă, la noi, ele se pot dezvolta pe terenulul pernicios îngrăşat cu
toate reziduurile morale aduse de nenorocirea bolşevică!... Să nu ne
luăm după faptul că se petrec „şi la case mai mari”, pentru că acelea
şi-au pus la punct şi metodele de decontaminare şi antiviruşii
respectivi şi chiar scutul defensiv de apărare a principiilor. Să nu
credem că în ţările respective (de dincolo şi dincoace de ocean dar,
oricum, occidentale faţă de noi), pe parcursul timpului lung, de decenii
întregi, în care ele au avut tot largul să-şi perfecţioneze democraţia,
nu s-au pus asemenea întrebări şi nu s-au lansat asemenea alarme. Să nu
uităm că democraţia americană de astăzi nu s-a replămădit numai cu dans
de majorete şi demascări jegoase între politicieni, ci şi cu o luptă
consecventă împotriva gangsterilor care profitau tocmai de libertăţile
democratice spre a le întoarce împotriva oamenilor cinstiţi; şi cu
lacrimile-râuri pentru sacrificiul lui Martin Luther King, transformate
apoi în actul cetăţenesc grav al încătuşării Ku-Klux-Clanului şi gestul
bărbătesc al scoaterii din scenă a unui preşedinte, altfel merituos, cum
a fost Nixon; zguduite apoi de întrebările existenţiale în faţa
mafiotismului misterios al crimelor Kennedy şi primind la timp lecţia
demascării unor şefi militari sau de servicii secrete care tentau să
pună mâna pe putere!... Democratizarea continuă e un proces de zi cu zi
supus unei teze la fel de sfinte precum cea a Creaţiei Continue prin
care Tielhard de Chardin sincronizează ştiinţa şi religia afirmând că
Lucrarea Domnului e continuă prin tot ceea ce face omul învestit cu
valoarea de unealtă a creaţiei, creator la rându-i ca şi Creatorul său.
În parlamentele acelor ţări bine ancorate în democraţie, se produc zi de
zi perfecţionări de viaţă democratică şi se iau zi de zi măsuri de
stopare a oricărei lunecări spre celulele bolnave ale vieţii sociale.
Tocmai recunoscându-se faptul că aceste celule bolnave există,
contaminarea de ele trebuind a fi prevenită iar eradicarea lor urmărită
într-un îndelung proces. Care se produce tocmai ca proces al
aprofundării democraţiei până la asigurarea drepturilor totale ale
fiecărei persoane în afirmarea publică şi privată, nealterată de nici o
exagerare extremistă sau ingerinţă fundamentalistă, neatacată de nici un
interes egoist, de corupţie, demagogie sau dispreţ monopolist.
E un proces de democratizare mult mai profund şi cu desfăşurare
permanentă. Cu totul altceva decât ce publică ziariştii de şantaj şi
decât ce arată paparazzii pândind să fure o imagine pe care am putea-o
intitula: ”buze de politician cu păsărică goală”, sau una de celebritate
care se droghează, sau isteriile unei vedete căreia i s-a urcat la cap,
sau capriciile unor degeneraţi moştenitori de regate adevărate sau
regate financiare. Dacă privim numai istoria americană a ultimilor
cincizeci de ani, constatăm limpede o voinţă naţională de cizelare a
democraţiei prin aprofundarea legilor ei, care se manifestă puternic în
interiorul Statelor Unite, pe măsură ce necizelarea specific americană
se răspândeşte în alte lumi. Iar, pentru omul politic occidental devine
o ruşine contactul cu o asemenea presă, în vreme ce la noi putem număra
sute de politicieni a căror singură cultură democratică este lectura
unor atari publicaţii şi ale căror unice cunoştinţe despre problemele
dezvoltării comunitare provin din reclamele pe care le citesc tot în
paginile acestora. De asta, asemenea aşa zişi politicieni îşi şi permit
a înlocui competiţia electorală cu scandalul, iar politicile de
dezvoltare cu shoppingul. Pentru că doar la atâta se ridică învăţătura
lor despre democraţie; ba, unii dintre ei chiar adăugând, ca o păstrare
prin tradiţie familială, şpaga mult cultivată de părinţii lor cu funcţii
de partid şi de stat sau mandatari ai acestora precum măcelarii,
aprozariştii şi alimentariştii care furau direct de la cetăţean
împărţindu-şi apoi „plusprodusul” marxist cu organele de partid şi de
stat.
Dar pericolul şi mai mare decât această incultură răuvoitoare la adresa
preceptelor cu adevărat democratice este faptul că, la noi, ne existând
nici un fel de anticorpi produşi în favoarea democraţiei, nici un scut
antidemagogie, nici o lege morală a promovării prin merit şi nu prin
sforărie, moştenind în plus toate sechelele celei mai oribile trădări
demagogice a intereselor populare care a fost bolşevismul, la noi, deci,
metisajul dintre practicile mahalageşti din unele democraţii şi
„învăţătura” antiumanistă sădită de comunism, poate produce rezultate
monstruoase. Pentru că bolşevismul, prin toate practicile lui de crimă
socială exercitată cu dispreţ faţă de majoritatea populaţiei, ca şi prin
acei parveniţi ai perfidiei şi pândei antiumane produse de generalizarea
luptei de clasă în sprijinul dictaturii, ce s-au numit „vârfuri ale
clasei muncitoare” în loc de buboaie ale ei, a lăsat o rană adâncă pe
sufletul simţirii noastre cetăţeneşti. Un regim totalitarist şi de
înfomentare, susţinut de o clasă de simbriaşi cu lefuri grase,
completate şi prin corupţia de a lua cu japca din bunul public, nu numai
că a produs acel antiumanist cancer moral despre care vorbeam, dar a
făcut rău ţării şi, în primul rând, iniţiativei de afirmare prin greu
efort propriu caracteristică ţărănimii şi muncitorimii ca motor al
evoluţiei acestor pături. Prin şefi locali - slugi linguşitoare ale
tiraniei personale şi ale aparatului ei ultracentralizat, dar stăpâni
răi şi apucători faţă de cetăţeni - s-au format acei criminali ai
ingineriei genetice cărora aproape că le-a reuşit extirparea spiritului
de iniţiativă al populaţiei şi urmăreau în continuare extirparea
oricărei glande producătoare de opinie publică nedirijată de ei.
Pentru noi, aşadar, care venim dintr-o asemenea lume, e foarte
periculoasă contaminarea cu elementele de degenerescenţă a democraţiei
occidentale, fiindcă, o dată altoite pe trunchiul strâmb lăsat de
cancerul moral al bolşevismului, pot produce cele mai stranii îngemănări
de pernicioase instincte perfide. Pentru terenul nostru spiritual încă
nedecontaminat de mentalităţile abuzive, slugarnice, făţarnice,
dictatoriale, amorale şi a infectului paternalism distrugător al
iniţiativei proprii care duce omenirea înainte, seminţele unor depravări
de care nu duce lipsă nici lumea care a fost dintotdeauna liberă, ar
putea produce încolţirea unor hibrizi de-a dreptul sufocanţi. Pentru
degradarea morală care şi-a pus amprenta asupra a cel puţin trei
generaţii prin sentimente de ură şi invidie între oameni provocaţi a fi
carierişti pentru ei şi duşmănoşi faţă de semeni, obligaţi de regim la
ascunzişuri şi făţărnicii enorme prin care îşi mascau egoismul şi
corupţia, ca şi pentru o întreagă şcoală a parvenirii prin bigotism de
partid la care cei formaţi învăţaseră să-şi dispreţuiască semenul şi
erau gata să-l lovească într-o demascare publică numai pentru a-l
anihila şi a-i lua locul, ca şi pentru tabloul înjositor al imaginii
unor oameni importanţi în stat, dispuşi să facă şi cu limba pantofii
dictatorilor, numai ca să se menţină în onorurile aducătoare de profit,
ca şi pentru ascensiunea unor nulităţi fie inculte, fie culte dar
răuvoitoare prin falsificarea culturii, numai datorită calităţilor de
linguşire a tuturor hachiţelor unor dictatori cu gândire primitivă, sau
pentru generalizarea subterană a corupţiei de tip socialist, care
cultiva hoţia celor din comerţ, închizând ochii dacă venitul era
împărţit cu „organele”, sau pentru neruşinarea raportărilor triumfaliste
care arătau creşterea uimitoare a producţiei în vreme ce noi muream de
foame şi creşterea nivelului de trai în vreme ce îngheţam iernile, sau
pentru toată demagogia şi minciuna făcută tot mai pe faţă şi coruperea
în toate segmentele de morală acceptată tacit, pentru toate acestea,
aşadar, ţinând seama de tot răul lor, dacă ne mai pretăm astăzi şi la a
importa mafiotismul, monopolismul şi falsurile electorale practicate în
anumite segmente ale lumii libere, unde-am ajunge?!... Pornirile
individualismului agresiv amestecate cu reziduurile colectivismului
şnapan şi distrugător de personalitate pot crea monştri!
Nu am loc aici pentru comentariul trist la ceea ce s-a dezvăluit în vara
asta cu înarmarea clanurilor ţigăneşti de la noi exact după modelul
mafiot din filmele americane şi omorurile produse din instinctele
primitive dublate de mânuirea banilor necuraţi, tocmai sub egida acestei
înarmări de care dispuneau atât de liber încât a trebuit modificată
legea dreptului de port armă. Şi nu am nici timp pentru a comenta
această realitate in context cu cea americană pomenită mai sus, unde
oficialitatea întâmpină chiar azi dificultăţi tocmai în restricţionarea
acestui drept la pistol cu care s-a viciat mentalitatea multor generaţii
de americani. Pentru noi, influenţa „occidentală” e notorie într-un
asemenea caz.
Mă refer însă la cazuri mai generale unde e evident modul în care crima
organizată, de care toată omenirea civilizată luptă să scape, îşi
găseşte teren tot mai prielnic în ţările foste socialiste?!... Nu e un
adevăr pentru toată omenirea că mafia din Rusia şi fostele ţări acolite
devine tot mai puternică îngemănându-se cu celelalte mafii?!... Nu e
clar ca lumina zilei că stările conflictuale pentru putere între anumite
organisme democratice şi rezolvarea certurilor pentru prioritatea
puterilor în stat prin lovituri date de către una dintre ele, este
apanajul ţărilor de la periferia democraţiei?... Şi, atunci, cum de nu
ne e ruşine să fie şi România pe o asemenea listă din pricina unor
politicieni pe care nu avem tăria să-i aruncăm peste bord?! Dacă, la
cultura lor democratică precară, nu-şi dau seama ce struţo-cămilă
pernicios dictatorială s-ar putea naşte din amestecul „omului nou de tip
socialist” care mai dăinuie în noi, cu drojdia mafiotă a societăţilor
capitaliste care duce spre extremisme populiste, înseamnă că nu au ce
căuta în mijlocul dorinţei sincere de redresare pe care o manifestă şi
în care speră tot românul!... Pentru că, dacă se va continua un asemenea
joc duplicitar de politici care îmbină populismul cu setea de putere,
neglijând total din sfera politicii tocmai ceea ce este mai important,
adică servirea cetăţeanului prin realizări concrete şi administrarea
corectă a bunului comun naţional, vom ajunge la nevoia de a striga din
nou „Ole-ole”.
O ţară nu se guvernează prin acuze aduse altora; nici prin defecţiuni
descoperite Constituţiei. Înţelepciunea democraţiei constă în a ţi-i
atrage la gestionarea ţării, făcând compromisurile de rigoare şi
obligându-i şi pe ei la acestea, pe cei cu care te-ai luptat în campania
electorală. Pentru că elementele de cavalerism în conlucrare sunt mai
importante pentru realizări în folosul cetăţeanului, iar adversariatele
politice vor exista întotdeauna fără a avea cineva dreptul să le
anihileze!
La fel şi cu Constituţia: O înaltă expertiză de putere legislativă poate
găsi întotdeauna racile şi în cea mai perfectă Constituţie iar, dacă e
grav, poate propune modificări. Înţelepciunea celui care are puterea
executivă, însă, este să aplice Constituţia în virtutea căreia a fost
investit cu puterea respectivă, să găsească în articolele ei căile de
aprofundare a democratismului, să ducă până in extremis realizarea
tuturor prevederilor democratice din Lege şi, doar după ce şi-a terminat
întreaga operă de folosire a acestora, atunci când are de făcut un lucru
şi mai democratic pentru care e într-adevăr nevoie de lărgirea cadrului,
să îndrăznească a vorbi despre Constituţie. Orice altă afirmaţie sau alt
comportament faţă de legea fundamentală pe care eşti ales în primul rând
ca s-o aplici şi s-o aperi, miros urât, produc un mare discomfort social
punând ţara sub tensiune şi pun sub semnul întrebării capacitatea ta de
politician de a gestiona, cu adevărat democratic, interesele ţării şi
ale cetăţenilor ei.
Eu nu cred şi nimeni nu trebuie să creadă în conducătorul care, odată
ales în baza unei legi vine cu dorinţa să o schimbe tocmai pe aceea,
după ce, de fapt, a jurat pe ea să o respecte. Ăsta e semn de deturnare
de-a dreptul hitleristă. Democraţiile civilizate găsesc alte căi de
perfecţionare: acelea din domeniul evoluţiei coerente şi armonioase,
acelea făcute nepripit şi cu mult respect pentru tradiţie, acelea care
garantează dezvoltarea constantă şi continuă, acelea care nu zguduie
omenirea clădind folosul unora pe nedreptăţirea altora, ci o conduc lin,
civilizat şi stabil spre mai multă bunăstare şi înţelegere. Ele au
învăţat din istorie să refuze gesturile agitate, provocatoare, care
întreţin conflicte cu scopul demolării pseudorevoluţionare a ceea ce a
construit societatea respectivă. Orice gest de scandal şi de nemulţumire
faţă de lege făcut de un politician în folosul unor dorinţe personale şi
cu accente de paranoia personală, avem dreptul să-l acuzăm a fi egoist
şi animat de perfid interes personal, cu scopul de a masca lipsa de
interes pentru treburile publice ale ţării. Şi sunt convins că o
asemenea mentalitate de om politic nu se poate naşte decât prin
hibridizarea a două rele: Lipsirea omului de spiritualitate prin
reziduurile educaţiei comuniste şi vicierea a cea ce a mai rămas bun în
el prin mafiotismele învăţate la periferia democraţiei.
Concluzia este că adevărata democratizare a societăţii se poate face
numai prin modele bune, de politicieni chibzuiţi şi conştienţi de rolul
lor social întru progresul ţării, atenţi mai mult la aspiraţiile
acesteia decât la ale lor proprii sau chiar reuşind să le includă pe ale
lor în interesul general pentru care luptă. Recentele alegeri au
subliniat la nivel local, în cazul unor primari a căror persoană se
confundă cu progresul comunei, acest adevăr. La nivel de ţară, însă,
faptul că încă mult peste jumătate din alegători îşi manifestă blazarea
prin absenteism, confirmă faptul că ea se simte dispreţuită de cei care
o încalecă politic, confirmă ruptura dintre sentimentele populaţiei şi
agitaţia electorală produsă artifical, mai mult prin scandaluri, de
nişte politicieni avizi de putere dar nu şi de cultură democratică, în
stare să propună şi absurda soluţie a obligativităţii votului, când
democraţia înseamnă că fiecare poate face exact ce vrea cu votul lui,
adică să-l şi arunce, să-l şi anuleze, să-l şi refuze, nu numai să li-l
acorde lor prin metode coercitive.
Oamenii îşi simt acest drept şi îl practică, tot aşa cum se-nghesuie la
vot acolo unde au interes să promoveze pe cineva, tocmai ca un refuz
faţă de cei care au înţeles din democraţia americană numai scandalurile
şi megalomania spectacolelor cu majorete care duc la datorii mari, exact
cum în această perioadă este executată de giranţi Doamna Clinton.
Oamenii s-au săturat de demolări şi la propriu şi la figurat şi vor să
vadă ce pui în loc, nu ce gură mare ai ca să critici. Ba, cred că au
început să se sature şi de scandalul politic; spectacolul cu acte din ce
în ce mai meschine nu-i mai amuză, iar votul lor este direcţionat invers
proporţional cu acuzele. Au început să simtă cum, de sub pospaiul nostru
de guvernare democratică, de sub masca de surâzător lider a
l’americaine, ies năravurile de lucrături de cadre, demascări de duşmani
ai clasei muncitoare, jurăminte pe morala proletară până la anihilarea
moralei creştine şi incitări la ura de clasă, unelte, atribute şi metode
cu care făceau carieră activiştii partidului unic.
Şi, atunci, pe bună dreptate îşi pun întrebarea: În situaţia în care
toate aceste năravuri nu s-au eradicat, ci funcţionează, unde vom ajunge
dacă mai luăm si din năravurile pe care democraţia americană le-a
depăşit, sau sperăm că tocmai le depăşeşte?!... Unde mai ajungem,
Dumnezeule, pe ce loc de pe harta subdezvoltaţilor lumii şi la câtă
distanţă de regimurile unor poltroni dictatoriali precum Chavez sau
Mugabe?!
CORNELIU LEU
apăsând apoi în stânga sus pe PORT@LEU
|
Comentarii de la cititori |
|
