Propaganda comunista denunta constant crimele capitalismului si ale imperialismului si proclama ca in URSS fericirea este asigurata, dar realitatea marilor tragedii n-a intarziat nici de data aceasta sa fie cunoscuta. Iar recunoasterea lor, fie ea si partiala, de catre Nikita Hrusciov, care denunta in 1956 unele crime ale lui Stalin, initiind astfel destalinizarea, i-a incitat chiar pe comunisti sa-si puna intrebarea: cum se face ca un ideal atat de frumos a dus la asemenea tragedii?

            In realitate, o lectura atenta a operelor lui Lenin, Stalin, Mao, Guevara arata ca acesti lideri revolutionari n-au promovat niciodata un frumos ideal umanist. Ei erau preocupati doar de cucerirea puterii absolute, la parametrii formidabilei lor vointe de putere, ei vizau dominatia totala, mai intai asupra partidului lor, apoi asupra intregii societati. In orice caz, bolsevicii au instituit teroarea ca mijloc firesc de guvernare intr-un mod cat se poate de logic. Iar faptul ca numerosi comunisti au adoptat cu buna credinta minunatul ideal de fraternitate umana proslavit de propaganda nu schimba nimic din ideologia antiuniversalista a luptei de clasa si nici dimensiunea criminala a regimurilor comuniste. Iar comunismul din Romania este unul din regimurile comuniste care ne atrage atentia intr-un mod deosebit si tocmai de aceea ne vom focaliza atentia in cele ce urmeaza asupra agresivitatii si vicleniei ratiunii care au facut obiectul comunismului romanesc.

            A vorbi despre comunismul din Romania reprezinta si trebuie sa reprezinte o responsabilitate morala in adevaratul sens al cuvantului avand in vedere dimensiunea tragica si implicit catastrofala pe care a capatat-o. Numai daca ne gandim la faptul ca a fost un experiment aplicat atat Romaniei, cat si altor popoare din Europa de Est si Centrala, suntem tentati sa conceptualizam comunismul sub forma unei viclenii a ratiunii istorice care a luat forma cea mai pura a agresivitatii. Desigur, raportandu-ne la evolutia mentalitatii poporului roman sub aspect psihologic pana in momentul instaurarii regimului comunist, ideea de totalitarism sau de timocratie era deja foarte bine inradacinata in constiinta romanilor. In fond, dictatura lui Carol al II-lea sau regimul antonescian au fost momente la fel de macabre in istoria recenta a Romaniei. Am putea chiar spune ca suferinta a devenit pe parcurs un fel de virtute a constiintei romanesti, virtute fata de care din punct de vedere teoretic exista o serie de reticente. Tocmai de aceea, obiectivul principal al studiului de fata este acela de a deplia, in limita posibilitatilor, sensul suferintei poporului roman in istoria sa recenta, pornind, dupa cum este si firesc, de la autocratia comunista care s-a manifestat timp de 45 de ani.

            Un prim aspect esential pe marginea caruia ar trebui sa discutam ar fi contextul international in care Romania a fost asimilata ideologiei comuniste ce se conturase atat de pregnant de la Moscova pana la Berlin unde fusese construit bine cunoscutul Zid al Rusinii. Temeiul in virtutea caruia dorim sa facem o astfel de incursiune in istorie consta in posibilitatea ulterioara de a supune unei evaluari etice multiple pe baza fenomenologica personalista semnificatia comunismului romanesc, care, consideram noi, se situeaza la nivelul unei agresivitati ca viclenie a ratiunii istoriei.

            Cu privire la contextul international in care Romania a fost nevoita sa adere la ideile comuniste, sau altfel spus, la cele sovietice inspirate de gandirea stalinista, se poate discuta la infinit, insa un singur lucru ne atrage atentia in mod deosebit, si anume: dorinta Uniunii Sovietice de a anihila esenta latina a poporului roman. Aceasta era dorinta principala a regimului stalinist din pricina faptului ca Romania, ca pozitie geografica, era plasata intr-un spatiu in care predominau tarile slave, tari devenite parti integrante ale comunismului sud-est si central europeana, impotriva vointei lor. Astfel, este de la sine inteles ca Uniunea Sovietica avea ca scop consolidarea unui imperiu slav, sau a unui panslavism in aceasta zona a Europei, Romania dovedindu-se o adevarata piedica tocmai ca urmare a proprie sale latinitati care o apropia foarte mult de Occident, ceea ce contrasta clar cu interesele sovietice fata de Romania. Pe de alta parte, atata vreme cat discutam despre contextul international care a favorizat aparitia comunismului in spatiul romanesc, nu avem dreptul de a neglija pozitia ideologica pe care romanii deja si-o insusisera o data cu dictatura antonesciana, atasata si apropiata de regimul hitlerist care cuprinsese Germania. Vorbim de o pozitie nationalista care s-a identificat cu nasterea miscarii legionare provocate de Horia Sima si studentul sau A. C. Cuza, miscare care a fost catalogata drept forta capabila de a instaura cea de-a treia Roma la Bucuresti, sau revolutia Parsifal. In ciuda orientarilor sale radicale si extremiste, legionarismul s-a caracterizat totusi printr-o puternica educatie crestina si patriotica ce consta in rememorarea si reevaluarea permanenta a evolutiei istorice a poporului roman tocmai pentru a da nastere unei constiinte identitare romanesti care sa se singularizeze ulterior din punct de vedere cultural. Asadar, miscarea legionara reprezenta o oarecare promisiune la vremea aceea, iar o anumita parte din intelectualitatea romaneasca ajunsese sa-si inuseasca principiile sale, referindu-ne in acest sens in special la nume precum Emil Cioran sau Mircea Eliade care in final au regretat apartenenta lor la o astfel de ideologie. Pe de alta parte, sa nu dam uitarii organizatia Fratiile de Cruce din cadrul miscarii legionare, care se diferentia intru totul de celelalte organizatii, avand in vedere deschiderea sa fata de celelalte modele culturale europene cu privire la formarea unei identitati proprii. De altfel, in momentul instaurarii regimului comunist in Romania, Fratiile de Cruce constituiau cea mai puternica organizatie legionara si in acest sens ea a avut cel mai mult de suferit sub dominatia comunista. Fratiile de Cruce militau pentru o identiate romaneasca crestina si exonerata de orice fel de idee totalitara, pe cand sistemul comunist insista cel mai mult asupra unei sociatati ateiste si independenta de principiul diferentei care este aplicat in societatile democratice.   Ce s-a petrecut ulterior in istoria comunista a Romaniei este foarte bine cunoscut, cel putin sub aspect informativ, cel moral lasand totusi foarte mult de dorit. Nu istoria ca eveniment ingrijoreaza, ci faptul ca nimeni nu invata istoria si astfel nu putem sa nu vorbim despre teribila Die Liest der Vernunft, adica despre viclenia ratiunii sau a istoriei. Comunismul romanesc este tratat doar sub aspect mediatic, insa literatura de specialitate este tratata drept cantitate neglijabila, situatie care face imposibila realizarea libertatii ca atare in a carei cautare s-a aflat in permanenta poporul roman. Nu putem sa ne oprim la a ne pune intrebari cu privire la aceasta situatie dar din nefericire ele raman doar retorice. Se pare ca  daca dorim, desigur, doar printr-o severa introspectie in noi, doar printr-un dialog permanent cu sine si acolo si in acest fel neputandu-ne minti, neputand fi ipocriti cu eul nostru interior, avem sanse mari sa gasim si raspunsuri.

            Pe de alta parte, asa-zisa etica discursiva, de altfel atat de critica la adresa crimelor comuniste din Romania, pare sa tradeze de multe ori bunul simt al logicii elementare in sensul in care este omis raportul cauza-efect, punandu-se un mai mare accent asupra desfasurarii cronologice a evenimentelor. Tragedia si disperarea au ajuns doua concepte uitate, de unde decurge o lipsa a mostenirii etice romanesti postcomuniste, care contribuie in cele din urma si la amplificarea patologiei ratiunii politice contemporane din Romania.

            In orice caz, comunismul romanesc este o problema deosebit de delicata care poate afecta sau sensibiliza diferite constiinte, dar, care, in ciuda abominabilitatatii sale si metodelor de destructie pe care le-a aplicat asupra naturii umane, se afla, cel putin deocamdata, in sfera unor orzonturi fara raspuns. Este bine cunoscut faptul ca repetitivitatea istoriei sau ciclicitatea ei atrage dupa sine si stagnarea morala, atat la nivel individual, cat si la nivel colectiv, iar anumite popoare nu au ezitat sa recunoasca aceasta realitate. Reconstructia germana de dupa cel de-al doilea razboi mondial care a patruns pe o treapta ascendenta mai ales dupa reunificarea RDG-ului cu RFG din 1989, raportul strans care s-a format in Ungaria intre societate si mass-media pentru depasirea fenomenului Janos Kadar sau nevoia americana de indepenta fata de prejudecati si idiosincrazii sunt cele mai pertinente exemple cu privire la asumarea unei culpabilitati colective fata de nasterea tragediei in istorie. Insa, in Romania postdecembrista persista tendinta de secretomanie care se manifesta mai ales la nivel de sistem, de unde decurge o uitare a indatoririlor de prima faciae si mai ales a legii naturale universale. Intr-adevar, din punct de vedere teoretic se poate discuta la nesfarsit, se pot stabili diferite sisteme sau metode de evaluare moarala, demers pe care de altfel prezentul studiu il va intreprinde, dar un singur aspect este cu adevarat esential: ignoranta sistemului romanesc contemporan fata de ranile provocate de comunism, ignoranta care implica riscul formarii lente a unei traditii de distrugere a constiintei pentru a nu vorbi de o traditie a genocidului sufletelor care este cunoscuta doar celor ce i-au cazut victime, nu si generatiilor ulterioare. De aceea, este imperativ necesar ca noi sa fim in permanenta martori reflexivi ai unor astfel de evenimente, pentru ca ele, avand in vedere imprevizibilitatea ratiunii de sistem care se manifesta totusi in orice colt al lumii, se pot repeta oricand. In acest sens, cea mai rationala alternativa etica ar fi cea propusa de Gilles Lipovetski, si anume: depasirea eticii nedureroase a noilor timpuri democratice care implica lipsa capacitatii de constientizare a stranietatii personale ca fapt de recunoastere  a stranietatii celuilalt, lipsa care duce, fara nicio indoiala, la inexorabilitatea si futilitatea destinului unei societati.

            Totusi, pentru a fi mai concreti in demersul nostru, vom reveni la prima problema principala, si anume la cea a contextului international care a permis aparitia comunismului in Romania. Cauzele care au determinat aparitia comunismului in Romania prin infatisarea Armatei Rosii ca forta salvatoare au fost legate in primul rand de ideea de o noua constructie sociala romaneasca modelata dupa principiile gandirii marxist-leniniste in a carei viziune socialism-comunismul era ultima si cea mai importanta etapa in evolutia umanitatii. Daca ar fi sa aducem in discutie doar dimensiunea teoretica a comunismului inspirat de marxism, desigur, nu avem cum sa nu-l percepem ca o forma superioara de idealism cu privire la noua configuratie socio-politica. Egalitatea sociala, eliminarea diferentelor de clasa, buna dezvoltare stiintifica si multe alte utopii pareau la prima vedere pentru marea majoritate a tarilor din Europa de Est si poate si Centrala singurele promisiuni care trebuie si care pot sa dobandeasca aplicabilitatea necesara. De altfel, intregul proces de etatizare pe care l-au suportat tari precum Romania, Bulgaria sau Polonia era prezentat in faza sa incipienta ca unica forta datatoare de prosperitate sociala in sensul in care astfel de tari ar fi trebuit sa se bazeze numai pe o productie si o industrie interna care nu ar fi intrat niciodata intr-un raport strans de cooperare cu alte tari industriale care se mai si aflau sub tutela unei cu totul alte ideologii politice. Pe de alta parte, daca am analiza mai amanuntit o asemenea stare de fapt istorica, anumite tari comuniste au traversat cea mai infloritoare perioada tocmai ca urmare a procesului de etatizare mai sus amintit, iar un caz concret dintr-un atare punct de vedere ar fi fosta Iugoslavie sub conducerea lui Tito, ale carui dorinte de a creea  o forta iugoslava independenta de dominatia stalinista au fost intru totul indeplinite. Dintre toate tarile comuniste de la acea vreme, Iugoslavia titoista, fundamentata in principal pe un soi de nationalism extrem, a fost singura tara care a reusit sa supravietuiasca pericolului venit dinspre Moscova, pericol in fata caruia alte tari, mai ales cele cu o pozitie geo-strategica defavorabila, au sucombat, iar in acest sens ne referim in special la situatia Romaniei.

            Dupa cum s-a mai specificat, si in Romania comunismul s-a infatisat sub forma celei mai pure si autentice ideologii politice in sensul in care fiinta umana, prin inviolabilitatea demnitatii si naturii sale, era tratata sub toate aspectele. Inca de la formarea Partidului Muncitoresc Roman, aflat pana in 1965 sub conducera lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar mai ales o data cu formarea Partidului Comunist Roman la initiativa lui Nicolae Ceausescu, care in 1974 si-a asumat titulatura de presedinte al Republicii Socialiste Romania, sistemul comunist promitea stabilirea unor noi raporturi sociale si de clasa care sa-si gaseasca temei inainte de toate in crearea unei forte de munca care sa acopere toate nevoile societatii romanesti. Desigur, nu erau trecute in plan secundar drepturile la libera exprimare si combaterea discriminarilor de orice natura si in plus propagandistii comunisti nu omiteau sa reaminteasca crimele si teroarea regimului antonescian inspirat de ideologia nazista care comisese atatea atrocitati o data cu Holocaustul din timpul celui de-al doilea razboi mondial.

            Cea de-a doua etapa, si anume etapa violenta, s-ar caracteriza prin forme bestiale cum ar fi schilodirea si desfigurarea detinutilor pentru a nu mai vorbi si de nenumaratele asasinate comise in inchisorile comuniste din Romania. In acest sens, am putea sa ne gandim mai ales la Eugen Turcanu si la ceilalti membri ai ODCC care inventau metode de tortura inimaginabile, combinandu-le cu tortura psihologica. O asemenea stare de fapt a implicat in mod firesc si o stare excesiva de teama din partea detinutilor, o teama profunda si viscerala la care erau supusi. Pe fondul acestei reactii de teama paralizanta apareau primele ganduri de a capitula, in scopul salvarii vietii.

            In fine, etapa „dementiala” a reeducarii a constat in dezechilibrarea psihica si mentala care s-a instalat printre victimele reeducarii prin tortura permanenta, afecatndu-i atat pe detinutii oponenti la adresa regimului comunist, cat si pe detinutii tortionari, adica cei reeducati. Pe masura ce avansau, experimentele din inchisorile comuniste din Romania se transformau intr-un proces de dementa colectiva ce nu mai putea fi oprit. Spre deosebire de reactiile din etapa violenta a „reeducarii” in care detinutii care capitulau o faceau normal, doar pentru a-si salva viata si pentru a scapa de tortura, in etapa dementiala multi detinuti au trait un dezechilibru real si profund, pierzandu-si capacitatea de a distinge adevarul de minciuna, binele de rau, frumosul de grotesc, ceea ce a dus la faza finala care a imbracat forma unei prabusiri totale a constiintei din partea victimelor.

            Demne de amintit sunt nu numai, metodele de tortura fizica folosite in scopul reeducarii, ci si cele de natura morala, avand in vedere ca, obligat de presiunile internationale sa inceteze aplicarea experimentului violent, regimul comunist a renuntat intru totul la organizarea unor actiuni inrudite cu cea de la Pitesti sau de la Gherla. Vorbim de acele reeducari lipsite de violenta pentru care primordiala era atragerea formala a rezistentilor de partea autoritatilor in scopul compromiterii celor dintai. Toate acestea ne demonstreaza inexorabilitatea destinului suferintei care o data cu aplicarea nenumaratelor experimente sangeroase in inchisorile comuniste, a imbracat in cel mai inalt grad forma unei asa-numite fiintari concentrationare romanesti. Nu este mai putin adevarat nici faptul ca raul se infatisa intr-o veritabila si permanenta memorie, sau, cum ar spune Alexandru Dragomir, o banala memorie a reamintirii, iar binele nu se erija decat intr-o ispita la care nici macar nu se putea accede. Sub acest aspect trebuie sa tinem cont de doua coordonate: grija ca fundament etic in cadrul raportului de alteritate dintre detinutii rezistenti si violenta ca egocentrism in cazul tortionarilor care implica nu numai o viclenie a ratiunii, ci in primul rand o tradare a subiectivismului transcendental in sensul uitarii universalitatii legii naturale care subordoneaza natura umana. Este de greu de inteles logica decurgerii unor astfel de evenimente care ne plaseza, istoric vorbind, intr-un orizont al absurdului existentialist, dar la fel de bine trebuie sa intelegem ca aceleasi evenimente la care facem referire ne evidentiaza un proces lent de maturizare a constiintei colective sau universale in cadrul Devenirii sale. Iar Istoria este o lege a acestei Deveniri pe parcursul careia omul ca atare sau ca fintare se dezvolta in interiorul unui orizont paradigmatic, orizont care la randul lui cunoaste diferite transformari de la o epoca la alta. Sa ne gandim bunaoara la perioada elenistica fara de care nu am mai fi putut vorbi de o contributie etico-centrica, dar o atare contributie a cunoscut o forma violenta sau agresiva cu privire la raporturile de coexistenta pana cand a ajuns sa dobandeasca calitatea unei responsabilitati de tip biblic pe care marea majoritate a societatilor democratice contemporane si-au insusit-o. In fond, etica a fost definita prin prisma unei multitudini de perspective, iar in practica a cunoscut cele mai inimaginabile aplicabilitati. S-a vorbit de cele mai inaltatoare virtuti, de la sinceritate si politete pana la curaj, iar in zilele noastre suntem tentati sa vorbim si de o etica a autenticitatii menita sa corijeze erorile epistemice ale vechilor tiplogii etice. Pe de alta parte, chiar acele virtuti de care s-a adus aminte au fost adaptate in functie de acele gandiri dominate de natura hybris-ului si a iubirii de sine pentru care era necesara instaurarea unei morale a stapanilor in asa masura inact sa contribuie la nasterea Supraomului si astfel s-a ajuns la dimensiunea unei etici a purificarii rasiale cum a fost cazul Holocaustului nazist sau a maoismului in China. Astfel, nu este nimic hazardat in a afirma ca raul este un firesc al existentei din care ia nastere binele asemenea Universului din Haos. Daca lumea arata asa cum arata inseamna ca totul s-a intamplat la momentul potrivit si la locul potrivit tocmai pentru ca omul de maine sa descopere latura failibilitatii ca tendinta de perfectabilitate. Altfel spus, totul a fost necesar pentru o purificare a conditiei umane care sa o conduca pe culmile cunoasterii si ale recunosterii in functie de care adevarul nu ar mai fi posibil. De aceea trebuie sa intelegem ca omul nu este un accident biochimic ivit la intamplare, ci actorul principal in incomensurabilul teatru al vietii care ne da de inteles ca nu toti sunt nascuti pentru a straluci, dupa cum nu toti sunt nascuti pentru a fi stersi.

            Aceasta ar putea fi din punctul nostru de vedere principala argumentatie si in ceea ce priveste intolerabila toleranta si absenta cumpatarii care au caracterizat inchisorile comuniste din Romania la care avem obligatia morala sa ne raportam nu doar ca martori reflexivi, ci ca minti responsabile. Iar cand ne referim la minti responsabile intelegem inainte de toate acel umanism rationalist pentru care istoria nu inseamna repetabilitate.

            Asadar, ca urmare a ceea ce s-a prezentat pana acum, ne este destul de clar in ce masura comunismul romanesc se identifica cu asa-numita viclenie a ratiunii, insa nu trebuie sa facem abstractie de cel mai important fundament al terorii comuniste din Romania, si anume Securitatea care s-a aflat intotdeauna la baza celor mai crunte barbarii dar si la baza celor mai multe asasinate morale si sufletesti sau virtuale.

            Psihoza colectiva legata de prezenta politiei politice si de sentimentul insecuritatii individuale ajunsese la cote paroxistice in anii 1950. Spre deosebire de epoca lui Gheorghiu-Dej (1948-1965), in regimul ceausist Securitatea a continuat sa supravegheze si sa impuna teroarea, dar cu mijloace mai subtile. Cu toate acestea, in perioada 1965-1989 Securitatea nu s-a ferit de la actiuni care au lezat integritatea si drepturile indivizilor.