Despre elucubraţii sfertodocte

Ion Măldărescu, Agero

 

Asemenea părerii lui Marţial despre unele creaţii sucite şi enigmatice ale vremii, pe care le numea „Difficiles nugae”, mărturisesc, fac alergie atunci când aud prea-des uzitatele, de după 1989, cuvinte: reformă, democraţie, libertatea exprimare, toleranţă,  societate civilă. Sunt un adversar declarat al aşa-numitelor reţele de socializare  şi forumuri de discuţii, unde tot soiul de indivizi refulează manifestări psiho-somatice, disfuncţii, tulburări cauzate de stres ori distonii neurovegetative, deşertându-şi zelos gunoaiele benele sus-amintite sau pe „forumul” de discuţii al vreunei publicaţii „imprudente”. A-ţi expune părerea este un act civic normal. A te adresa mitocăneşte cuiva care are o părere diferită de  a ta, confirmă repetenţia la lecţiile de bună cuviinţă din familie sau de la şcoală. Unul dintre cei ce se erijează în reprezentanţi ai „societăţii civile” s-a simţit „dator” să reacţioneze „cu mânie proletară”, însăilând elucubraţii dificile adresate autorului unui articol, apărut într-una dintre cele mai serioase publicaţii româneşti din afara graniţelor României. „Erijatul” - domnul „e” (aşa îl voi numi în continuare) îşi aroga statutul de intelectual, însă limbajul de florăreasă, punctat cu inserţii cabotiniste l-a desconspirat, încuscrindu-l cu filosofii etilizaţi ai vreunei cârciumi din mahalaua Galaţiului: „sunteţi împreuna cu ziarul o oficină a securităţii de prin anii 50 când se făcea propagandă anti monarhistă de cea mai primitivă speţă. Tonul acuzator, infatuat mi-a amintit de o întâmplare din viaţa mereu actualului comic Constantin Tănase. Un oarecare, dorind să facă haz răutăcios pe seama nasului „bine crescut” al marelui actor, i-a dedicat versurile: „Se deschide-o uşă/ Apare un nas,/ Intră şi Tănase/ Dup-un sfert de ceas...// Replica lui Tănase nu s-a lăsat aşteptată: „...Eu, acum te-ntreb pe tine:/ Ai nas să vorbeşti cu mine?//”

 

Potrivit vârstei, împricinatul sfertodoct  nu se afla nici măcar în stadiul de „proiect” prin anii ’50,  aşa că amintirile proprii nu-i permit, iar sursele sale de informare sunt - cu certitudine, sărace, mediocre sau eronat selectate. În ceea ce priveşte „propaganda […] de cea mai primitivă speţă”, cum o mânios o numeşte, însuşi Ex-Majestatea sa şi-a făcut-o cu mânuţa lui, nu doar în anii ’50, ci în întreaga perioadă dintre 1944 şi până astăzi. Găsesc normal Faptul că domnul „e” s-a simţit dator să ia atitudine aparţine libertăţii de opinie, dar reproşurile neargumentate şi ameninţările  adresate autorului articolului sunt în totală contradicţie cu morga intelectuală pe care o afişează. Se pare că domnul „e” nu conştientizează situaţia hilară în care se complace „măria sa vodă”. Articolul în discuţie se referea, printre altele, la fostul monarh al României, a cărui cauză domnul „e” o susţine „până-n pânzele albe”.  O dispută de idei, de opinii dintre persoane avizate se finalizează, în cele mai frecvente cazuri cu un final constructiv. Ce te faci, însă când un astfel de „urechist” în probleme de istorie, un „autist” fără competenţă emite teorii şi somaţii care cochetează cu piesele de teatru ale lui Eugen Ionesco (în treacăt fie spus nu am agreat nicicând „absurdul”, fie el şi eugenionescian). Dacă sinapsele încinse până la roşu, îi refuză perceperea explicaţiilor pertinente, îi inspiră recurgerea la acuzaţii nefondate şi ameninţări paranoice, statutul de atoateştiutor într-ale istoriei neamului românesc pe care şi-l arogă domnul „e” se corelează precum nuca şi peretele cu fondul cunoaşterii sale. În acest dialog surdo-mut este vorba de fapte consumate, de respectarea realităţii istorice şi de fostul rege al românilor. Scriu „fost” pentru înlăturarea oricărei confuzii. În acest moment REPUBLICA ROMÂNIA nu poate avea nici Rege, nici „Casa regală” şi după opinia mea, formula de adresare frecvent şi impropriu utilizată, „Majestatea sa”, este caducă. Regretabil, mulţi confundă MONARHIA (o formă arhaică şi nedemocratică de conducere a unui stat) cu monarhul-om, iar dacă cineva motivează că mai există monarhi, este cert că ei nu au nici o putere legislativă, sunt personaje de decor, un fel de blazon „nobiliar” aparţinând tradiţiei locale. Ar fi foarte interesant să ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă şi ei, vest-europenii ar fi trăit sub cizma rusească, vânduţi de Roosewelt şi Churchil. Să-i întrebăm pe nemţi, care nu şi-au revenit total nici până astăzi după „aventura” sovietică.

 

Dacă tot am stărnit cuibul de viespi şi dacă tot a venit vorba de „fostul”, să ne aruncăm puţin privirea asupra uneia din numeroasele gafe majore săvârşite de Ex-Majestatea Sa, adeziunea la „Declaraţia de la Budapesta” din anul 1989: „Marţi, 4 iulie 1989, Majestatea Sa regele Mihai a primit la reşedinta sa de lângă Geneva o delegaţie din grupul românilor care au redactat la Budapesta o declaraţie comună împreună cu Forumul Democratic Maghiar. Această delegaţie compusă din Ariadna Combes, dr. Ion Vianu şi Dinu Zamfirescu (semnată iniţial  - printre alţii - şi de: Monica Lovinescu, Bujor Nedelcovici,  Vladimir Tismaneanu, Ileana Vrancea, Neagu Djuvara, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Mihnea Berindei, George Barbul, Doru Braia,  Theodor Cazaban - n.a.), a înmânat Majestăţii sale textul declaraţiei de la Budapesta. Majestatea sa a aprobat întrutotul conţinutul declaraţiei care exprima convingerile sale privind relaţiile dintre popoarele român şi maghiar”. Redau conţinutul declaraţiei, subliniind gravitatea acestui gest politic iresponsabil, care a făcut un mare deserviciu istoriei şi, cum se poate observa, viitorului poporului român:

 

Pentru o informare corectă asupra istoriei contemporane a României, a completării lacunelor şi a informării despre TRĂDAREA NAŢIONALĂ   de la 23 august 1944 a FOSTULUI suveran (nu singura), se impune cercetarea documentelor de arhivă, nu „Wikipedia” - unde scrie oricine, orice doreşte. Doriţi argumente care pot susţine gesturile morale condamnabile ale FOSTULUI? Deşi sunt convins că demersul meu nu are prea multe şanse de convingere a „subiectului” şi a celor din aceeaşi echipă, vă rog să citiţi câteva din isprăvile celui pe care domnul  „e” îl susţine cu atâta abnegaţie şi neştiinţă:

 

 * În noaptea de 22/23 august 1944, Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu, de comun acord cu faptul că numai Mareşalul Ion Antonescu poate incheia un armistiţiu rezonabil cu aliaţii, l-au trimis pe Brătianu la Mareşal, pentru a-i comunica sprijinul lor. După audienţă, Brătianu le-a comunicat hotărârea acestuia de a încheia, chiar a doua zi, armistiţiul, cu solicitarea unui acord în scris de la cei trei: „Vă rog, domnule Brătianu să mă înţelegeţi, este vorba de o răspundere istorică şi atunci luaţi-vă şi dumneavoastră, printr-un act scris, răspunderea şi nu prin discuţiuni care se pierd şi mâine pot fi negate.” Acest lucru reiese şi din declaraţia generalului Constantin (Pichi) Vasiliu, în timpul procesului: „După plecarea lui Brătianu de la audienţa avută la Mareşal, acesta mi-a declarat că este hotărât să facă armistiţiul împreună cu Maniu şi Brătianu.” Aceeaşi declaraţie făcut-o în instanţă şi Eugen Cristescu, şeful serviciului secret.

* La ora 13.00 a zilei de 23 august 1944, şefii partidelor de opoziţie: I. Maniu, Gh. Brătianu şi Titel Petrescu rămăseseră pe aceeaşi poziţie, aceea de a-l sprijini pe Ion Antonescu să încheie armistiţiul, un motiv în plus pentru aceasta, cântărind şi întrevederea şefilor opoziţiei cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Agiu, reprezentanţii comuniştilor. Pe parcursul acestei întâlniri, la insistenţa imperativă a celor doi, referitoare la răsturnarea Mareşalului, exprimată prin somaţia: „...Răspundeţi: acceptaţi sau nu? Nu mai poate interveni din partea dvs încă o amânare!”, generalul Sănătescu, reprezentantul Palatului, prezent şi el la intrunirea conspirativă nu a reacţionat în nici un fel atunci când delegatul comuniştilor a bătut cu pumnul în masă. Iuliu Maniu, care sesizase caracterul ultimativ al proiectului prezentat de comunişti, a întrerupt insolenţa vorbitorului, răspunzându-i surăzâtor: „Drăguţă... eu nu sunt obişnuit să se discute cu mine cu revolverul pe masă." Evenimentele s-au precipitat. Sătul de tutela Mareşalului, Regele a decis să facă el armistiţiul, „Dacă îl lăsăm pe Ion Antonescu să facă armistiţiul - a spus Regele - ne va ţine iar sub papuc.” (Memoriile lui Gh. Brătianu).

* Preocupat de soarta frontului şi de complexitatea situaţiei, Mareşalul nu avea de gând şi nici vreme de irosit pentru o vizită la Palat, însă după insistenţa - prin telefon - a generalului Sănătescu, în cele din urmă a acceptat. Între timp, la Palat, Regele împreună cu complotiştii: Mocioni-Stârcea, generalul revanşard Aurel Aldea şi Ioaniţiu, secretarul Regelui, colonelul-adjutant Emilian Ionescu, colonelul D. Dămăceanu şi alţii, suporterii ideii comuniştilor - aceea de a folosi vizita Mareşalului pentru a-l aresta - făceau pregătiri. Însuşi Regele a format o echipă din trei subofiţeri din paza sa personală: Bâlă, Dumitru Rusu şi Dinu, sub comanda maiorului Anton Dumitrescu. Subofiţerului Bâlă, Regele i-a încredinţat cifrul camerei-seif - o încăpere îngustă, fără aerisire - în interiorul căreia, i-a spus să aducă o măsuţă şi două scaune. „În cazul că îl arestăm, aici ai să-l închizi!". Abia atunci subofiţerul a înţeles ce se pregătea. În acel moment prestigiul şi conştiinţa Regele s-au prăbuşit lamentabil, de la înălţimea tronului la nivelul ordonanţei. Misiunile încredinţate nu mai lasă nici un semn de îndoială asupra faptului că oricare ar fi fost răspunsul Mareşalului, orice ar fi dorit să facă, arestarea era hotărâtă, iar numele persoanelor ce se găseau în Casa Nouă, din spatele Palatului Regal vorbesc de la sine.

* Asupra dialogului purtat la Palatul Regal şi a celor întâmplate în după-amiaza zilei de 23 august 1944, declaraţiile sunt foarte controversate şi contradictorii. Singurul supravieţuitor al evenimentelor care ar putea relata derularea „filmului" arestării Mareşalului este fostul suveran, dar „Majestatea Sa" nu are nici un interes să fie aflat întregul adevăr; păstrează tăcerea şi... nu va vorbi niciodată. Agenda lui Carol al II-lea - unde Mareşalul a notat succint derularea arestării - ascunsă decenii de către un membru al gărzii Palatului „strigă" adevărul. Regele a nesocotit opţiunea partidelor politice şi prin gestul condamnabil al arestării Conducătorului Statului - şi de facto al Armatei - a adus prejudicii şi suferinţe inimaginabile neamului românesc. Complotiştii nu s-au sfiit să-şi însuşească toată acţiunea de încheiere a armistiţiului pe care Mareşalul o definitivase la Snagov, înainte de a pleca la Palat, ca şi toate măsurile de pregătire militară prevăzute de Mareşal în acest scop. Pentru a-şi pune în aplicare planurile nechibzuite, complotiştii au abuzat de toate înlesnirile pe care Mareşalul le acordase opoziţiei pentru a stabili contacte şi a trata cu aliaţii, nefiind niciodată deranjaţi de organele de siguranţă ale ţării. După marea infamie - arestarea Mareşalului, Regele a mai comis imensa eroare materializată prin citirea, în seara aceleiaşi zile, la radio, a proclamaţiei întocmite de comunişti şi care a echivalat cu capitularea necondiţionată a României. Nesăbuinţa Regelui a permis sovieticilor, ca între 23 august şi 12 septembrie 1944, să mai ia în prizonierat între 130.000 şi 170.000 de ostaşi şi ofiţeri români, aceştia adăugându-li-se celor capturaţi pe frontul de est. (Raportul M.St. M. al Armatei Române din 1945).

* De teama represaliilor forţelor militare germane, dovedind „marele său curaj" Regele a plecat din Bucureşti, refugiindu-se la moşia sa din judeţul Gorj, de unde s-a reîntors doar când situaţia a trecut sub controlul sovietic. Dorind cu orice preţ să se transforme din personaj de decor, în erou, Regele Mihai a decis să culeagă laurii personali pe seama altora. Cum a fost recompensat pentru trădarea sa? A obţinut doar satisfacţii efemere: URSS i-a acordat cea mai mare distincţie sovietică, pe care doar Stalin, Eisenhower, Montgomery şi marii comandanţi sovietici o mai deţineau - Ordinul „VICTORIA". Decretul care însoţea distincţia, menţiona: „Pentru actul curajos al cotiturii hotărâtoare a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă, în clipa în care nu se precizase clar înfrângerea Germaniei, Majestatea Sa Mihai I, Regele României, se decorează cu ORDINUL VICTORIA. Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, M. Kalinin, Secretarul Sovietului Suprem al URSS, Gorkin. Moscova, Kremlin, 6 iunie 1945". (Ştind că regelui îi plac motoarele, i-a trimis cadou şi două avioane).

 

* Mareşalul Ion Antonescu (a recunoascut deseori şi ex-suveranul) a fost un mare patriot. Punctând retrospectiv, fie că place cuiva sau nu, regele Mihai I a trădat România, poporul român şi pe şeful de facto al Armatei Române. Găsiţi un al doilea exemplu în istoria modernă unde un alt suveran european a trădat capul propriei oştiri şi l-a predat în plin conflict militar, inamicului. Regele s-a bucurat de privilegii, de avantaje împreună cu Mareşalul, dar greutăţile şi osânda a lăsat-o doar pe umerii acestuia. Frustrarea, incompetenţa, invidia şi ura i-au otrăvit sufletul de tânăr şi i-au întunecat raţiunea. Urmare a Proclamaţiei  de la 23 august 1944 (a se citi capitularea necondiţionată), regele a deschis larg porţile trupelor sovietice pentru ocuparea ţării, a dat cale liberă instaurării bolşevismului în România şi a girat exterminarea qvasitotalităţii intelectualilor şi a patrioţilor români. Lipsiţi prin ordinul regelui de dreptul de a se apăra, 170.000 de militari români au fost luaţi prizonieri. Ştiţi câţi s-au mai întors acasă? Cei mai mulţi au presărat tundra siberiană, pământurile sterpe ale Kazahstanulu şi minele din Dombas cu oasele lor. Pentru trădarea sa, Regele a beneficiat de recompensa lui Stalin materializată prin Ordinul „Victoria” (ПОБЕДА) cu diamante şi două avioane cadou. Dacă se poate spune astfel, prea mic a fost preţul trădării pentru o suferinţa atât de mare ce a urmat.

 

* Gestul regelui Mihai I de la 1 martie 1946 de a preda destinele ţării în mâinile unui guvern bolşevizat şi subordonat intereselor Uniunii Sovietice nu poporului român a constituit al doilea act de trădare a poporului român. Gestul slugarnic şi liber consimţit al regelui faţă de ocupantul sovietic nu i-a folosit prea mult. Nemaiprezentând interes, în 1947 a fost aruncat ca o măsea stricată. Deşi abuzivă, abdicarea a fost un act constituţional - regele recunoscând valabilitatea Parlamentului şi a Guvernului sovieto-evreizat, prin însăşi prezenţa lui fizică în instituţiile menţionate şi girul dat acestora. Motivaţia pe care o invocă fostul rege, privind ameninţarea cu împuşcarea studenţilor demonstanţi este fără acoperire şi nesustenabilă nici cu documente, nici cu martori. El nu a avut demnitatea să înfrunte soarta, preferând să-şi salveze pielea şi trădând pentru a treia oara neamul românesc, căruia nu i-a aparţinut niciodată! Semnătura pusă pe „Declaraţia de la Budapesta” de la 16 iunie 1989 a constituit un atac simultan al G.R.U., N.A.T.O. & Co împotriva României, la care fostul suveran a fost folosit ca decor. Semnătura pusă deliberat pe acel act de către „Măria Sa, Vodă” poate fi considerat al patrulea act de trădare comis împotriva României făcând  „coroana” să se rostogolească de la înălţimea tronului la ghena de gunoi a istoriei. Când, în 2005, veteranii aliaţilor din vremea celui de-al doilea război mondial s-au întâlnit pe coasta Atlanticului pentru a marca 60 de ani de la sfârşitul marii conflagraţii, fostul rege a preferat să dea curs invitaţiei Moscovei, unde preşedintele Putin l-a decorat din nou. Atunci „Majestatea Sa” a trădat pentru a cincia oară poporul român, confirmând încă o dată actul samavolnic de la 23 august 1944 şi perseverarea actului de trădare.

 

*„Majestatea Sa Regele Mihai I al României şi Alteţa Sa Regală Principele Radu au participat la parada de 9 mai de la Moscova", declara secretarul general al Casei Majestăţii Sale, Constanţa Iorga. Potrivit sursei citate, invitaţia fusese transmisă prin intermediul Ambasadorului Federaţiei Ruse la Bucureşti, Alexandr Ciurilin, din partea preşedintelui Federaţiei Ruse, Dimitri Medvedev,. Spre diferenţă de „Majestatea sa", un ROMÂN de peste Prut a avut demnitatea de a nu răspunde invitaţiei primite de la Moscova: „Cum să particip la paradă, alături de armata care ne-a adus comunismul, a organizat foametea şi ne-a deportat în Siberia? Astăzi ea se află în cetatea lui Ştefan cel Mare". Aşa a spus românul Mihai Ghimpu.

 

Cei mai mulţi dintre scandalizaţi nu au nici competenţa, nici experienţa analizei şi nici dreptul să dea verdicte. Ar fi cazul să studieze, să cerceteze arhivele şi documentele înainte ca resentimentele preconcepute să le orbească „uzul raţiunii” şi să repete lozinci. În anii războiului fiul regelui-aventurier era prea necopt să conducă ţara, acum, la vârsta senectuţii păstrează „discreţia” asupra ADEVĂRULUI de la 23 august 1944, TACE! Mareşalul a plătit cu viaţa atât meritele cât şi erorile sale, şi a făcut-o cu demnitate! Trebuie să facem  corp comun pentru salvarea României, în loc să ne scindăm forţele în faţa răului invadator. „Revoltaţii” apără o fantomă expirată care şi în 1947, şi după ’89 a primit mult mai mult decât i se cuvenea.

 

„Fii bun, fi drept şi nu uita că deasupra intrigilor şi urilor este PATRIA, este veşnicia neamului şi acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna, chiar dacă un ne înţelegem de fiecare dată!” Asta trebuie să-i învăţăm pe români - mai ales acum, în vremuri de restrişte - nu să-i lăsăm să cadă în capcanele neprietenilor neamului românesc, scuzând sau preamărind trădarea şi incompetenţa unui fost şi actual personaj de decor. Măcar astăzi, când ni se vrea capul, aveţi înţelepciunea, puterea şi curajul să treceţi peste animozităţile de acum şapte decenii dacă nu vreţi să piară Ţara, cum vor neprietenii alogeni şi slugile lor autohtone. Ce a făcut bun Mihai pentru România în toată existenţa sa? Istoria nu se învaţă emoţional, nostalgic, ci din fapte şi documente, transpunându-vă în atmosfera momentului. Daţi frâu liber raţiunii şi aruncaţi veninul care vă amărăşte sufletele. Purtaţi-vă cu înţelepciune şi nu vă lăsaţi prinşi în capcana vechiului adagiu „Divide et impera”. Învăţaţi din cele trecute, dar priviţi înainte. Nu daţi cu piatra, e inutil; construiţi, dacă aveţi cugetul curat. Trecutul nu mai poate fi schimbat, viitorul, DA!

 

Cine doreşte să accepte, să reţină ceva din conţinutul mesajului, nu cred că va avea de pierdut, celorlalţi le rămâne libertatea de a-şi purta la nesfârşit, propriile angoase.

 

Ion Măldărescu, Agero