DESPRE FIIND-UL ROMÂNESC (1)

Iulian Chivu

Orice existență este un predicat apodictic din punct de vedere logic, fiindcă, prin valoarea de adevăr, depinde de o multitudine de variabile și, prin deducție, se poate vorbi de un fiind universal ale cărui variabile se regăsesc în fiind-ul etnic, determinat de rasă, conjuncturi diacronice (aculturații, conculturații), orizont istoric, scopuri morale ce decurg din manifestările sentimentului numinos, mediu cultural, climat social etc. În sensul aristotelic, acest predicat are două accepțiuni: 1- ceea ce se rezumă la adevărul judecăților; 2- cele zece categorii proprii (praedicamenta), respectiv substanță, cantitate, calitate, relație, loc, timp, poziție, posesie, acțiune, pasiune (preluate și în logica lui Mircea Florian).

Fiind-ul este însă dublat de esență  (Thomas de Aquino, 1225-1274; De ente et essentia), temeiul după care sunt orânduite genurile și speciile, sicut humanitas est essentia hominis (1), întemeierea fenomenologică a lor. Judecata de valoare, în acest caz, își stabilește principiile metodologice atât în plan etnogeneric, în exteriorul ființei umane, respectiv în determinism, cât mai ales în relaționările neuro-psihice, în modalitățile de informare și de reflectare, în particularitățile de acțiune și ale unității conștiință-activitate precum și în sistemicitățile reflecțiilor și al reacțiilor.

Componentat psihologică a cercetării, la rândul ei fiind indispensabilă unor obiective și finalități, impune o atenție specială, continuă și sistematică, derulată prin strategii care vizează obiective în sincronie (așa-zisele strategii transversale), în diacronie (strategii longitudinale), strategii comparative (de diferențiere). La nivelul stilurilor de acțiune umană, determinate de stiluri specifice de gândire (2), pe temeiul determinismului, al particularităților de acțiune și al unității conștiință-acțiune au loc o serie nu numai de acceptări, dar și de stări conflictuale ale vieții sociale după cum avea s-o demonstreze sociologul american Lewis Coser încă din studiul său The Functions of Social Conflict (1956), dar și în cele care i-au urmat (The Uses of Controversy in Sociology, 1976; Refugee Scholars in America, 1984 și Conflict and Consensus, 1984), în care conflictul este interpretat ca o valvă de siguranță a organismului social.

La nivelul stilului științific de gândire umană și acțiune socială se manifestă automat funcții de genul descrierii, sistematizării, retrospectivei sau funcții evaluativ-critice, anticipativ-direcționale etc.Primele observații le avem în secolul al XVII-lea când în Europa apar primele rapoarte de călătorie, cum ar fi de pildă cel al francezului Chardin Chevalier (1686) în care se strecoară și unele observații de antropologie culturală. Misionarul francez observa o serie de diferențe între  sud-asiatici și europeni, pe care le pune pe seama particularităților climatice. Nu peste mult timp, Charles-Louis de Secondat, Baron de la Brčde et de Montesquieu (1689-1755), în lucrările sale Systčme des Idées (1716),  Lettres persanes (1721), De l'esprit des lois (1748) ori în La défense de « L'Esprit des lois » (1750), pe lângă citarea  sporadică a faptelor sălbaticilor a căror lume devine un model de înțelepciune și virtute, admite, în cele din urmă,că și legile sunt în strânsă relație cu natura însăși a oamenilor, influențată și ea de natura solului și a climei.

Francezii, care își căutau geniul și spiritul națiunii în Chanson de Roland, prin termenul național îl cuprind și pe cel de  popular, în timp ce „în forma sa modernă, națiunea s-a născut în Anglia, pe vremea Tudorilor”, apoi Franța „ridică la rang de religie laică cultul națiunii și al patriei, pe care însăși dominația napoleoniană a născut-o și a trezit-o până la urmă în țările invadate ca și în cele pe care urma să le invadeze”(3).

Mai apoi, Sir Edward Burnett Tylor (1832 –1917), în special prin Primitive Culture (1871)  și Anthropology (1881), apreciază că, totuși, cea mai eficientă cale de a observa legile gândirii și ale activității umane este aceea de a cerceta gradul de civilizație a diverselor grupări umane, ideea comparatistă dovedindu-se și în alte științe la fel de productivă pentru a determina ceea ce Jung  (1875- 1961, medic, psiholog și psihiatru elvețian, fondatorul psihologiei analitice) numea individuație, în accepțiunea de diferențiere care are drept țel dezvoltarea personalității individuale. Evident, se consemnează un progres datorat primului tratat de etnologie, care se consideră a fi cel semnat de Weitz, la 1859, și intitulat Anthropologie der Naturvölker, după care Wilhelm Grimm (1786 –1859),  în volumul al III-lea  din  Kinder Und Hausmärken, susținea că arienii emigrați din ținuturile autohtone spre țările Asiei și spre Europa au dus cu ei în forme embrionare, miteme, care au fost dezvoltate și modelate mai apoi în folclorul popoarelor care i-au asimilat, fără a fi văzut și respingerile și replierile ocazionate în episoadele de aculturație.

Aceste contribuții spulberau ceea ce baronul  La Hontan promovase prin mitul bunului sălbatic (ca și  iluministul Voltaire -„Iluminați poporul și veți avea o revoluție”- avansând ideea  acelui „l´honnéte homme”),  mai ales după ce „călătorii și  misionarii încercaseră să vadă cât Occident există în Orient și cât Orient există în Occident”(4). Ceea ce au descoperit aceste călătorii, precum și studiile laborioase ale unor etnologi englezi ori americani, mai apoi francezi și germani au relevat numeroase particularități de organizare socială, de natură rituală, juridică ori comportamentală, particularități care alcătuiesc specificul de grup etnic,  fiind-ul acestuia. Urcând aceste lucruri în lumea modernă la nivelul națiunilor, așa cum observa Friedrich Schlegel (1772-1829), mai ales după ce studiază la  Paris (1798) cultura persană și indiană, măreția acestora se măsoară în gradul de atașament față de limba lor, de religie, de obiceiuri practicate,  de credințe și tradiții așa cum sunt ele susținute de modul tipic de a reflecta, a gândi și a trăi.

Ecouri ale unui vechi și durabil cult al strămoșilor ajung până în epoca modernă, ceea ce îl făcea pe englezul Edmund Burke (1729-1797,  să decreteze în reflecțiile lui conservatoare pe marginea revoluției din Franța: „cine nu-și iubește strămoșii nu-și iubește nici urmașii”(5), ca după aproape două secole, Jean-Paul Sartre (1905-1980) să constate în Verité et existence (Adevăr și existență, 1990) că deja: „A trecut multă vreme de când ne-am eliberat de fantomele strămoșilor. De ne-am putea elibera acum de cele ale strănepoților”(6). Nu poate fi vorba de o dispută ontică a facticității, ci de o limpezire a ideilor (C.G. Jung, în Descrierea tipurilor psihologice desemna ideea ca un raport psihologic corelat cu ceea ce numim imagine) sub aspect nomologic. Problema fiind-ului, într-adevăr, se lovește și ea de cele două neajunsuri fundamentale ale ontologiei semnalate de Martin Heidegger (1889 – 1976), respectiv:

 „1 Tema ei este de la bun început faptul-de-a-fi-obiect, asta înseamnă, pe de o parte obiectualitatea specifică (...). În ceea ce privește lumea, ea ajunge să fie, în cel mai bun caz, tema ontologiei doar prin intermediul domeniilor obiectuale și nu plecând de la Dasein (...).

2. Prin urmare: ontologia își blochează calea de acces tocmai către acea ființare de care depinde întreaga problematică filosofică și anume către Dasein, cel de la care pleacă din capul locului și pentru care este în cele din urmă filosofia”(7). Mutația în fiind-ul etniilor se produce pentru fenomenologie doar pentru că „Ființa nu poate fi niciodată obiect al unui a avea, în măsura în care accentul cade pe însuși  faptul de a fi”(8).

Opțiunea aceasta rămâne valabilă încă și acum, cu toate că disocierea a decurs din opțiunea etică a „bunului sălbatic”, un mit deosebit de fecund în istoria culturilor europene, subliniat de la renascentistul Montaigne (1533 – 1592), la  Lescarbot (1570 – 1641) și până la  J.G. Frazer (1854 – 1941), toți constatând fericirea sălbaticului de a nu ști încă ce înseamnă al meu și al tău, el trăind sentimentul comunității depline(Gefühl). Cauza schimbărilor se găsește în sentimentul proprietății, care a însemnat -  mai presus de toate -  „dincolo de iubirea voluptoasă a modurilor de a fi, iubirea austeră și fundamentală a Ființei”(9), pentru care Dasein nu mai este istorie, ci numai prezență, iar lumea este o facticitate.

Iulian Chivu

Note:

1) Precum umanitate este esenta omului. Thomas de Aquino; De ente et essentia, Iasi, Ed. Polirom, 1998, p.36

2) a se vedea și Kramar, M.; Psihologia stilurilor de gândire și acțiune umana, Iasi, Ed. Polirom, 2002

3) Cocchiara, Giuseppe; Istoria folcloristicii europene. Europa în căutare de sine, Buc, Ed. Saeculum IO, 2004, p.203

4) idem, p.33

5) idem, p.217

6) Sartre, Jean-Paul; Existență și adevăr, Iași, Ed. Polirom, 2000, p.28

7) Heidegger, Martin ;Ontologie.Hermeneutica factității, Buc., Ed. Humanitas, 2008, p.25

8) idem, p.33

9) Sartre, J-P.; op. cit., p.170

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com