Despre fiind-ul românesc - 2

Roata vieții

 

Iulian Chivu

 

Mi se pare că lumea modernă resimte nevoia unui Endecalog nu fiindcă Decalogul ar fi insuficient sau prea imperativ, ci pentru că ar fi trebuit ca Marele Rostitor să-i lase umanității șansa explicită de a se mântui de tot răul în chip condițional și compensator inclusiv prin iubirea pentru Frumos și Bine. Și asta fiindcă Frumosul pur este în afara oricărui păcat, iar Binele, dacă vine din acuratețea cugetării, merge în sensul Ființei grațiabile (Răul, în dichotonmie, împiedică Binele să fie deplin, după cum a spus Sartre).

O șansă se întrevedea în miturile memoriale (referitoare la fapte ancestrale, conservate ca psihoze colective în lipsa altor reprezentări), în miturile fenomenologice (stârnite de ciclicități în plan astral, antropologic, escatologic - care au condus la întrebări existențiale), în miturile cosmogonice (cu referire la lumile coexistente, la teogonie sau panteon) și în miturile transcendentale (ale totemului, daimonologia, relații dichotomice). Ele au fost reprezentările suprasenzoriale (fascinans) din istoria umanității care au condus în timp la infirmări și confirmări, precum și la menținerea unor întrebări de ordinul numinosului ce încă nu își găsesc răspunsuri satisfăcătoare (pe sensul mysterium ==>tremendum, după Otto Rudolf).

Se știe, de pildă, că lucrurile savante sunt simple chiar și în expresie, cu atât mai mult cu cât se bucură de o acceptare generală. Multe dintre ele se regăsesc inclusiv în rostirea foclorică românească de la simboluri până la metafore bine inspirate; Mai întoarce, Doamne, roata/ Să-mi mai văd o dată soarta (...)/Mai întoarce roata vieții,/ Să-mi văd anii tinereții..., spune un cunoscut cântec popular. Nu întâmplător mă opresc la roata vieții, metaforă destul de tocită, dar care rămâne un motiv literar ispititor, cu profunzimi ancestrale, în care se conservă o viziune multimilenară, cu trimiteri atât în miturile fenomenologice cât și în cele memoriale. În Mitologie română (1), Romulus Vulcănescu reamintește cele trei reprezentări ale spiritului uman, respectiv reprezentarea  fantastică a morții și a spiritelor morților, reprezentarea mirifică a spiritelor diferitelor tipuri de strămoși și moși, precum și reprezentarea realist-fantastică a spiritelor tuturor celor ce au fost vii – ceea ce în mod obișnuit etonologia denumește ciclul vieții.

Acesta este inclus într-un altul, cosmogonic, de sorginte indiană, din Rig-Veda, cum sesizează și Vulcănescu (2) și cum știm inclusiv din pilda pe care i-o dă zeul suprem Shiva lui Indra, dornic sa înteleagă maya acestuia, lăsând să treacă prin fața sa mai multe roiuri de furnici (ele reprezentau succesiuni de lumi), fiecare dintre ele conduse de câte un Indra și când fiecare Indra care piere înseamnă abia o zi din viața lui Shiva, cel care a pus în mișcare în religiile vedice Roata Timpului (Kala-Samsara). Ciclicitatea cosmogonică ne este sugerată și de evanghelistul  Matei când reproduce semnele venirii Mântuitorului: Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor vor fi clătinate (24.29). Apoi Iisus avertizează evocând aceeași ciclicitate despre care vorbea și zeul indian Shiva: Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Matei; 24.35). Într-o gândire apofantică și coerentă, românii și-au exprimat și ei reprezentările ciclicităților universale dând o interpretare computațională timpului, interpretare destul de apropiată de cea orientală.

La hinduși, Ganesa semnifica puterea reprezentării timpului după o gândire profundă, temeinică. El își reprezintă simbolul cunoașterii ca pe o axă în jurul căreia se învârte lumea (reprezentat ca o svastică, simbol care se referă la soare, în generica sa calitate de Aditya;  Zeul Soare pierdut  și apoi regăsit al arienilor, conform Aryavarta), motiv identificat și de Romulus Vulcănescu în câteva aplice tezaur de la  Craiova precum și în broderiile bucovinene, intitulat motivul terra quetum (3). Mitul creației începe în reprezentarea autohtonă prin apariția din apele inițiale ale haosului a arborelui cosmic (bradul, la români) la voința lui Dumnezeu (Fârtatele), odată cu care apere și Dracul (Nefârtatele), arbore reprezentat în ceramică și în țesături (vezi foto), iar în alte variante apare și șarpele (Naga, la hinduși), motivul spiralei, din a cărui gură iese Nefârtatele (a se vedea la indieni Kali-yuga, eonul resorbției universale). În buddhism, Arborele Bodhi este copacul sub care Buddha a căpătat iluminarea.

Folclorul nostru a păstrat suficiente elemente conform cărora apar cerurile suprapuse (al nouălea cer), înșirate pe o coloană a cerului, și ideea de vămi ale văzduhului (reprezentate, de pildă, și în biserica Mănăstirii Vatra Moldoviței), iar în basme conservă în ideea de tărânuri reprezentarea chtonicului și a teluricului, dar si a  celestului și a teluricului, legate înte ele de un măr cu mere de aur. La  orientali, prin Buddha, care simbolizează Roata Lumii (svastica), se exprimă cele patru adevăruri nobile ale existenței: Primul adevăr, dukkha, privește suferința sau durerea (întregul ciclu al vieții este un dukkha, de la naștere până la moarte); al doilea adevăr, tanha, identifică originea suferinței în dorință, ceea ce determină reîncarnările (în acest adevăr se regăsesc plăcerile simțurilor - kama-tanha - împreună cu dorința de perpetuare - bhava-tanha.  Ele conduc spre autodistrugere; vibhava-tanha). Al treilea adevăr nobil este însăși eliberarea de suferință prin reprimarea dorințelor, ceea ce constituie tocmai nirvana. Și cel din urmă adevăr destăinuie căile care conduc la încetarea suferinței, încheind astfel un ciclu similar celui perceput și de tradiția românească în alți termeni, dar  schematic identic. În buddhism, în cele patru adevăruri se  concentrează cele trei variabile ale existenței; impermanența (anitya), non-sinele (Anatman) și insatisfacția (dukkha), pe care și românii le-au concretizat în cele trei ursite, după modelul strămoșilor lor romani (nona, decuma și mortha).

În Buddhism, acest ciclu se numește dharmachakra, reprezentat de o roată cu opt spițe - cele opt cărări spre iluminare (Ashatamangala): parasolul, cei doi pești de aur, floarea de lotus, scoica, nodul infinit etc. Roata vieții, așadar, deși pare un simbol tocit prin uz, este o conexiune a concepțiilor universale despre marile ciclicități ale universului și ale ființei care i-a ispitit în egală măsură pe filosofi, pe etnologi, pe astrologi și pe antroposofi. De pildă, metafizicianul francez René Guénon (1886 – 1951), care avea să întrețină o bogată corespondență cu Vasile Lovinescu, cu Mihai Vâlsan și nu în ultimul rând cu Mihai M. Avramescu, a fost un orientalist cu o bogată operă (4), care se adaugă celei a austriacului Rudolf Steiner (1861 – 1925). El identifică multiple și serioase conexiuni între gândirea orientală, echilibrată și imperturbabilă, și cea occidentală, vanitoasă și adeseori inconsecventă.

Steiner, fondatorul antroposofiei, identifică o ciclicitate sui generis pornind de regularitatea respirațiilor (18/minut =25920/zi, iar o viață de om, apreciată în medie la 72 de ani, înseamnă 25920 de zile). Și după 72 de ani, se constată că Soarele întârzie față de stelele fixe cu 25920 de zile. El, ca să atingă punctul de răsărire echinocțial, are nevoie de 25920 de ani, ceea ce constituie un an platonic, în care se deplasează punctul echinocțial. Axa Pământului, obligă față de ecliptică, pendulează în jurul acestei poziții descriind un con, într-o altă ciclicitate, în timp de 18 ani. Luna are nevoie de 18 ani pentru a reveni la locul prin care a mai trecut anterior (5). Și Steiner, ca și învățătura buddhistă a celor patru adevăruri, consideră că omul ar trebui să fie contemplat din patru perspective(...): 1-forțele modelatoare, 2-forțele interioare de mișcare, 3-forțe ale organelor, 4- metabolism (6). Și tot o ciclicitate este și conținutul existenței dintre naștere și moarte, altul decât cel care-i este alternativ între moarte și o nouă viață. René Guénon, care constată că în Orient metafizica este dintotdeauna obiectul unei cunoașteri efective (7), supra-raționale, intuitive și imediate, găsește de ordin metafizic un personaj ca Ganesa, stăpânul cunoașterii la indieni, cel ce imaginase axa în jurul căreia se învârte lumea ca o roată pe osie, roată care, dacă nu ar fi fost imaginată de Ganesa, cu siguranță ar fi fost imaginată la porțile Occidentului de un Barâncuși.

În Domnia cantității și semnele vremurilor (8), René Guénon face observații și în legătură cu direcția coborâtoare a actualului ciclu cauzat de o îndepărtare evidentă de principiu. Ordinea cosmică și cea umană nu sunt și nu pot fi separate, ele determinându-se reciproc. Așa se explică și relația  care există între anumite faze critice ale istoriei umanității și anumite cataclisme care  se produc după perioade astronomice (9) despre care scria și Rudolf Steiner când lua în calcul observația naturalistă și christologia, găsind o altă ciclicitate, respectiv cea de 747 de ani de la fondarea Romei și nașterea Mântuitorului (10), apoi la aproximativ aceeași distanță în timp, după ce timp de doi ani Europa e decimată de o epidemie de ciumă (744), moare Ioan Damaschinul (749), ultimul mare dogmatic, autorul Izvorului cunoștinței. Dupa alți 747 de ani (1494) începe Renașterea, iar Carol VIII al Franței începe războaiele pentru Italia, următorul ciclu de 747 de ani urmând a avea loc în jurul anului 2241. Argumentele lui Guénon se derulează în alt plan, mersul descendent al  umanității spre solidificarea ei, reprezentat în simbolism geometric, printr-o trecere treptată de la sferă la cub (...) sfera este propriu-zis forma primordială pentru că este cea mai puțin specificată dintre toate fiind asemănătoare cu ea însăși din toate direcțiile, așa încât, într-o mișcare de rotație oarecare în jurul centrului său, toate pozițiile sale succesive se pot totdeauna riguros suprapune unele peste altele.

S-ar putea spune că sfera este cea mai universală din toate, conținându-le într-un fel pe toate celelalte (11).Reprezentările de acest gen au luat diferite forme, mai mult sau mai puțin catastrofale. De pildă, ciclicitatea celor douăsprezece semne zodiacale, cei  doisprezece sori din tradiția hindusă, cele douăsprezece semniții ale lui Israel – toate acestea conduc, în cele din urmă la un moment când roata încetează să se învârtească (12); Shiva ajunge la funcția sa de samhara  - distrugător al timpului (13). Și în cântecul popular românesc amintit am găsit reflexele acestor profunzimi, ale unui imn în numele Frumosului, convergențe uitate cu invocarea Aurorei din culturile orientale până la egipteni, greci sau romani, de unde am rămas doar la conotativul zicerii mai puțin la denotativul ei, la esteticul  reflexiv-emoțional, concentrat într-o incantație a unui ipotetic mers retroversiv al implacabilei roți a timpului (Kala-Samsara); un mit eliadesc al eternei reîntoarceri.

 

Iulian Chivu

 

Note:

1.Vulcănescu, R.; Mitologie română, Ed. Acad., Buc.,1985, p.168

2. op. cit., p.219

3. idem, p. 161

4.din opera acestuia amintim, printre altele, Orient și Occident (1924), Omul și devenirea sa potrivit Vedantei (1925), Esoterismul lui Dante (1925), Criza lumii moderne (1931), Stările multiple ale ființei (1932), Metafizica orientală (1939), precum și lucrarea postumă Simboluri fundamentale ale științei sacre (1962).

5.Steiner, R.; Omul-hieroglifă a Cosmosului, Ed. Univers Enciclopedic, buc., 2006, p.49-51

6.idem, p.72

7.Guénon, René; Metafizică și cosmologie orientală, Ed. Herald, Buc., 2005, p.40

8.Guénon, René; Domnia cantității și semnele vremurilor, Ed. Humanitas, Buc.,2008

9. idem, p.132

10.op. cit., p. 147

11.Guénon, René; Domnia cantității și semnele vremurilor, Ed. Humanitas, Buc.,2008, p.159

12. idem, p.165

13.Zeul suprem indian, Shiva, cel care a pornit din greșeală Roata Timpului (Kala = timp; Samsara = reîncarnări succesive), are și funcția de distrugător al timpului (Samhara).

 

 

FOTO: arborele vieții, în ceramică și țesături; motivul spiralei (șarpele) în ceramică.