Despre fiind-ul românesc - IV

Afectivitatea

Iulian Chivu

Se spune nu fără temei că românii sunt un popor cald, afectuos  după temperamentul lor vulcanic, cel mai adesea previzibili, deschiși în lucrurile pozitive, ușor ipocriți chiar, însă rezervați, suspicioși cu ceea ce nu le vine la socoteală; ocolesc lucrurile grave, deși ar putea sa le înfrunte fiind ascuțiți la minte și la vorbă, dar nu atacă decât ca să se apere, și asta doar când  nu mai au altă cale de scăpare. În general, românul este o fire veselă, gata să facă și haz de necaz cât să se detașeze de o gafă, ori cât să constate că nu toate problemele au aceeași soluție, însă au totuși una. El lasă să se vadă că își manifestă contradicțiile promovând din același spirit două culturi diferite; una de tip arhaic, rurală, conservatoare până la xenofobie și o alta de tip citadin, flexibilă, modernă până la cosmopolitism.

Apartenența europeană a românului l-a făcut să promoveze un naționalism de împrumut, ale cărui oportunități se justifică doar pentru trecut, și ezită să arate cine este nu fiindcă nu se cunoaște, ci fiindcă se îndoiește de sine mai ales în momente cruciale. Deși este riscant să cauți constantele psihice ale unui popor doar în factualitate nu și în rațiunea lui de a fi, antropologia culturală reușește totuși să deceleze unele trăsături particulare ale acestuia pornind de la predominanțele temperamentale fie și în ciuda opiniilor încă împărțite în legătură cu o tipologie unitară, unanim acceptată.

Această dificultate persistă încă în realitatea psihologică a raporturilor rațiune / afectivitate, greu de echilibrat, dar tot la fel de greu de acceptat ca emblematice; filogeneza și ontogeneza presupun proprietatea și disponibilitatea într-o prioritate mereu schimbată după cum gândirea și percepția o iau una înaintea celeilalte.

Afectivitatea din naintea rațiunii este spontană și pură, pe când după aceasta este cenzurată și determinată. Românii a căror cultură rămâne preponderent de tip rural își trăiesc într-un alt ritm emoțiile și chiar cu un conținut ușor diferit de cei care stau sub semnul culturii citadine: Eu cred că veșnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ și inima-ți zvâcnește mai rar,/ ca și cum nu ți-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva ‒ spunea Blaga în Sufletul satului.

Este vorba deci despre o chestiune de ritm care nu acuză gândirea unora sau afectivitatea celorlalți fiindcă, în principala ei funcție, afectivitatea alertează, selectează și potențează comportamentul totdeauna în raport de nevoile de reflectare, adaptare și reglare ca răspuns individual. Diferențierile se fac în timp și se referă la reflexul orientării și la actul cogniției, dar se  relevă în capacitatea de a vibra, a empatiza (afectivul) și a se acorda raporturilor individului cu lumea (efectivul), convergente în ceea ce tot mai frecvent se numește inteligență emoțională.

Lipsită de structuri operatorii, ca nefiind un proces pulsional, afectivitatea se rezumă la o serie de structuri și reacții emoționale dintre care cele mai multe sunt înnăscute, altele dobândite, iar altele sunt convenționale, frecvent imitative. Funcțiile acesteia sunt semnificative din punct de vedere individual și social și vizează supraviețuirea(singurătatea, frica, respingerea), luarea deciziilor, stabilirea limitelor (semnale de atenționare în relațiile interpersonale) sau realizează unitatea oamenilor în toate domeniile vieții sociale, armonizare a omului cu mediul și, de ce nu, cu el însuși pe temeiul inteligenței emoționale. Acest concept este relativ recent (anii `90), datorat psihologului W. Mischel de la Universitatea Stanford și aprofundat ulterior de John D. Mayer, Daniel Goleman și Peter Salovey. Potrivit acestora, inteligența emoțională se referă la perceprea și exprimarea corectă a emoțiilor, la producerea unor sentimente mediatoare gândirii, cunoașterea și înțelegerea emoțiilor care reglementează progresul intelectual ca intercondiționări între emoții și gândire. Într-o sinteză datorată lui Goleman, inteligența afectivă privește conștiința de sine prin încrederea în sine, autocontrolul prin dorința de adevăr, motivația ca dăruire, inițiativă și dorință, empatia care prin înțelegerea celorlalți conduce la diversitatea gândirii și simțirii, precum și la aptitudinile sociale de genul influențelor, conflictelor, conducerii.

Jean Segal se arată și mai concis; pentru el inteligența afectivă înseamnă conștiință emoțională, acceptare și empatie.Acest concept se verifică în special în emoțiile de bază: bucurie, surpriză, frică, furie, tristețe, dezgust, dispreț, disperare, interes, vinovăție, rușine, dragoste vizibile într-o reacție facială expresivă și se ajunge până la răspunsuri fiziologice, la un ritm cardiac ridicat (cum ar fi în cazul furiei), ori  mai scăzut (ca în teamă, tristețe, mâhnire etc.). Furia, de pildă, în ierarhia lui  Jacques Cosnier (Psychologie des émotions et des sentiments, Editions RETZ, Paris,1994), se întinde pe o paletă emoțională de la revoltă la proasta dispoziție fie parcurgând regresiv invidia, gelozia, dezgustul, disprețul, mânia,ostilitatea, ferocitatea, ura, amărăciunea, aversiunea, ranchiuna, resentimentul, exasperarea, frustrarea, iritarea, agitația, contrarietatea, fie urcând spre ea dintr-o stare într-alta, în funcție de consistența și persistența stimulilor. Despre români, asemenea lui D. Drăghicescu, Carl Gustav Jung ar spune că sunt un popor preponderent introvertit fiindcă în urmărirea ideilor lor sunt îndărătnici, încăpățânați și greu de influențat.

Tocmai din această cauză nu observă că sunt păgubiți fiindcă relația lor cu obiectul nu este prioritară, sunt bântuiți de tot felul de îndoieli și nu înțeleg de ce altora le este neclar ceea ce lor li se pare, din păcate, limpede. E adevărat că gândirea introvertitului este pozitivă în ideile esențiale, dar  pierde adesea legătura cu gândirea obiectivă și îmbrățișează stereotipia experienței tradiționale, ori mitice ceea ce este anacronic cu situația de referință. Sentimental, introvertitul este determinat de factorii subiectivi, spune Jung (Puterea sufletului, antologie. A doua parte. Descrierea tipurilor psihologice, Ed. Anima, Buc.,1994, p.88). El este mai puțin interesat de factorul obiectiv, dar încearcă să i se supraordoneze și nu îl găsește niciodată pe măsura intereselor lui. Introvertitul se  apără  fie prin indiferență, fie evocând judecăți afective negative. El riscă să devină antipatic fiindcă mizează prea mult pe eul său și are sensibilități în amorul propriu până la o stare maladivă a acestuia. Introvertitul are tendința să-și ridice eul la rangul de subiect, ca urmare a gândirii lui arhaice, inconștiente. În relațiile cu ceilalți nu evită rivalitățile mărunte și este gata să recurgă la orice mijloace, fie și nedemne, dacă nu cumva  abuzează și în numele unor virtuți, numai ca să-și asigure avantaje. O astfel de evoluție îl duce la epuizare și neurastenie. Emil Cioran confirmă tipologia lui Jung cu cazul românilor: O sensibilitate în minor nu putea decât să se lege decât cu o gândire statică și cu o viziune pasivă a vieții (Schimbarea la față a României, Ed. Humanitas, Buc., 1990, p. 80). Românii, care au înaintat în veșnicie cu viteza plugului, după vorba lui Cioran (Ispita de a exista, Ed. Humnaitas, Buc.,1992, p.76), spre deosebire de evreii care cunosc un tip de ironie de genul nădufului refulat, sunt niște bieți inși împotmoliți în fericire și geografie (idem, p.74), lucru pe care îl rostise mai înainte și D. Drăghicescu. Etnogeneza noastră a păstrat totuși, pe componenta slavă, moravuri blânde, pașnice, idilice, iubirea de dans și de cântece, de libertate, de anarhie, suferind cu greu ceea ce putea semăna cu guvernarea (D. Drăghicescu;Din psihologia poporului român, Ed. Albatros, Buc., 1995, p.131). Și tot prin slavi am preluat apucături orientale precum trândăvia și nepăsarea, ca mai departe Drăghicescu să argumenteze și el introvertirea românului fiindcă din propria-i substanță nu dă aproape nimic și este incapabil de o viață lăuntrică energică, intensă (p.297) ceea ce nu exclude ca  superficialitatea spiritului român, imaginația și plasticitatea bogată a închipuirii lui să fie întregite adesea prin reflecțiune și meditație (idem, p.303).

Lipsa școlilor este și pentru Drăghicescu, tot așa cum va fi și pentru C. Rădulescu-Motru, cauza care se răsfrânge foarte simțitor în natura sufletului nostru  etnic [marcat prin] pasivitate, rezistență defensivă, resemnată, pasivă, supusă, înfrântă, lipsa de energie ofensivă (Drăghicescu, op. cit., p.345). Și fiindcă aminteam de C. Rădulescu-Motru, aș vrea să adaug precizarea lui cum că avem tendința să rămânem de fiecare dată la începuturi fiindcă ne lipsește curajul de a continua. Românismul, nu naționalismul ar fi soluția; românismul acela care să presupună o politică de selecționare a valorilor, dreaptă până la cruzime (Românismul ‒ catehismul unei noi spiritualități, Ed. Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II, Buc., 1936, p. 104)  Și Rădulescu-Motru își pune în consecință o întrebare  căreia nici generațiile următoare nu i-au răspuns cum se cuvine: Suntem noi oare pregătiți la o politică necruțătoare pentru tot ce este putregai? De vină nu este tipul nostru introvertit, ci întocmirea lucrurilor ‒ o chestiune particulară prin care rămânem în provizorat, defulând orice eșec în zeflemea (cum se traduce acest cuvânt în deplinătatea lui semantică în germană?

Niciun dicționar nu m-a ajutat să aflu).Și culmea este că sub această mască, niciun popor european nu numără atâți decepționați cât numără poporul nostru (C.Rădulescu-Motru, op. cit., p.33). Cauza constă în aceea că la noi avântul creativ nu se sincronizează cu tenacitatea tradiției. Românismul nostru se rezumă doar la starea poetică a melancoliilor în loc să împartă ordine care să implice persoana până la sacrificiu. Credulitatea noastră ne orbește tocmai atunci când ar trebui să fim mai prevăzători, mai circumspecți și ne împăcăm cu  așa a fost să fie, cum observa și C. Noica. Spontaneitatea, nu continuitatea i-a determinat pe români ca ura lor să cunoască forme ale violenței doar după ce își anihilează facultățile raționale și mecanismele de autoapărare (a se vedea poezia noastră haiducească).

Doar că nu totdeauna agresivității i se răspunde cu agresivitate din lipsă de transfer în potențial și atunci lupta rămâne doar un mijloc pentru cel mai puternic căreia cel mai slab îi răspunde cu supușenie sau cu abandonul ori lașitatea; până când și  în apărarea vieții, fiara încearcă nu să se lupte, ci să scape mușcând. Soliditatea satului tradițional românesc a putut face istorie înfruntând primejdiile, ceea ce pentru Motru nu se explică decât într-un singur fel: satul și sufletul țăranului se completează într-un chip desăvâșit (op.cit., p. 190). Numai că uniformizarea culturală încercată îndelung în secolul  al XX-lea l-a dezeechilibrat până și în valorile lui sufletești. Ontologic, sentimentele românului au  așadar destule motive să fie pe măsura temperamentului său vulcanic și de aceea însăși dragostea lui este în mod obișnuit pasională, dar nu se dă în lături nici de la dragostea ludică, cu ieșiri dintr-o legătură și treceri în alta și de aceea cunoaște în efuziunile ei și dragostea posesivă (dacă vedem, de pildă, tipologia baladei familiale), ca numai prin consolidare îndelungată să  atingă dragostea jertfă. Și nu este ciudat că tot în cazul românului, spre deosebire de orientali,  bucuria este când ușurare, cănd subjugare, dar și plăcere, entuziasm, antren, amuzament, fericire, veselie, voioșie, euforie. În aceeași măsură, tristețea este regret, remușcare, decepție, consternare, disperare, melancolie, necaz, mâhnire. Frica este tensiune negativă care urcă și coboară între alarmă, șoc, spaimă, oroare, teroare, panică, anxietate, grijă și isterie.  

Aici se regăsesc amestecate în proporții greu de cuantificat: ispita autohtonă, tradusă după Mircea Vulcănescu (Către ființa spiritualității românești, Ed. Eminescu, vol. III, Buc., 1996, p. 117), în scepticism, măsură, încăpățânare, răbdare; ispita bizantină cu fastul ei strălucitor, cu toleranță și jafuri; ispita slavă cu religiozitatea ortodoxă, cu lăsarea în voia simțirii și a sorții, moliciune, exaltare, mlădiere, delicatețe; dar și ispita țigănească, transpusă în nerv, duioșie, reacție zgomotoasă și farmec de mahala. Românii nu produc numai sentimente mediatoare gândirii lor, ci și sentimente mediatoare conformării rituale, precum și sentimente de paradă; falsa compasiune, falsa bucurie. Reciprocitatea lor e adesea duplicitară, condescendența e în multe situații falsificată,  până și atitudinile sunt mimate așa cât să pară  obiectiv critici pe un fond subiectiv ascuns; numai ura lor e sinceră de fiecare dată ca și frica, ori cu acestea nu se poate face istorie glorioasă.

Iulian Chivu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com