|
|
|
|
            |
|
|
Despre
fiind-ul
românesc. (V
Iulian Chivu
Specificul unei
națiuni este aidoma caracterului mebrilor săi și se definește prin
componente psihice complexe înglobând temperamentul, voința,
afectivitatea, asumarea trăsăturilor morale promovate de societate,
statornicie, tenacitate, demnitate, originalitate. În conturarea
personalităților individuale și naționale o semnificație specială o
reprezintă funcția psihică de orientare conștientă a omului spre
determinarea unor scopuri, căile și mijloacele de realizare a acestora,
adică voința și conținutul ei. Toate acestea se identifică în latura
relațional-valorică a personalității. Numai că pasul de la caracter la
personalitate este destul de mare, fiindcă personalitatea nu înseamnă
doar atitudine stabilă și trăsătură volitivă ‒ componentele de bază ale
caracterului. Ea presupune în interiorul a ceea ce este caracterisitic
fiecărei persoane făcând-o a se distinge ca atare tocmai acele energii
care îi dau vlaga de a se suține cu demnitate autodeterminată. Cred că
orice personalitate este un caracter, pe când nu orice caracter este și
o personalitate; de aici diferența care mă face să nu admit că un
caracter este automat o formațiune superioară, structurată pe sentimente
superioare, pe convingeri morale, pe aspirații și idealuri totdeauna
pozitive. Caracterul nu numai că nu consistă, cum cred unii, în
trebuințe umane, ci se și deosebește prin ele, întocmai ca în legătura
dintre aptitudini și caracter; ele nu pot da nici măcar referințe despre
el și cu atât mai mult nu îl definesc. Ceea ce consistă în caracter nu
este consecința unei formări, ca în cazul personalității; caracterul
este stagnant, cu deformări și asta o vedem frecvent. Cu personalitatea
lucrurile stau puțin altfel; consistența ei este tocmai energia care o
afirmă adăugându-i-se. Caracterul este doar un portret, o natură
statică, pe când personalitatea este în-ființarea
care îi dă valoare doar dacă îi este posibil. Dincolo de definiția
pur psihologică a caracterului se manifestă ca o conotație percepția lui
în diacronie. Dacă de pildă într-o maximă a lui George Santayana
(filosof, eseist și poet spaniol) caracterul este
prevestirea destinului nostru, și
cu cât avem și vrem mai multă integritate, cu atât va fi destinul nostru
mai simplu și mai nobil, percepția aceasta este valabilă pentru un
popor (spanioli) și pentru o anumită epocă (începutul veacului XX).
Precăderea înclină spre integritate, condiție a reușitei dar și a
nobleții. Conținutul definitului este însă ușor diferit de la un popor
la altul și de la o epocă la alta. Francezul La Rochefoucauld găsea în
caracter câteva valori reprezentative pentru poporul lui:
hotărârea, dreptatea, exemplul şi
sinceritatea alcătuiesc ceea ce noi numim caracter, el este temelia
demnităţii personale. Pentru romanii lui Cicero caracterul fără
inteligență poate mult, dar fără aceasta caracterul nu valorează nimic.
Pentru nemți, Immanuel Kant găsește că acesta
constă în tăria hotărârii cu care
cineva vrea să facă ceva și pune acel ceva în execuție, ceea ce de
altfel este în deplin acord cu firea germanică în general. Un proverb
indian spune că nu cunoști un om
decât după ce ai umblat trei luni în mocasinii lui, adevăr care
emană din filosofia hindusă. Românii își încearcă și ei cugetarea și
cred că puterea caracterului stă
în dragoste, iar caracterul în sine, după Simion Mehedinți,
nu e un dar, ci o sumă de
deprinderi tari, dobândite prin muncă, aprecieri în deplin acord cu
conținutul profund creștin al moralei noastre, dar și în concordanță cu
suma de deprinderi, ceea ce nu înseamnă suma a orice, ci a deprinderilor
tari, în ideea tenacității încercate îndelung prin perseverență.
Personalitatea, în schimb, este aceea care se dăruiește, nu se
justifică, potrivit lui Petre
Țuțea ‒ o diferențiere concisă care o separă de caracter,
acestafiind un definitoriu care se întoarce spre sine nu spre ceilalți.
Caracterul își bătătorește calea spre personalitate doar prin voință și
se remarcă prin atitudini, prin circumstanță ori prin convingeri
generalizate, dar nu totdeauna reconsiderate. Judecând după Jung, un
caracter poate fi dominat sau nu de voință, indiferent de orientările
lui atitudinale, mai vizibil la tipul introvertit decât la extravertit
și de aici numeroasele judecăți grăbite despre voința românului al cărui
tip psihologic își găsește obiectul atitudinilor în sine nu în afară, ca
în cazul extravertitului. În mod obișnuit definim voința ca reflectare a
confruntării dintre posibilități și condiții obiective în declanșarea
unei acțiuni, iar lipsa acesteia constă, din contra, în rezistența
internă față de un obiectiv sau chiar un obstacol supraestimat de
spiritul defensiv. Într-o altă perspectivă, voința se vede ca o
finalitate a efortului voluntar capabil să mobilizeze resurse
energetice, locomotorii, emoționale sau intelectuale. Ca proces psihic
dobândit, voința poate fi determinată de temperament (ca gen), de
gândire, limbaj, imaginație, experinețe anterioare (ca specii). Dacă
avem în vedere toate acestea, se poate spune că voința românului este pe
măsura fermității scopurilor lui, iar scopurile sale îi dau contur
personalității, orizontului său istoric și capacității lui de
actualizare. Discontinuitatea succeselor românilor, și aceasta datorată
tot voinței palide de afirmare, i-a făcut mai mult să supraviețuiască;
registrul fiind-ului lor
întru toate. Insuccesele le-au paralizat voința pentru că, în loc să se
mobilizeze cât să găsească un nou început, au
devenit temători, neîncrezători
în sine pentru că și-au asumat în exclusivitate și cu ușurință eșecurile
ca pe lovituri de soartă. De aici și perseverența lor doar în lucrurile
sigure și de aceea ei nu s-au avântat până la risc. În susul și în josul
acestui raționament, istoria românilor nu este istoria lui
a deveni, ci a lui
a exista. Solidaritatea lor
defensivă s-a risipit în clipele de fericire și de aceea trimufurile lor
au fost doar pasagere și nu de durată. Până și împlinirea ființei lor
naționale, după puseul Mihai Viteazul, nu s-a realizat decât prin
recunoașterea marilor puteri și nu prin impunerea ei ca soluție
irevocabilă în fața acestora. Naționalismul românesc, constată Mihai
Ralea (Fenomenul românesc,
1927; vezi ed. 1997, Ed. Albatros, Buc., p.108), nu e o virtute, ci o
stare de fapt. Naționalismul este un indicativ și la Nicolae Bălcescu,
pentru care națiunea era mai importantă decât însăși
libertatea; aceasta din urmă, o dată pierdută, are șanse să se
recâștige, însă națiunea, o dată distrusă, ar fi irecuperabilă, spunea
el. Generațile care au urmat au făcut acumulări pe același fond
psihologic (vezi C. Rădulescu/Motru;
Psihologia poporului român,
1937); o generație presupune o
critică, adică o rezistență și un program de idei și sentimente (M.
Ralea, op. cit.,p.115). Și
înainte să ne despărțim de Ralea, cu toate reproșurile care i se pot
aduce, ar trebui să reținem că, în urmă cu peste 80 de ani, el îndemna
românul să lupte în primul rând pe cale etică, cu toate că lui îi
lipsesc libertatea, șoselele,
dreptatea și curățenia străzilor (op. cit., p.120). Calea etică
poate modela și voința, îi poate asigura decență, stăpânire de sine,
consistență, dinamism, tenacitate, nu însă și obiect. Din păcate, aceste
semnale, cel puțin bine intenționate, dacă nu și orizonturi imediate, nu
și-au găsit ecoul în fapt. Românul de azi este la fel de inconsistent în
voință. Istoria lui recentă ni-l arată aplecat când spre o putere, când
spre alta. Aceasta însă nu se datorează comunismului său mai ortodox
decât cel polonez, decât cel maghiar, ca să nu mai spunem de cel al
iugoslavilor lui Iosif Broz Tito. Tranziția lui
a fost paralizată de lipsa unei garanții din partea unei puteri.
Faptul că s-a îndreptat mai întâi către NATO relevă aceeași străveche
timorare; el a pus înaintea restructurării economice nevoia de siguranță
militară.Voința românului suferă și acum ca și în urmă cu un secol de
aceeași maladivă lipsa de
determinare care îi refuză fiind-ului
său scopurile majore. Astfel se explică de ce românii se modernizează
greu (iar când o fac încep
cu formele, nu cu esențele), au reticențe față de înnoiri și nu pentru
că ar fi mai circumspecți decât alții, ceea ce nu ar fi rău, ci pentru
că lor le lipsește rațiunea progresului real, deși nu se poate spune că
nu au simțul valorilor, că nu intuiesc prosperitatea. Perspectiva lor
este în cerc (roata vieții!),
nu ascendentă, fiindcă voința lor se limitează doar la ambiții pasagere
și tocmai de aceea le-ar fi necesară o transfuzie de curaj și optimism,
un impuls. Ei, fără să aibă sentimentul culpabilității pentru
îndărătnicie în formularea scopurilor, acuză în consecință o îndelungată
debusolare istorică trăind un timp dilatat fără să-și reproșeze că vin
în urma celorlați tocmai din această cauză, cu atât mai mult cu cât nu
duc lipsă de inteligență și nici de imaginație. Ei trăiesc în salturi cu
defulări sporadice, în pusee de existență numai cât să se actualizeze,
nu în impetuos și consecvență. Lecuirea lor de aceste metehne nu se
poate face administrându-li-se dictaturi succesive, cum s-a mai sugerat,
ci lăsându-i să se trezească singuri (cum îndemna Andrei Mureșanu) și să
descopere că suferă de lentoare, de
festina lente. Ori ei acuză
concomitent și sindromul tomidian al îndoielii, ceea ce l-a făcut pe
Christos să avertizeze:Tomo,
pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut și au
crezut!(Ioan; 20.29). Propovăduire sau avertisment, nu contează, dar
e bine de știut: Cu cât mai degrabă ei vor lua aminte de toate acestea,
cu atât mai bine.
Iulian Chivu
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
|
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
