Despre fiind-ul românesc. 9

Cumpăna destinului

Iulian Chivu

Am văzut undeva un interviu care avea ca pretext un citat dintr-o lucrare a lui Engels, destul de sceptic în ce privește destinul românilor ca popor: Românii sunt un popor fără istorie, destinați să piară în furtuna revoluției mondiale. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluției și vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național, la fel cum propia lor existență, în general, reprezintă prin ea însăși un protest contra unei mărețe revoluții istorice. Dispariția lor de pe fața pământului va fi un pas înainte[1]. Personal, nu mă îngrijorează necrologul acestui filosof politic, fiu al unui textilist, născut la Wuppertal (fostul Barmen-Elberfeld), dar  este interesantă frecvența cu care astfel de premoniții au revenit inclusiv din partea intelectualilor români pe fondul unor determinări eterogene.

Desigur, și eu am vorbit adesea și nu numai aici despre unele particularități ale personalității lor naționale, dar nu am avut niciodată argumente plauzibile cât să declar iminenta dispariție a unui popor atât de vechi cum sunt românii. Nu pot să nu recunosc că aceștia de multe ori s-au aflat în cumpăna destinului lor, dar de fiecare dată au avut puterea să se ridice, așa încât poți crede că menirea lor în istorie nu a fost alta decât să cadă și să se ridice tocmai datorită unor vulnerabilități despre care am vorbit sub genericul fiind-ului lor. Istoricii noștri (Bălcescu, Xenopol, Iorga, Pârvan, Daicoviciu etc.), savanții acestui popor nu au ezitat nici ei să constate că printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi, românii. Ca să supraviețuim în istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pământul [2], după cum nota Mircea Eliade pe marginea câtorva precizări ale lui Nicolae Iorga a cărui analiză îl găsea ca neinspirat pe Alexandru Macedon, tentat mai degrabă de civilizația mediteraneană decât de unirea tuturor neamurilor thracice într-un imperiu.

Nefericirea thracilor a fost că, după ce au irosit această șansă, au pierit în istorie fără urmași în numele Imperiului Roman sau al Bizanțului cărora le-a dat împărați destoinici. Însă adevărata catastrofă avea să se producă, potrivit aceleiași surse, cu o mie de ani mai târziu, prin ocuparea Peninsulei Balcanice de către slavii, sfărâmițând astfel  definitv romanitatea orientală. Politicește, romanitatea sud-dunareana va fi condamnată; ca și Thracia, dupa Alexandru Machedon, iar România orientala va servi destinele altora, adaugă Mircea Eliade. Deși românitatea aceasta se formase din Balcani până în munții Tatrei, ea va trebui să-și limiteze destinul politic doar la dimensiunile Daciei, iar o mână de macedoneni trebuie să plătească și astăzi, cu lacrimi și sânge, nenorocul de a se fi născut români. Nici la nord de Dunăre românilor nu avea să le fie mai bine fiindcă, în ciuda existenței lor pe aceste pământuri din nainte de Christos cu o mie de ani, vor fi singurul popor european contestat în țara strămoșilor săi, supus îndelung și istoria Neamului Românesc, continuă Eliade, n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie.

Împilările, mistificarea adevărului istoric, deposedarea ticăloasă de identitate a neamului românesc i-au așezat în fața faptei cronicărești pe Miron Costin, pe Neculce, pe Radu Popescu în speranța că vor veni vremuri mai fericite pentru restaurarea adevărului și a face iscusită și de folos zăbavă din cetitul cărților. Aceste vremuri aveau să vină însă prea încet. Poate doar sec. al XIX-lea a mers cumva în allegretto  după Revoluția română de la 1821 care consacră ideea de libertate, apoi Revoluția de la 1848 care se duce în numele frăției, urmând ca revoluțiile viitoare, după cum prevedea Bălcescu[3], să meargă în numele unității naționale. Predicția lui Bălcescu va fi confirmată de generațiile primei jumătăți a  secolului  al XX-lea, secolul cel mai zbuciumat din istoria României. Deși astăzi facem trimitere la perioada interbelică în numele stabilității și prosperității românești de referință, generațiile tinere de atunci au trăit adevărata aventură ideologică pe temeiul setei de experiență. Această sete, potrivit lui Mircea Vulcănescu[4], împarte tinerele generații raportându-le la aspirațiile lor preponderent spirituale, sau preponderent politice între care, ca de obicei, se profilează și un al treilea plan, cel de compromis. Însă tineretul deceniului al patrulea se remarcă prin tendințe atât de diversificate, începând de la izolare socială, la activism  prin disperare, până la istorism prin resemnare, apoi prin  preponderețele spiritual-politice, prin cele pur spirituale unde tineretul se manifestă în misticism ortodox, umanism neoclasic, agonie și negativism, iar în ce privește tendința preponderent politică, aceasta se duce fie spre naționalismul integral, fie spre comunismul marxist.

Și dacă Vulcănescu spera ca misiunea generației să fie impusă de chemarea vremurilor în care ea trăiește, se va observa cum după al Doilea Război Mondial generațiile abdică de la misiunea lor de a se exprima în forme universale ale sufletului românesc dând frâu liber ispitei slave de religiozitate ortodoxă, lăsându-se în voia simțirii și mai ales a sorții ori căzând pradă moliciunii, exaltării ori mlădierii delicate ce frizează ipocrizia și duplicitatea. În ce privește misiunea de pregătire pentru perspectiva care se anunța, aceasta se va stinge în profilarea comunistă a omului nou, un hibrid neviabil, fără vreo tangență cu modelul lui Nietzsche, fără rădăcini în virtuțile și în patimile neamului nostru și fără vreun folos pentru istoria României. Cotitura spre stânga face să pălească însăși datoria națiunii de a persista nesfârșit în sensul vieții, al paradigmei ființei naționale. Vulcănescu se stinge în temnițele Aiudului, Eliade plecase deja în Occident, Cioran se stabilește în Franța de unde mărturisește că a privit cândva ca pe o rușine apartenența la un popor oarecare, la o colectivitate de învinși, cu origini asupra cărora nicio iluzie nu-i era permisă (Ispita de a exista). Marile valori își irosesc potențialul în tăcerea impusă dacă nu au fost îngenunchiate și nu au cedat compromisurilor. Satul, dinspre care ne venea eternitatea, cum zicea Blaga, nu se mai completează cu sufletul țăranului, transferat și el abuziv într-o lume străină de duhul îndătinat al strămoșilor lui. Civilizația rurală românească s-a văzut în cumpăna destinului său în anii comunismului în timp ce viața devenise  unica ei obsesie. Mă înfior, ca toți țăranii de atunci, la posibilitatea comunismului de a fi izbutit să devină conștiință pe fondul deformărilor morale către care și așa românul are o înclinație latentă; minciuna, perfidia, ipocrizia, delațiunea ‒ toate sunt  doar reacții de răspuns, mijloace de camuflare a lipsei de curaj, nu aspirații, ci doar alternative de pasaj la o existență demnă, imposibilă vremelnic, promovate tacit timp de cincizeci de ani. Probabil că pentru asta pe Cioran nu-l flata deloc trecutul României și nici nu se arătă prea mândru de strămoșii lui lipsiți de orgoliu, care au dormit atâta timp în așteptarea libertății. Însă căderea comunismului avea să-i dea dreptate lui Blaga pentru care nu există nicio situație care să-l ducă pe român la disperări anihilante deoarece în sentimentul destinului, în luciditatea lui istorică, specifică simțirii sale, alternează destinul tragic și grația divină în fluxuri și refluxuri înșelătoare pentru cei care nu cunosc bine psihologia acestui popor.

Pentru român, etapa industrială, și nu mai puțin cea postmodernă, au însemnat o testare a capacităților lui de adaptare. Viața lui cotidiană trece spre noi raporturi cu realitatea, trece spre consumerism, spre un hedonism modernizat, dar fără legătură cu stilul tradițional. În familie se remarcă trecerea de la tipul mononuclear spre familia consensuală, de tip occidental, comunicarea aduce ca noutate rețeaua de socializare mediatică, în morală totul e contestabil și atunci totul devine permisiv, numai în politică nu se conturează încă un model democratic capabil să asigure dinamism vieții sociale și, în consecință, și vieții economice. Insul se confruntă cu distorsiunile, cu idealizări primitive, cu defense imature, cu acting-out-uri, cu inhibiții cauzate de obstacole interne sau externe și nu ajunge să-și furnizeze decât satisfacții atenuate și aproximări în raport cu scopul inițial.

Cu alte cuvinte, în felul și în ritmul lor, românii intră în rezonanță cu lumea, semn că nu sunt în agonie, iar dispariția lor iminentă dintre popoarele lumii, trâmbițată de Engels, nu numai că nu este previzibilă, dar nici nu știu cui i-ar fi de folos. În niciun caz civilizației ori istoriei, mai ales că misiunea națiunilor nu s-a încheiat încă. Cred mai degrabă că românii sunt un popor cel mult atipic, cu o existență statornicită definitv în cumpăna destinului lor. Dacă vor reuși să se elibereze de orice ingerințe, nu vor pieri așa cum nădăjduia Engels, fiindcă ei sunt prea obișnuiți să se întoarcă la punctul de unde își pot relua istoria spre a o duce puțin mai deprate, atât cât să se poată mișca în timp.

Ca popor creștin, cu o morală recurentă, în atipismul lor (de genul celui filipinez cumva), ei au nevoie de o autoritate politică în măsură să le garanteze echilibrul pe termen lung. Monarhia ar fi fost o soluție; una însă! Din păcare, când au scăpat de dictatura ideologică, au căzut în aceea a conformării occidentale pentru care nu au vocație din cauza ispitei slave sau a celei orientale. Și de aceea e limpede până la dezamăgire doar, nu până la catastrofa prezisă de Engels: românii, fiindcă ajung greu la numitorul comun, trăiesc doar scopuri imediate fiindcă le lipsește un  proiect istoric pentru sinele național. Pe ei nu conjuncturile internaționale îi amenință cel mai tare, ci vicii endemice precum corupția ocultă, superficialitatea, reticențele și zeflemeaua. În rest au de toate; din cauza asta sau în compensare.

Iulian Chivu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL