Despre individ în faţa răului absolut (3)

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu

 

După moartea lui Stalin, la 5 martie 1953, admiratorii şi detractorii săi şi-au împărţit cu dificultate rolurile. Şi aceasta pentru că – şi unii, şi alţii – au descoperit că, în cazul în speţă, cu excepţia faptului că Stalin organizase şi condusese ampla bătălie a URSS împotriva Germaniei hitleriste şi a aliaţilor ei, cu greu au mai putut descoperi vreun episod luminos în viaţa ţarului roşu . Cu toate acestea, atacul împotriva cultului personalităţii nu s-a declanşat imediat, ci după mai mulţi ani şi graţie unor minuţioase preparative. Era vorba, în fond, de o redescoperire a lui Stalin, care, cu mult înainte raportului lui N. S. Hruşciov din februarie 1956, fusese înfăţişat opiniei publice aşa cum era... pretutindeni în lume, cu excepţia URSS. În România, de exemplu, cu ani înaintea comunizării forţate a ţării, opinia publică ajunsese să-l cunoască pe adevăratul Stalin. Ne referim atât la presa anilor 1917-1944, pe care am cercetat-o integral, cât şi la unele lucrări de mare tiraj şi succes. Astfel, cunoscutul scriitor german Emil Ludwig s-a bucurat, la Bucureşti, precum şi în multe alte capitale europene, de o bună primire cu volumul Conducătorii Europei . Stalin fusese plasat într-o bună companie, alături de Nansen, Briand, Lloyd George, Venizelos şi Mussolini, dar „autocratul rus” nu beneficia nicicum de simpatia autorului. Acesta îl întâlnise la Kremlin în 1931, dar nu se lăsase impresionat de gazdă. Dimpotrivă: „Totul e greoi la acest bărbat: mersul său, privirea sa, voinţa sa şi chiar când râde (ceea ce-i face plăcere) râsul său e închis, înnăbuşit, încet, pentru el însuşi, izvorând din acel dispreţ general pe care îl au toţi dictatorii faţă de bestia omenească” . Tot pe atunci, istoricul francez Jacques Bainville l-a plasat pe Stalin după Lenin, dar înainte de Mussolini şi Hitler. El întruchipa pe dictatorul oriental şi fără de care, deja în 1935, revoluţia din 1917 „nu ar fi fost decât o amintire” . Liderul de la Kremlin a populat numeroase alte cărţi ale timpului , dar, în mod special, Eroii revoluţiei ruse. Lenin. Trotski. Stalin, datorată cunoscutului profesor Sterie Diamandi, care publicase şi impresionantele Galerii ale oamenilor politici români şi străini ai epocii interbelice. Pentru Sterie Diamandi, ca şi pentru Jacques Bainville, rolul major al lui Stalin se concretizase în faptul că „asigurase” dăinuirea regimului sovietic, căci, în rest, el îl confirmase întru totul pe Troţki: „cea mai eminentă mediocritate a partidului”. Iată-l însă pe Stalin surprins de Sterie Diamandi în dimensiunea-i reală: „... Nu cunoaşte decât o singură pasiune: politica; nu are decât o singură slăbiciune: puterea. În vâltoarea luptelor politice, găseşte singura raţiune a existenţei sale. E trup şi suflet devotat politicii. Iubeşte şi doreşte puterea din toate fibrele fiinţei sale; e un îndrăgostit fanatic al puterii [...] E o dragoste de o virilitate sălbatică care vrea să posede puterea în chip exclusiv şi absolut. Gelos de dânsa cu acea gelozie ce caracterizează pe amanţii de rasă, el nu înţelege să-mpartă cu altcineva puterea. De aceea, a căutat pe toate căile să-nlăture pe toţi cei care îndrăzneau să râvnească la dânsa (Troţki, Kamenev, Zinoviev, Buharin, Frunze)”.

Fostul secretar de stat al SUA, Herny Kissinger, nu avea cum să evite rosturile lui Stalin în domeniul politicii externe a URSS. Precizând din start că liderul de la Kremlin, asemenea lui Hitler, a fost un monstru într-ale politicii, Ţarul Roşu, spre deosebire de Führer, „dispunea de o răbdare incredibilă” . Comparaţia merge însă mai departe, fiind luaţi în atenţie şi liderii interbelici ai Puterilor Occidentale, spre deosebire de care - constată Kissinger, insistând asupra erorilor care au condus irefutabil la cel de-al doilea război mondial în 1939 - Stalin „era pregătit în orice moment să întreprindă un studiu meticulos al relaţiilor dintre tipurile de putere”, iar, „din perspectiva organizării relaţiilor internaţionale el s-a dovedit cel mai realist dintre toţi, răbdător, viclean şi implacabil, un adevărat Richelieu al acelei perioade”. Este în afara oricărui dubiu că, în istorie, nu Stalin a descoperit crima; el a perfecţionat-o, iar în chip precis sistemul de-a recurge la crimă pentru a se menţine la putere. Regimul social pe care l-a apărat, l-a menţinut şi l-a ilustrat nu a fost nici pe departe, astfel cum au pretins cu încăpăţânare adulatorii Ţarului Roşu şi acesta în persoană, cel mai drept şi fără de egal în istoria umanităţii . A fost, înainte de toate, un socialism cu faţă inumană. Măcinat de puternice şi insolubile contradicţii, în continuă competiţie cu factorul timp, pe care nu a reuşit în vreun fel să-l controleze iar nicidecum să-l domine. Dimpotrivă, la una dintre confruntările decisive, el a clacat. În context, se poate aprecia că Stalin a fost un mare învins în faţa istoriei. Iar, în raport nemijlocit cu metodele sale brutale, cel mai mare învins. Milovan Djilas, la care revenim, a surprins corect situaţia: „Cu toate că Stalin se numără printre cei mai mari învingători pe care i-a cunoscut istoria (în 1945), în realitate el este una dintre personalităţile cele mai învinse. După el nu a rămas nici o valoare durabilă, nepreţuită. Victoria s-a transformat în înfrângere, atât a personalităţii, cât şi a ideilor [sale]...” .

După cum este cunoscut, în februarie 1956, unul dintre discipoli, N. S. Hruşciov, a fost acela care, în calitatea sa de prim-secretar al CC al PCUS, a contribuit cel dintâi decisiv la demitizarea lui Stalin. Într-un document fundamental, care a fost editat şi la Bucureşti. Este vorba de faimosul Raport secret al lui Nikita Sergheevici Hruşciov, prezentat de acesta într-o „şedinţă închisă” a Congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956 şi care, prin grija conducerii comuniste de la Bucureşti, a fost tradus de îndată în limba română şi a beneficiat chiar de o ediţie adecvată, adică de „uz intern”, ceea ce nu i-a asigurat decât o circulaţie extrem de limitată, cititorul obişnuit mulţumindu-se, în schimb, cu extrase din Raport incluse în unele lucrări străine de istorie ori, mai degrabă, apelând la ediţiile occidentale ale Memoriilor lui N. S. Hruşciov . Volumele au fost prefaţate de Edward Crankshaw, cunoscutul biograf al lui Hruşciov. Este simptomatic că, în Rusia, memoriile lui Hruşciov nu au fost editate integral decât între anii 1990 şi 1995, prin eforturile cunoscutei publicaţii de specialitate „Voprosî istorii”, iar în volum, cu o prefaţă a fiului fostului lider comunist, profesorul Serghei Nikitici Hruşciov. Aşa după cum a observat jurnalistul britanic David Crankshaw, cel mai avizat biograf al lui N. S. Hruşciov, acesta, promovat pe linie de partid şi de stat prin voinţa însăşi a lui I. V. Stalin şi selectat tot de el între posibilii săi succesori la Kremlin, şi-a pregătit în chip spectaculos ceasul în istoria URSS şi a lumii. El a fost marcat de întrunirea Congresului al XX-lea al PCUS la 14-25 februarie 1956 şi de Raportul secret, acesta constituind punctul crucial în dezvăluirea şi combaterea cultului personalităţii lui I. V. Stalin şi în abandonarea „canoanelor leniniste” ale Kremlinului . Potrivit kremlinologilor, în şedinţa din dimineaţa de 25 februarie 1956 a Congresului al XX-lea la Moscova a explodat realmente o bombă prin intervenţia lui N. S. Hruşciov, care, în „sesiune închisă”, deci fără participarea invitaţilor de onoare de peste hotare ai partidelor comuniste şi muncitoreşti „frăţeşti”, a citit documentul intitulat Despre cultul personalităţii şi consecinţele sale.

 

Consecinţele intervenţiei lui N. S. Hruşciov au fost extraordinare. Michel Heller şi Aleksandr Nekrici, deja menţionaţi, au reţinut în Istoria lor: „Raportul lui Hruşciov... fu cunoscut rapid în toată ţara (în URSS). Îmbogăţit cu intervenţiile delegaţilor (la Congres), el fu în întregime şi pasionant dezbătut la reuniunile locale ale partidului. Obiectul dezbaterilor deveniră nu numai Stalin şi crimele sale, ci, de asemenea, şi sistemul sovietic luat ca atare...” . Revenim, precizând că efectele intervenţiei lui Hruşciov, „măsurată” de observatori în... 20 000 de cuvinte , le putem aprecia a fi fost de-a dreptul incalculabile, pentru evoluţia URSS şi - de ce nu? - chiar pentru prăbuşirea imperiului comunist moscovit în 1991. Ceea ce până în februarie 1956 era atât de bine cunoscut, din mărturiile tragice ale milioanelor de supravieţuitori ai Gulagului de pe cuprinsul URSS ori din Europa Est-Centrală şi Asia de Est şi de Sud-Est, subjugate de Armata Roşie şi NKVD/KGB după cel de-al doilea război mondial, ori din informaţiile capturate pe cele mai diverse căi de Washington şi Londra, Paris, Roma şi Bonn, a fost după aceea dezvăluit oficial de către - surpriză! – cel mai înalt personaj din ierarhia Kremlinului după moartea lui Stalin. Pentru a-şi susţine pledoaria, Hruşciov a apelat mai întâi la mărturiile lui Lenin: aşa-numitul testament dictat în decembrie 1922 - ianuarie 1923 şi scrisoarea personală adresată lui Stalin în martie 1923. Din testament, Hruşciov a reţinut această contra-recomandare a lui Lenin ca Stalin să-i fie succesor: „Stalin este prea brutal şi această lipsă, care poate fi întru totul tolerată în mediul şi în relaţiile dintre noi, comuniştii, devine intolerabilă în postul de secretar general. De aceea, eu propun tovarăşilor să examineze modalitatea mutării lui Stalin din acest post şi să numească în acest post pe un alt om, care în toate celelalte privinţe se deosebeşte de tovarăşul Stalin numai printr-o trăsătură care prevalează, şi anume este mai tolerant, mai loial, mai politicos şi mai atent faţă de tovarăşi, mai puţin capricios...”.

 

Mai apoi, în scrisoarea din martie 1923, expediată în copie şi lui Kamenev şi Zinoviev, Lenin îl acuza pe Stalin de grosolănie faţă de Nadejda Krupskaia, iar finalmente solicita scuze, dacă nu prefera ruperea „relaţiilor dintre noi”. În expozeul său, Hruşciov a afirmat şi a dovedit că Stalin a făcut „tot mai mult abuz de putere”, „a început să reprime fruntaşi de vază ai partidului şi statului”, dar, finalmente, a ezitat să-l desemneze „despot”, argumentând în folosul său că, desigur, aşa socotise el că trebuia procedat, „în folosul partidului, al oamenilor muncii, în interesul apărării cuceririlor revoluţiei”. Fundamental a fost însă faptul că începutul se consumase: s-a prăbuşit mitul stalinist despre raiul comunist, care s-a transformat într-o clipă în mai mult decât iadul... Iar, peste decenii, prin eforturile istoricilor de pretutindeni, în cel mai cumplit carnagiu al secolului şi, mai mult, al tuturor veacurilor laolaltă! De la un capăt şi până la altul a existenţei URSS şi al ţărilor satelite, din 1917 şi până la 1991: Holocaustul roşu, soldat cu sute de milioane de morţi . Nu numai de pe cuprinsul fostei URSS, ci de pe întreg mapamondul, inclusiv România. Care, din nenorocire, după 23 august 1944 a devenit stat ocupat de către URSS, situaţie agravată peste măsură datorită faptului că Kremlinul, reeditând actele criminale din 1940-1941, întreprinse în litera şi în spiritul odiosului Protocol secret al Pactului de neagresiune Hitler-Stalin din 23 august 1939, a dezmembrat iarăşi trupul ţării, răpindu-i o serie de teritorii istorice (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, mai multe ostroave de pe Dunăre, iar în 1948 Insula Şerpilor), integrându-le Imperiului Roşu.