Despre noi înşine (III)

 Eugen Evu

Lui Lucian Hetco

Motto: Nuoi, romeni, siamo in paradiso de’l Diabolo” (un poem medieval  al romanzilor  elveţieni)

      „Cine este omul care scrie, omul care îşi trăieşte oglinditor creativitatea ca Har, de unde avem verbul „ a fi harnici”, dragă Maria Petrescu?”Primeşte-mi elogiul: eşti „ traduttore”, ci nu „ tradittore”! Iubesc asta!  Îţi recunosc sincer că îmi insufli, cu excesivă modestie a bunului simţ, ceea ce numim „ curajul inimii” .... Câteva gesturi ale Domniei Tale, mi-au redat curajul destul de subţiat, indus de o anume teroare a derizoriului social.Scriitorii români nu sunt bogaţi, nici nu le-ar face bine, dar nicidecum săraci ... cu duhul. Corect tradus, „ptohos to pneumati” înseamnă „ blânzi- blajini cu duhul” - ceea ce e deloc anecdotic !

      Începusem un dialog „ încrucişat” şi a urmat o stingheră, nedorită tăcere. Să ne „ încrucişăm” textele, sperând că lectorii răbdători vor accepta asta fără a fi reduşi la tăcere, ci dimpotrivă, având noi buna- credinţă- voinţă de a comunica prin coparticipare afectivă. Au sporit fenomenal  suferinzii alienării în Mulţime, anxioşii, nervopaticii, în umbra dogmei care secularizează şi induce sistematic în mulţimi stigma vinovăţiei neiertate, dincolo de fumigariul tuturor colateralelor, ale răscumpărării prin crucificare. În ţările latino-americane, cucerite cu crucea şi spada, noua conquista de acest tip (sincretic- religie- putere), auto-dafe-urile sunt de un primitivism halucinant. Fanaticii se auto-răstignesc în public, refac drumul Durerii, Golgotei în ritualuri de teatru  ambulant, cer să li se pironească trupurile, adică asistăm la tortura terifiantăă, sadomassochistă, a unori alienaţi mintali.

     O religie care s-a zidit catedralic, vorba regretatului Artur Silvestri, pe ideea Culpei originare şi de cruzime inumană, pare mai degrabă o suferinţă prishică, a patologiei deja ancestrale. Practic, specia umană este damnată, este o specie  pedepsită „ încremenită în proiect” (Pleşu) - ceea ce ne aminteşte de sentinţa elohimică: „ să-i oprim, ca să nu ajungă la fel ca noi, să nu ajungă la ceruri” (Geneza).

   Cei mai autentici poeţi religioşi  occidentali, de la Hölderlin (întemeietorul romantismului european), prin Novalis sau Rilke, par a fi în grila lui Bubber, hassidici. Hassidismul evreului care trăiese în Germania nazistă, nu este departe nici de însuşi Nietzsche, criticul cel mai înverşunat al celor mai sus evocaţi, violent în a combate religia înjosirii, umilinţei şi auto-dafe-ului (vezi „Amurgul idolilor”) .

     Omul pedepsit, căruia de fapt i se atribuie culpa luciferică, a „rebeliunii şi trufiei”, ar fi fost oare omul de tip ascetic în sensul celui ce-şi suportă şi găseşte rezonabil să-şi slăbească şi să-şi deprime întreaga sa organizare, fizică şi psihică”, aşa cum îl definea Nietzsche ?

Omul suicidar? Omul auto-răstignit în ideea (de fapt  a gnozelor antecreştine), de a se chinui şi accepta chinuirea, pentru a elibera duhul divin captiv în corp?

     Poetul suicidar originar evreu, o vreme în România, cel ce s-a sinucis în Sena, avea o viziune teribilă în acest sens: el văzu, într-un amurg, un om singur pe ţărmul mării, aplecat, conturat pe cerul valpurgic; asupra sa, în spate, spiritul care-l chinuia vampiric, râdea bestial, bucuros de suferinţa trupului aceluia. VIAŢA, darul pentru OM, primit şi menit firesc a continua, a se transmite, poate fi ea un fenomen autodestructiv? Are omul în psihicul său inoculat un soi de morb suicidar, autodesctrctiv, câtă vreme noi ştim că din Creaţie, creativi ar fi să fim, la rându-ne? Pecetea catarsică a Divinului este cu totul altceva, este nu stigmat, ci semn al Viului eternităţii ubicuităţii  Primului (cel niciodată ultim!), al nostru Mister, care ne e însăşi existenţa, fiirea, fiindul, cum scrie Heidegger, te rog să reciteşti „Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu” a lui Carl Gustav Jung, cel de după despărţirea de Freud.

     Există materie vie şi materie nevie.Nimbul sacru al acestora este logic a fi realitatea vie şi cea nevie, prin aceea că ele se deduc din duh- spirit şi coboară în suflet, întru a-l reînălţa faţă de instinctul genomic al omului, ancestral, ci nu dobândit,( indus religiosus), de a învăţa să moară. „ Nu credeam să-nvăţ / a muri vreodată”, Eminescu). Creatorul este manifest în Opera sa Vie, omul. I s-a atribuit, înălţându-ne fruntea rezonantă cu bolta aparentă a Cerului, chip şi-asemănare cu Tatăl (Pater). J. Maragalll afirmă că creativitatea este nu doar una a id-ului ( privilegiat), o stare colectivă a spiritului omenesc.

     Suntem hassidici ?

      Este tulburător şi de cunoscut hassidismul pledat de filosoful evreu din ghetoizata Germanie, Martin Buber. El cere un „ angajament la nivelul actelor” faţă de om şi Dumnezeu, a întregii vieţi  sufleteşti a individului şi a comunităţii, societăţii. Ce anume face Hristos, cel ce se desparte de esenieni, preferând să se implice în mulţime, să fie actant în acest sens hassidic? Şi ce anume fac apostolii, iniţiaţii, iar prin extensie în lumea noastră ultra-luciferiană. (Ccunoaşterea este definită a fi luciferică), savanţii, geniile omenirii de azi, dacă nu se implică prin „angajament la nivelul actelor”? Scriitorul asta face, el este deopotrivă psihologul, medicul, catarsicul, iluminatul, adică noul sacerdot al „ barbarilor”, de care ne vorbeşte genial Umberto Eco.

    Rabinul (Învăţătorul), ci mai secundar Păstorul, prin aceea că în paideuma deşertică, precum şi în cea montană (!) - umanitatea a depăşit demult viziunea model pastorală, a turmelor, a gregarismulu i... Suntem în „ satul global” şi noi, cei din Est, cu atât mai mult, suntem aici, „ între plug şi computer”... Cultivaţii, oamenii de cultură, sunt în eroare gravă când sunt actanţi ai  neo-Idolatriei (va VIP-uri „ monştri sacri” şi alte holywoodiene paradigme, pardon - doctri-dogme ! Conceptul hassidian de „ tsadiqim” - este: „ nu acela de a ne pronunţa despre ţări şi naţiuni, ci de a ne rosti zi-de-zi,,în prezentul nostru continuu, unicul timp real!), despre faptele mărunte şi despre demersurile decisive ale existenţei unui individ, existenţă finită şi totuşi infinită”!

      Cine este omul care scrie, omul care îşi trăieşte oglinditor creativitatea ca Har, de unde avem verbul „ a fi harnici”? În lume, aşa cum o percepem, într-adevăr, nu există nimic corporal care să nu fie suspectibil de a fi luminat, iar poetul are darul de a stră-lumina şi jertfa ( de sine) de a comunica- cumineca, împărtăşi, prin practicarea vieţii ca una poematică, dacă vrei psalmică. Admirabil în acest sens îmi pare cel pe care recent l-ai tradus şi în română, marele poet contemporan, palestinianul Munir Mezyed. Îţi mulţumim de  acest (sin) tonic dar şi fie primit!

   Despre „ monştri sacri”

  Mă întorc un pic la verva ce o resimt faţă de hassidism, deasemeni tonică pentru sufletul meu slăbit, însă nu! , ci prin asompţiunea definită unic de Roland Barthes, întărit: ceea ce ne reumple de curaj după ce am pierdut, prin aceasta de fapt triumfăm spiritual ( !) - este calitatea actului determinată de Sufletul Omului.

   Asistenţa spirituală decide că „ sensul lumii ne conduce spre scânteile divine ( din Logos-ul etern creativ...) .Sensul este în Noi Înşine. Dacă poetul sanctifică lumea, necum o ia în poesieune. Cum am scris într-o aphorie: „A iubi nu este  a lua în stăpânire”. Desfid fricoasa idolatrizare, cea care, vai, nu este veneraţie , ci idolatrizare măruntă...Atenţie, din rădăcina asta - IDO_ ne vin în cale altele : idee, dar şi  ideal, idealism,....iar etimonul a toate este ID-ul....Cel deloc ...patapevician ! căci nu de profeţi batjocoritori are nevoie urgent omul !

În fine, consider că aparţin, ca mai toţi poeţii ardeleni şi vrânceni, parte şi bucovinei- moldoveni(...), paideumei MONTANE, iar dacă profet m-au numit unii, eu nu sunt unul deşertic, ci unul zalmoxeean, fără exaltările misticoide ale noului protocronism cel pe drept cuvânt dezavuat ( teoretic, deloc parctic, adică ...actant) de Nicolae Manolescu; cel de ieri, idem cel de azi !

    Nu sunt un adept al ascetismului, necum al celui de tip „ văgăună” - „peşteră”, ci dacă nu ofensez pudibonzii, pot fi un poet sanctuaric, al incintei. De ce nu am defini CAPUL un sanctuar purtat, o incintă, un labirinth, un chivot, un graal? Capul, ci nu pântecul femeii, cum rătăceşte Dan Brown, în „ Codul lui Da Vinci”. Altfel un roman policer de cea mai. Umberto-Eco-iană, savuroasă speţă de consum.       Semiotica mea tinde a fi practică, a practicianului, iată aşadar cum sunt şi eu un hassidian! Aici, în Exilul interior, aici, în diaspora de „ acasă”...Aş fi acelaşi, oriunde aş trăi, fie şi în acest nou şi teribil Exod, al românilor plecaţi la muncile Idolilor.Un glob cu alte râuri Vavilon, aolo unde omenimea, altfel, asta face „ şezum şi plânsem„. Plânsul nostru este de fapt cântec, divinaţie, sfidând şi penetrând sublim timpanele surde ale celor care strigă, urlă : Noi suntem zeii, noi, idolii! „ Monştri sacri”, voila !

    Meditaţii la Apa Sargeţiei

    Îndrăznim a dăinui în speranţa că Omul este pregătit, prin naştere, viaţă şi moarte, unei cauze mult mai mare decât au întrevăzut geniile...Iată demnitatea, şansa noastră.Secretele controlează lumea,dintotdeauna. Ceea ce este conspirativ, deci imoral şi în contra umanului. Adevărul absolut, desigur, nu ne este accesibil, însă dacă am avea unul folisitor cât mai multora, am avea şi dreptate.

*

Captivi în Proporţii

numărându-ne

      şi uitându-ne morţii,

neîntregi, ne deplini

           nici ai Vrerii,

                    nici ai sorţii...

Cei ce mi-au făcut rău, cu voia lor, m-au menţinut lucid, mai mult decât prefăcuţii care pretindeau că îmi sunt amici, confraţi, sau „ exegeţi”..Cu toate astea, nu cad în prostia de a le mulţumi, tot ticăloşi au fost şi vor fi. Aici sunt în amar acord cu sărmanul Iuda, vezi Evanghelia lui apocrifă...Oare nu a fost el cel mai iubit dintre ucenicii Domnului?

Vezi, aşadar, cum exigenţa ta, dar mai ales însufleţirea ta altruistă, mă stimulează a scrie, a mărturisi prin mărturie, cum altfel ? Da, sunt adept al Hassidismului...Sunt fostul esenian, cu unele abateri necesare : nu sunt pentru comunismul lor în viaţa comunitară: de pildă, împărţeau şi muncile, şi amorul cu femeile, în comun... Acolo, lângă Marea Moartă,  a încolţit sămânţa stranie a „ chibuţului mondial”, idee probabil plagiată din robia lor în Mesopotamia, şi mai de dinainte, de la Altanţi?

Sunt ACTANT, sunt un TRIALIST, cum se considera marele filosof austriac ... Şi totuşi încer să rămân eu însumi, practicianul, auto-cunoscându-mă ...artistotelic...” Urmează-ţi zeul” era una din sentinţele socratice...Eu pot fi propriul meu zeu, oare nu a spus chiar Hristos „ şi voi puteţi fi Dumnezei”? Foarte altfel decum Nietzsche . Şi desigur nu am nimic în mine, nici de saducheu, nici de fariseu, nici de cărturar. Ştiu prin aceea că cred, sau cred, prin aceea că ştiu, mi se relevă. Este şi asta tot demnitate, consider...

Şi îi mulţumesc Proniei că mi-a lăasat sfântul răgaz de a-mi cânta Patria - parafrazându-l pe Hoederlin: aşadar Patria Cerului. Număr invers durata vieţii, orizopntul ei de aştepraare...Împart ziua în 24 de ore, orele în cate 60 de minute ....şi constat cu acalmie că pot spera a trăi mai „ mult”, decât aş număra în ani...

Nimic mai analogic decât seminţele şi cuvintele....Ah, da, şi stelele cerului...Frigul nocturn, sudafrican, al poeziei...Religiile sunt ale omului pedespit, al robiei, nicicium ale iubirii paterne. R. Theodorescu : „ Ţara lui Urmuz....A uita să adauge ache, Hurmuzache, adică Hurmuzakis...Sclav al propriilor umbre... Muzici care încă tac. Muzici care zac. Muzici increate. Muzici surde...

Eugen Evu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com