|
Despre relativizarea noţiunii de patrie
Lucian Hetco - Germania
Impresii si pareri personale in FORUM
 Cu
noţiunea de patrie se face şi astăzi politică solidă, în ciuda
faptului că dispariţia formală a patriei, nu poate fi împiedicată cu
metode politice, cauza relativizării fiind în principal fenomenul mondial al
globalizării. Dacă vrem să înţelegem relaţia
patrie-globalizare ca atare, ar trebui să discutăm mai întâi despre
considerentele legate de identitatea
fiecărui individ. Cuvântul sau noţiunea de patrie cultivă astfel şi
anumite trăsături ce ţin de utopic, de idealizarea ei ca model
existenţial, dar în acelaşi timp există aspecte sigure ce o
definesc, fiindcă legătura obiectivă a individului cu noţiunea de
patrie se referă primordial la o siguranţă, determinată de acel fel
de dorinţă de stabilitate şi cunoscut, ce patria o defineşte, chiar
într-un context subiectiv cunoscut. Nici măcar noţiunea de limbă
maternă sau uzitată în cadrul minorităţilor naţionale, nu este un
criteriu universal prin care am putea defini patria, fiindcă ea nu
defineşte în cele din urmă decât un spaţiu etnic şi lingvistic ce şi
acesta este substanţial diferit în funcţie de dialecte, graiuri şi
istorie separată, chiar religie (vezi cazul sârbilor şi al
croaţilor, sau al fărâmiţatelor dialecte şi grupări etnice germane),
spaţiu ce nu se suprapune de regulă cu graniţele patriei.
Dorul de ţară nu este însă utopic, ci o încercare, o ispită spre o
reîntoarcere într-o experienţă reală, chiar dacă aceasta este, în
cazul globalizării, mai puţin efectivă şi realmente conştient
depăşită. Fenomenul este uşor de explicat datorită instaurării
noţiunii de globalizare, care însă nu are decât parţial puncte
comune cu dictonul latin „ubi bene, ibi patria”, ce trebuie
remodelat şi adaptat. Căci chiar dacă individul în societăţile
dezvoltate din vestul european, este într-un fel obligat de a face
parte din mecanismul economic necruţător definit prin termenul
englez „global player” , mecanismele sale de gândire, rămân în cele
din urmă individuale, determinate de cultura de tip regional din
care provine şi dorinţele personale, ce stau în antiteză cu noţiunea
de „global player”. Şi aici intervine îndeosebi greutatea
individului de a îşi realiza aspiraţiile economice, sociale sau
familiale în mod autonom, reflectate mai ales prin conştientizarea
realităţii, definind acţiunile sale subiectiv în funcţie de putinţa
de împlinire a acestora, cât şi prin necesitatea de a le împlini.
Fenomenul trebuie analizat în detaliu, căci delimitarea noţiunii de
patrie înseamnă în multe cazuri idealizarea unei stabilităţi greu
definibile.
Astfel, patria este în cele din urmă o locaţie cu valoare de simbol,
dar şi o instituţie morală, determinată ideologic prin formele ei,
de regulă sociale, pe care le înmbracă. Ambele noţiuni, de locaţie
şi instituţie morală, generează în fapt un efect de stabilitate, ce
nu cauzează o criză de identitate. Aceasta criză de identitate însă,
odată cu dispariţia patriei ca locaţie şi instituţie morală poate fi
mai mult sau puţin resimţită, fiind, în funcţie şi de convingerile
personale, mai uşor cuantificabilă.
În culturile tradiţionale, identificarea individului era direct
legată de apartenenţa tribală, de grup sau de dialectul local,
graiul folosit, de localitatea natală, regiune, pînă şi de
caracterul arhitectonic al aşezării, istoria locală şi în cele din
urmă de propriul statut social, şi de funcţia îndeplinită în
mecanismul social-economic de origine. Pe de altă parte, în
societatea modernă, supusă globalizării, singura posibilitate de
identificare este statutul personal legat de propriile capacităţi în
mecanismul global, ce se constituie ca element esenţial. Mecanismele
identificării personale şi a patriei ca teritoriu, devin din această
cauză neesenţiale datorită dispariţiei formală a patriei geografice
şi ale elementelor sale definitorii, odată cu instaurarea unui model
global de organizare, acceptat şi impus prin argumente de ordin
economic. Spre exemplificare, orice orăşel posedă mai mult sau mai
puţin elementele tipice ale globalizării, ce au apărut în locul
elementelelor locale tradiţionale, astfel găsim peste tot studiouri
pentru piercing, tattoo, saloane de cosmetică şi pedichiură, de
înfrumuseţare, de masaj, studiouri de fitness, videoteci şi
discoteci, un supermarket, ceea ce aparent pare normal. Dar la o
examinare atentă constatăm dispariţia totală a elementelor istorice
tipice locului, definitorii, ca de exemplu a caselor de oaspeţi
tradiţionale, a bacăniei, a micilor ateliere de meşteşugari, a
ceasornicarului, a pantofarului, a frizeriei. Modernitatea are
astfel un caracter global, ce cauzează o nivelare rapidă a
aspectului local tradiţional, transformând elementul tipic în
imaginea arhi-cunoscută a satului global. Patria devine aşadar o
noţiune relativă şi în continuă schimbare, nemaifiind definită prin
sentimentul de apartenenţă geografică, chiar de mici dimensiuni, a
unei grupări de oameni, ce trăiesc previzibil într-un spaţiu
atemporal protejat de graniţe. Prin modernizare şi globalizare
efectul influenţei exterioare exercitat asupra individului modern
creşte, obligându-l volens-nolens de a-şi câştiga existenţa în afara
spaţiului său originar.
Prin exemplul personal, mai întâi am fost orădean, apoi ardelean,
român, chiar şi german şi în cele din urmă, aş putea deveni, dacă
serviciul mi-ar cere-o, chiar „global player”, ca vorbitor al
câtorva limbi străine. Cu cât însă, identificarea determinată
geografic este mai extinsă, cu atât mai redusă este identificarea cu
locul de baştină, deoarece noţiunea de patrie, are nevoie de o
delimitare geografică strictă, care în cazul unui „global player”,
devine, aşa cum am arătat, în fapt, imposibilă. Odată cu intrarea
„în lume”, valorile culturii tradiţionale se consideră a fi
depăşite, iar patria originară devine doar un ţinut îndepărtat sau
chiar o provincie neînsemnată, despre care nu se mai vorbeşte, un
subiect tabuizat şi accesibil doar în micile comunităţi etnice, ce
sunt desemnate de către societatea modernă, în acest caz, ca
„neintegrabile”.
Globalizarea aduce astfel un element imprevizibil al unei identităţi
ce se vrea universală, ce este general acceptată şi ce devine
astfel, standard. Paralel, dorinţa de individualism, conform
principiului „ să nu renunţi la nimic” neglijează pînă şi formele
tradiţionale ale normelor sociale legate de familie, casătorie,
copii, rang social, etc. Secole la rând, aceste elemente au fost
determinanteîn evoluţia societăţii, însă individualistul modern,
practicantul, sau dacă vreţi victima globalizării s-a eliberat
formal, fără constrângeri morale, de „corsetul” social şi ascultă
doar de propriile sale aspiraţii sau dorinţe. Unii dintre europenii
de dincolo de cortina de fier, în special cei născuţi după 1960
aparţin unei generaţii fără de patrie, sunt imigranţi, care au
cunoscut patria în graniţele sale geografice delimitate,
tradiţionale, fiind în fapt liantul între două generaţii diferite,
între modernitatea globală improprie lor şi modelul tradiţional în
care s-au format. Acestei generaţii de sacrificiu, căreia criza de
identitate îi este absolut cunoscută, cultivă atât importanţa
instituţiei tradiţionale asigurate de noţiunea de patrie în sensul
vechi al cuvântului, ce era mai puternică decât voinţa individuală,
cât şi noile libertăţi şi elemente de factură global democratică.
Efectul final al globalizării este pe termen lung imprevizibil, dar
este deseori asociat cu cel al înstrăinării şi al răcelii sociale,
de care se izbesc în special generaţiile mai sus amintite. Câteva
prietenii clădite în urma apartenenţei lingvistice sau prin
îngrijirea şi uzitarea restrânsă a limbii materne, bucătăria
tradiţională, sau unele întâlniri comunitare, sunt ultimele elemente
definitorii ale „patriei pierdute”.
Lucian Hetco
Germania
|
