|
Despre Tradiţie (2)
note de
Prof. Dr. Alexandru Nemoianu - USA
Impresii si pareri personale in FORUM
3. După părerea mea, Tradiţia este un dat şi
alcătuieşte pecetea individualităţii şi a persoanelor care
alcătuiesc un Neam şi a Neamului în întregul său. Este foarte cu
putinţă şi cred direct potrivit să spunem că nu întâmplător anume
Neamuri au anume Tradiţie şi nu alta. Tot potrivit îmi pare a spune
că a te ţine în Tradiţia Neamului căruia îi apariţii este nu o
obligativitate ci o stare naturală. Ruperea de Tradiţia neamului are
efecte catastrofice.
Pentru a fi mai clar:
Cred că există cel puţin trei stări ce nu pot fi distruse; persoana,
familia şi neamul. Atingerea distructivă a uneia dintre ele poate
avea şi, mai întotdeauna, are efecte distrugătoare. Chiar şi atunci
când ea s-ar face involuntar, din prostie.
Într-o înţelegere mai largă, Tradiţia este cea care ne face să fim,
de fapt să devenim, ceea ce din început am şi fost (am fost lăsaţi
să fim). Într-o asemenea înţelegere, Tradiţia transcende starea
imediată şi încorporează pe cei care suntem, cei care au fost şi cei
care vor să fie în Neam. În sine, ca persoane, ne putem abate din
Tradiţie, putem cădea; dar în comuniune suntem în ea şi contribuim
la devenirea ei, din nou, spre a deveni ceea ce din început am şi
fost.
29 Noiembrie 2004
4. Pecetea identităţii de neam este expresia intenţiei din veşnicie.
Desluşirea şi cultivarea acestei identităţi, unice, nerepetabile,
miraculoase (căci întreaga stare existenţială este una de miracol şi
graţie) înseamnă pătrunderea unei mari taine; înţelegerea rostului
pentru care am fost aduşi în fiinţa. Din nou trebuie bine înţeles ca
„descoperirea“ unei taine nu este “meritul” nostru. Această
descoperire este tot cu semnificaţie veşnică şi Dumnezeiesc
didactică.
Cât priveşte vechimea acestei peceţi mă tem că nu o vom şti
niciodată. Este asemenea încercării de a afla capătul Celui şi Celor
fără de început şi sfârşit; a celor dintotdeauna. În acest context,
îmi pare că Nicolae Densusianu este singurul care a înţeles ceva din
esenţa Neamului Românesc. Ceea ce spune el este de fapt o poveste şi
un mit de iniţiere. Tot ce este important în lume se află inclus în
Neamul Românesc dar exprimat unic. Este şi asta semn al lucrării
veşniciei şi Divinului. Esenţa lucrării divine este originalitatea
(nici o frunză, nici un fir de iarbă nu este “simetric”, identic cu
altul) iar a negativităţii pure - imitarea, maimuţăreala.
13 Decembrie 2004
5. În discutarea vechimii Românilor şi a modelului lor existenţial,
a rostului lor de a fi, există o dificultate creată, poate cu voie
şi poate, până la un punct, fără voie.
În istoriografia şi antropologia românească există, de vreo trei
sute de ani, o fascinaţie cu "modelele" la modă. Această înclinaţie
are mereu urmări tragice. Dacă un Neam renunţă la identitatea sa, la
modelul lui existenţial, trecerea fizică în subjugare şi irelevanţă
nu mai este decât un detaliu în aşteptare şi aşteptare scurtă. Cred
că această obsesie, cu modelele la modă, poate fi cel mai bine
ilustrată de împrejurarea că un dezastru istoric, cucerirea romană,
a fost prezentat ca "certificat de naştere" al Neamului Românesc.
Iar această obsesie cu "modelele" la modă, a generat şi prăpastia
dintre ceea ce este real şi autentic în lumea românească şi formele
suprapuse, între ele şi "statul".
Aceste lucruri pot fi relativ lesne dovedite. Metoda cercetării
"regresive" va afla de fiecare dată că în spatele celui mai vechi
document istoric despre Români se ascunde o realitate încă mult mai
veche; că "întâiul" document de fapt nu face decât să constate o
realitate în fiinţă, a cărei vechime nu poate decât fi bănuită. Aşa
sunt toate documentele de hotărnicie din Maramureş, Moldova, Banat
etc. Aşa sunt toate districtele "româneşti" din spaţiul
Ardealo-Banatic. (Atunci când aceste "districte", de fapt "Ţări"
româneşti, apar pomenite în documentele de cancelarie, ele apar ca
extrem de amănunţit organizate, ca organisme vechi şi bine
stabilite.)
Iar prăpastia dintre real şi formă la Români până azi poate fi
dovedită. Spre exemplu, prin drumurile săteşti.
În hotarul fiecărui sat românesc, există sumedenie de drumuri,
folosite de localnici şi care deservesc ideal nevoile comunităţii,
dar drumurile "oficiale", "noi" şi care deservesc nevoile "formei"
moderne sunt zgârieturi, care complică şi în fond îndepărtează,
separă, comunităţile între ele.
Vechimea "modelului existenţial" românesc, "momentul" apariţiei lui
(care înseamnă intrarea semnificativă în fiinţă a Neamului Românesc)
nu o vom putea stabili niciodată, căci este dintotdeauna, din
veşnicie şi veşnicia este o categorie care are puţin în comun cu
lungimea timpului şi mult mai mult cu clipa. Vechimea identităţii
neamurilor, ţinând de Voinţa Divină, nu o vom putea "demonstra", o
vom putea doar contempla. Dar o primă condiţie către apropierea de
acel moment va fi să încetăm a mai ironiza documentele şi cărţile
care nu se închină "modelelor" la modă şi, implicit, a avea curajul
să spunem ceea ce este incomod unei "tradiţii" istoriografice, în
fond de dată foarte recentă.
18 Ianuarie 2005
*
6. O discuţie despre istoriografie, istorie şi izvoare este foarte
utilă. Dar mai înainte de a începe discuţia, este foarte util să ne
amintim că toate, absolut toate disciplinele îşi stabilesc ipoteze
de lucru, metodă şi mijloace de lucru care se subordonează unui
postulat, unei credinţe.
În această înţelegere este, sau ar trebui să fie, înţeles că
istoriografia care slujeşte credinţa în "modelele" schimbătoare şi
de import îşi va numi "izvoare" sursele care îi folosesc scopul. Vor
fi considerate “valide” surse selectate, autorităţi selectate şi va
fi desconsiderat sau direct insultat tot ce nu slujeşte
demonstraţiei din capul locului făcute. În mai multe feluri suntem
confruntaţi cu un joc ale cărui reguli sunt stabilite de câştigător
care, la caz, îşi rezervă dreptul de a schimba regula în mijlocul
jocului!
Cei care cred în "modelul existenţial" românesc, în înţelegerea
românească a rostului vieţii, fac o enormă greşeală metodologică
dacă vor căuta să îşi demonstreze credinţa prin regulile aşezate de
cei ce cred altminterea. Cei care cred în autenticitatea şi
identitatea românească trebuie să se adreseze altor izvoare şi altor
metode.
În primul rând trebuie plecat de la realitate. Realitatea nu este un
accident, este o consecinţă şi consecinţa unui proces foarte
îndelungat. Astfel rămâne un fapt că neamurile nu se schimbă sau,
mai exact, nu îşi schimbă "firea". (Ca modest exemplu, aş oferi
"cazul" Românilor-Americani. Aflaţi în cea mai competitivă şi
necruţătoare societate pe care a cunoscut-o istoria ei s-au adaptat,
s-au strâns la esenţe, s-au preschimbat, până la nivelul de a-şi
uita limba maternă, dar nu şi-au schimbat "firea", au rămas
credincioşi modelului existenţial românesc). În această înţelegere
şi plecând de la această realitate trebuie să vedem temeiurile,
"izvoarele" acestei dăinuiri şi continuităţi spirituale care
tratează mileniile ca pe o clipă iute - trecătoare.
Cred că răspuns putem afla uitându-ne cu grijă la alcătuirea
comunităţilor de bază, temeinice, la sate. Hotarul fiecărui sat
românesc spune despre străvechimea "modelului". Chiar dacă satul s-a
mutat în hotar, şi-a schimbat "vatra", alcătuirea lui a rămas mereu
aceiaşi cum aceleaşi au rămas şi structurile spirituale care slujesc
comunitatea sătească. Iar atunci când căutam să reconstituim înapoi,
regresiv, mereu vom afla că forma, întâi pomenită în "izvoarele"
scrise, nu face decât să repete o realitate mult anterioară şi în
esenţă identică. Satul românesc este esenţial identic satului, să
zicem, neolitic şi sihăstriile Ortodoxe sunt mult prea asemănătoare
cu cele, iarăşi să zicem, dacice pentru ca o negare a continuităţii
să fie cu putinţă. Către acest tip de "izvoare" trebuie să ne
întoarcem.
20 Ianuarie 2005
*
7. În înţelegerea istoriei (adică rostului de a fi) româneşti
legătura dintre om şi loc este evidentă şi ea nu este întâmplătoare,
este necesară.
Atunci când socotim că „neamurile“ sunt aduse în existenţă cu rost
şi pentru a împlini un rost, am fi cu totul inconsecvenţi logic dacă
ne-am îndoi că mijloacele cuvenite împlinirii „rostului“ nu ar fi
puse la îndemână sub voia unei înţelepciuni mereu desăvârşite. Iar
unul dintre aceste „mijloace“ este chiar „locul“, geografia
destinată unui anume neam şi tot ce ţine de ea. În înţeles mai larg
este şi aici arătarea Întrupării ca legătură desăvârşită, dar
neamestecată, între trup şi duh. Iar „realitatea“ românească
înseamnă constanţă într-un model viu şi inventiv care renaşte mereu
şi mereu, “acelaşi fiind şi neschimbat fiind“. Ceea ce a făcut cu
putinţă această incredibilă continuitate a fost cu precădere „ţara
românească“.
În tot lungul Carpaţilor, de o parte şi alta a lor, de la extremul
Nord şi până la Sudul Dunării, în fiecare vale intramontană, superb
definită geografic, găsim grupuri de câte cincisprezece, douăzeci de
sate, alcătuind o „ţară“. Fiecare cu personalitate unică şi toate
alcătuind un întreg de o unitate şi armonie miraculoasă. Fiecare
dintre documentele scrise care, „pentru întâia“ dată, pomenesc câte
o asemenea „ţară“ nu face decât să consemneze străvechimea lor.
Faptul că întemeierea, organizarea lor, era desăvârşită şi ţinând de
un plan fără egal apare fără putinţă de tăgadă. Iar această vechime
nu poate fi aflată, ea merge, din adânc în adânc, până la vremea
imediat post-edenică. O împrejurare a rămas cumva nebăgată în seamă
deşi este luminătoare.
„Ţările“ româneşti (care în spaţiul ardealo-bănăţean sunt numite, de
către documentele de cancelarie, “districte“) aveau rosturi militare
şi aceste rosturi militare, foarte multe dintre ele, şi le-au
păstrat şi sub diferiţii cuceritori de o clipă. Dar aceste rosturi
militare au fost mereu şi au rămas strict defensive. „Ţările“
româneşti apărau şi nu promovau un model. Acesta este semn sigur de
vechime, certitudine existenţială, statornicie şi siguranţă
duhovnicească, garanţie întru veşnicie.
4 Februarie 2005
Prof. Dr. Alexandru Nemoianu - USA
|
