|
DETERMINISMUL MORALEI*
sau „Leit- Moral“
Lucian HETCO, Agero
Mă întorc
la atributele moralei pe care le-am abordat în recentul meu volum de
eseuri şi interviuri „Criză şi morală”, în curs de apariţie la Editura
„Kartha Graphica”, Ploieşti 2009 şi asupra căruia s-a revenit cu
bunăvoinţă, pentru cititorul avizat, completându-se mesajul iniţial al
cărţii (Dl. Corneliu Leu) cu un nou termen, acela de „meritocraţie“,
pentru care adresez mulţumiri. Meritocraţia, un alt atribut al moralei,
are ca fundament „meritele“ personale, sociale, economice, juridice şi
în cele din urmă civice, însemnând evident recunoaşterea unei/unor
calităţi individuale de către societate şi de către mediile sale
complexe. Deşi inventat pe la sfârşitul anilor ’50 de către Michael
Young, conceptul de meritocraţie îşi poate dovedi eficienţa şi
utilitatea. Dacă este implementat în mod corect şi inteligent, sistemul
meritocraţiei poate da naştere unor personalităţi în care societatea
poate avea deplină încredere. În dezvoltarea durabilă a unei societăţi
este nevoie în primul rând de un sistem economico-social şi juridic
acceptat de majoritate, ca fiind rodul profesionalismului, al
demnităţii, corectitudinii, consecvenţei, într-un cuvânt al
meritocraţiei, ca atribut al moralei. Nemţii, prin filozofii lor,
foloseau sufixul „leit“, ce provine din „leiten”, adică „a conduce“,
ceea ce denotă o determinare ori o (re)direcţionare oferită de o
instanţă culturală sau morală superioară, prin acceptarea sa generală
acolo unde există o majoritate. Tot ei vorbesc deseori şi despre
„Leit-Kultur“, cultura ca factor determinant, dar care la rândul său
poate fi acceptată sau nu, şi „Leit-Moral“ sau morala definitorie.
Să ne oprim aici şi să extrapolăm noţiunea de „Leit-Kultur“, adică arta
sau cultura conducerii, ca să oferim cititorului cadrul motivant/adecvat
de percepţie. Atunci când vorbesc despre conducere, nu mă refer direct
la conducerea autoritară (ori cea despotică), cunoscută de noi, românii,
în decursul secolului trecut şi care s-a practicat cu nonşalanţa
cunoscută până la exces, ci mă refer la modul de conducere bazat pe un
management modern, pe cunoaştere, experienţă politică, economică şi
socială. Fiindcă politica unui stat, indiferent de culoarea
guvernantului, trebuie în primul rând să fie făcută pentru popor, nu
împotriva sa şi în mod special, din perspectivă înnoitoare. Evident, un
popor al cărui nivel de trai scade are conducători politici şi economici
din rândul diletanţilor. Din păcate se înmulţeşte numărul societăţilor
falimentare, spre care ne îndreptăm în mare parte şi noi. Atitudinea
civică a membrilor societăţii trebuie să sancţioneze falsele elite
politice, acestea trebuie să îşi asume răspunderea pentru eşecurile
cauzate de incompetenţă şi să părăsească guvernul, senatul, conducerea
firmei ori a băncii. Aceste personaje cu restanţe la capitolul conducere
şi management să fie discreditate pe viaţă, fără a mai beneficia de
posibilitatea de a ne „ferici“ în mod repetat cu abuzuri, cu
incompetenţă şi cu practici neadecvate momentului istoric în care ne
aflăm.
Însăşi noţiunea de „Putere“ la români este înţeleasă în mod special
printr-o autoritate excesivă, ori represiune drastică până la abuz,
alteori şi prin persuasiune. S-a creat dincolo de cadrul statal
constituţional şi legal, un cadru secundar al ilicitului, de unde se
acţionează cu tupeu şi chiar în văzul lumii, ca o nouă modalitate de
constrângere, pentru impunerea intereselor personale. Acest cadru secund
este dominat şi ţine de exponenţii Puterii (care se află de regulă în
culise), este acceptat tacit de către o societate imorală (din păcate)
ca o a doua pârghie represivă a Puterii. Deciziile ilegale capătă altfel
o notă de legalitate, instituţionalizând de fapt corupţia ca mod curent
de rezolvare a incidentelor decizionale. Puterea valahă în diversitatea
ei, legală şi ilegală, aşa cum este percepută şi înfăţişată mai sus,
este mai înainte de toate represivă şi va provoca o teamă continuă de
reacţie împotriva ei. Spun aceasta, deoarece Puterea este oglinda
experienţelor noastre istorice şi mă refer în context la abuzurile
aserviţilor şi lingăilor domnitori valahi, numiţi de Înalta Poartă
(osmanlîie). Din păcate, la ora actuală, ne lipsesc haiducii, că de
mişei şi de case de nebuni, vorba poetului, nu ducem lipsă!
V-aţi pus vreodată problema, dragi cititori, de ce haiducii, la noi, dar
şi la alte popoare, devin eroi naţionali post-mortem? Răspunsul este
simplu: fiindcă aceştia combăteau Puterea, dar din păcate nu o
înlăturau. Avem de-a face cu o situaţie pe care occidentalii ar
califica-o drept anomalie, pentru că la noi, metodele aplicate secole
de-a rândul de Înalta Poartă au provocat adânci sechele în sufletul
românesc, în special în vechiul regat. Ele sunt deja înrădăcinate şi fac
parte din codul politic şi istoric naţional. Pentru noi românii, oriunde
am trăi acum, chiar un despot luminat (de care totuşi nu am avut parte
vreodată) ar fi mai uşor de acceptat, decât un democrat convins sau
autentic, în care nu vom avea, în virtutea experienţelor noastre
istorice, deloc sau doar puţină încredere, chiar dacă este ales prin
majoritate de voturi. Puterea înseamnă de fapt competenţă, tenacitate,
promovarea idealurilor economice, sociale şi în toate pe cele
patriotice. Autoritatea supremă la români este prin definiţia sa
istorică şi psihologică un personaj corupt în sine (altfel n-ar putea
ajunge acolo unde a ajuns), este un şmecher de proporţii, pe alocuri, în
funcţie de situaţie, bădăran, tras la trei inele, fiindcă altfel n-ar
putea ţine frâiele în mână (la trasul sforilor). În cele din urmă
această autoritate falsă se înconjoară de acoliţii săi prin nepotism,
prin mită ori prin numirea în posturile cheie a acelor personaje ce vor
susţine Puterea Sa, în special din interese care ţin de asigurarea
rangului social.
Un om cinstit, un filozof, un istoric, un demnitar onest, ori o
personalitate culturală de prim rang nu va avea posibilitatea să decidă
soarta unei naţiuni, fiindcă nu va fi ales, ci va fi exclus din start
din selecţia politică. Odată, fiindcă nu îşi va dori de la sine să fie
amestecat în ciorba cu mătrăgună a războinicilor politicieni români;
doi: posedând atributele moralei superioare, omul moral se va poziţiona
în idealismul său deasupra dezideratelor economice ale politicianului
lipsit de scrupule; trei: îi va lipsi curajul şi capacitatea de a se
aventura, evident fără şanse de izbândă, pentru că îi vor lipsi din
start aliaţii, înconjurat fiind de duşmani autentici, unşi cu toate
alifiile. De aceea, este nevoie actualmente de integrarea în psihologia
poporului român a noţiunii de „Leit-Moral“, în acceptul său german,
adică a moralei definitorii - principiu de bază şi parte integrantă a
conceptului de morală colectivă, care trebuie acceptată şi apărată de
legiuitor la nivel naţional. Instituţiile noastre de învăţământ, de
sănătate şi cele sociale sunt la ora actuală pe măsura moralei noastre,
a deciziilor politice şi sociale pe care le-am acceptat şi pentru care
suntem răspunzători, ca naţiune. Căci dacă României îi merge greu (şi îi
merge greu!), atunci trebuie să acceptăm ideea că vina eşecului
instituţiilor noastre este în cele din urmă o vină colectivă, prin
faptul că personalităţile de excepţie, chiar dacă nu lipsesc cu
desăvârşire, sunt eliminate rapid din cursa posturilor! Aşa de dureros
cum sună, laşitatea, delăsarea, lipsa de iniţiativă, lipsa curajului
social sunt contrare principiilor moralei de bază, aceasta presupunând
demnitatea, atitudinea socială şi civică.
Nu ne putem permite din punct de vedere economic încă o revoluţie a la
Decembrie 1989 şi nici n-ar avea sens să ne mai batem capul cu ultima
răbufnire greu de întrecut în dramatismul său, dar ne putem permite cu
siguranţă şi ar fi augurală o revoluţie în gândire! Trebuie să anticipăm
de acum înainte practic ori pragmatic, singuri, orientaţi spre succesul
general al societăţii. Mai înainte de toate avem nevoie de succes
economic rapid la nivel naţional, ceea ce înseamnă că avem nevoie nu
doar de sporuri economice, ce nu se regăsesc din păcate în buzunarul
cetăţeanului, îndemnat astfel indirect la emigraţie - ci avem nevoie de
putere de cumpărare, de demnitatea cumpărătorului, de bunăstarea
personală şi a familiei, avem nevoie de locuri de muncă în România, şi
nu de impozite mari ce se pierd în subteran. Avem nevoie de banii din
munca noastră, nu de cei ce vin din credite străine.
De aceea, a conduce la acest moment istoric România este enorm de greu,
pentru faptul că mentalitatea politică obligă la o ceartă naţională,
perversă şi revanşistă, cu lovituri sub centură. Românii nu au şansa,
pare-se, de a promova curând personalităţi de marcă în propria ogradă;
şi dacă o fac, atunci aceştia sunt destinaţi încă din faşă eşafodului
politic, de îndată ce vor încerca să se afirme. Căci vigilenţa Puterii
este absolută şi indiscutabilă. Este posibil însă ca românii să înceapă
să se mai uite şi peste „gard“, să se dumirească dacă vor mai avea pe
ici pe colo parte de personalităţi printre românii emigraţi, încă
dispuşi a mai pune umărul la o societate care se îndreaptă, evident, în
mod razant, spre faliment.
Poate că nu ne-ar strica şi nouă o nouă eră Meiji, un reînceput ca la
japonezi, la finele secolului XIX, pentru a putea trimite cele mai bune
capete în străinătate, acolo unde democraţiile nu au falimentat tocmai
pentru că economia este puternică; nu pentru a rămâne acolo, ci pentru a
se forma la şcoala democraţiei şi economiei reale, de a se integra ca
„trainees“ în posturile politice şi economice de anvergură, pentru a
înlocui deficitele pe care le avem ca naţiune la capitolul morală. Ceea
ce mă nelinişteşte constant este practica instaurată şi asupra căreia
este dureros să revii de fiecare dată. Cred, de aceea, că avem nevoie şi
noi, românii, de un Code of Conduct, ce nu se cere a fi ancorat neapărat
în cotidian prin constituţie, ci prin adopţie, ca normă a moralei, şi
înţeles până şi de către cel mai banal personaj de pe stradă, printr-o
campanie de proporţii în mediile de informare. „Fii cinstit!” ar putea
fi un slogan cu care s-ar putea începe schimbarea în bine. De aici s-ar
putea derula orice scenariu pozitiv, căci în rău nu prea mai avem ce
schimba, doar dacă nu persistăm în atitudinea civică anti-protestatară,
care nu ne face cinste. Ne lipseşte, am mai spus-o nu o dată, o cultură
generală a protestului la nivel naţional, nu numai la nivelul elitelor,
ci mai ales la nivelul cetăţeanului de rând. Poate că este nevoie de un
fel de protest paşnic, după modelul lui Gandhi, prin renunţarea totală a
alegătorului de a vota ori prin sancţionarea publică, eficientă şi
consecventă a celor mai mari escroci naţionali, pe care îi ştim deja şi
care, în virtutea metodelor uzitate, scapă de fiecare dată basma curată.
Pentru cei de acasă, ce n-au apucat să imigreze din motive financiare,
este nevoie de o infuzie de mentalitate în deznădejdea lor, de o nouă
calitate a vieţii civice, venite şi de la cei ce au trăit câţiva ani
elocvenţi în afara ţării şi au rămas români în suflet. Cu adevărat se
poate şi altfel.
Amintesc unora dintre compatrioţii mei că principiul reuşitei personale
este foarte simplu: munca şi corectitudinea stau la baza succesului
personal şi tot aceste principii vor sta în cele din urmă şi la baza
succesului colectiv, un fapt lesne de înţeles şi de aceea simplu de
acceptat, dar, din păcate, greu de asimilat de către personajul imoral.
Altfel spus, o refulare, o reaşezare pe etajeră nu este comodă, nu cere
doar efort fizic, ci în mare măsură o depăşire dificilă a propriei stări
de sine. Din păcate, românul gândeşte altfel faţă de cetăţeanul din
naţiunile cu adevărat bogate! Occidentul a muncit de-a lungul mai multor
generaţii pentru a ajunge la bunăstarea de astăzi. Şi s-a muncit nu doar
sub aspect economic, ci mai ales, s-a muncit la capitolul OM şi MORALĂ.
E necesar, aşadar, să ne revizuim atitudinea, fiindcă supravieţuirea
biologică nu este singura coordonată a individului într-o societate
democratică, omul va avea întotdeauna nevoie de familie, de recunoaştere
civică ori profesională, de cultură, de demnitate şi de hrană
spirituală. Supravieţuirea individului face parte din morala unei
societăţi, ea este atributul elementar ce trebuie asigurat fiecăruia! De
aceea societatea trebuie să ofere individului mai întâi siguranţă, aşa
cum intră în definiţia unui stat de drept. Demnitatea celor mulţi şi
suferinzi s-a estompat enorm în ultimele decenii, au fost jertfite nu
doar generaţii de pensionari, ci şi generaţii întregi de tineri. Să nu
căutăm, aşadar, vinovaţii numai între politicieni, ci neapărat şi
printre noi. „Fii cinstit!“ şi vom începe un drum nou, iar lucrurile se
vor arăta cu siguranţă pe viitor mai bune, mai stabile, mai clare şi în
cele din urmă la un nivel superior al socialului. Nu numai pentru noi,
dar mai ales pentru copiii noştri. Aviz bigoţilor, nu numai Dumnezeu dă,
ci mai ales, Omul face!
Lucian HETCO, Germania
Agero
...........................................................................................................
* „Din
dezbaterea publică iniţiată de dl. Corneliu Leu, cu titlul: ROMÂNUL
REALIZAT PE MERIDIANELE LUMII CA MODEL SUFLETESC ŞI EXEMPLU PENTRU AI
SĂI”
|
